Securitatea Oradea

INFOMETAREA DE LA SECURITATEA ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

Foametea, alături de frig şi izolare, a fost caracteristica generală a sistemului penitenciar românesc. Subalimentaţia ca urmare a unui „meniu” constând din alimente cu putere calorică redusă, unele chiar cu termene de valabilitate mult depăşite, în descompunere, cu „ingrediente dintre cele mai ciudate, între care capetele de vită”[1], a contribuit la distrugerea fizică a celor din Gulagul românesc.

IMG_1515

 

Înfometarea, preferată lichidărilor sumare, a fost însuşită de regimul represiv, dând dovadă de mult sadism în alegerea acestei metode de lichidare a opozanţilor săi politici. Meniul zilnic era invariabil: „zamă” de varză, arpacaş sau fasole, rar cartofi. „Mâncarea era fără gust”[2], îşi aminteşte Haiduc Iosif, în timp ce Sarca Eugen recunoaşte că nici măcar nu-şi aminteşte de câte ori a primit mâncare pe zi. În realitate, conform memorialisticii acelei prime etape de represiune comunistă (1948-1953), arestaţii primeau o singură masă pe zi, care se servea la ora 12.00. „Dimineaţa nimic. Nu era absolut nimic”[3], mărturiseşte Brazdă Ioan, în timp ce fratele acestuia, arestat în aceeaşi perioadă la Securitatea din Oradea, completează cu informaţia că „masa era servită odată pe zi şi consta dintr-o fiertură de arpacaş, varză sau fasole”[4].

securitatea oradea (9)

Brazdă Ioan mai relatează că mâncarea se servea la amiază, prin vizeta ușii, când gardienii introduceau o gamelă care avea un conținut de aproximativ 400 g şi adaugă că „așteptam să ne dea și câte o lingură. Nicio lingură, nimic. Trebuia numai aşa să o bem ca şi un ceai, fără lingură. După aia am ştiut regula ca să nu mai aşteptăm după lingură”[5]. Un incident similar, povesteşte şi Traian Dorz, care, abia ajuns în noul spaţiu carceral orădean în primele zile ale anului 1948, a învăţat repede să se adapteze condiţiilor de supravieţuire, fără castron, fără lingură. „M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, cum îmi era foame, mi-am împreunat mâinile ca un castron şi omul mi-a pus porţia mea de mâncare, o cutie de aia de conserve, în căuşul palmelor. Şi astfel direct, cu gura, cu nasul, cu ochii, am mâncat din fasolea goală fără nici un strop de pâine. Aşa mi-am luat prima mea masă de la stat, de când venisem de pe front”[6], povesteşte momentul umilitor al primei sale mese în arestul Securităţii orădene. Popa Maria (căsătorită Tarcea) îşi aminteşte că ea şi colegele de detenţie erau „veşnic flămânde” şi lucrurile nici nu puteau sta altfel după apa colorată ca o cafea amară de dimineaţă, cele 100 – 200 grame de pâine pe zi, ciorba „un pic, un pic colorată”, în care se găseau 2-3 cartofi sau nişte „fluturi de varză acră sau dulce” sau supa de gogonele[7].

securitatea oradea (4)

În ce priveşte cantitatea de pâine, aceasta nu depăşea, conform tuturor declaraţiilor martorilor Gulagului românesc, 250 de grame! „Pâinea asta era pentru toată ziua, 250 grame şi prima dată n-am ştiut cum îi regula pe acolo”[8], mărturiseşte Brazdă Ioan. Mărturiile foştilor deţinuţi politici cu privire la subalimentaţia la care erau supuşi sunt confirmate, chiar şi de către documentele oficiale, care, de cele mai multe ori, decât să scoată la iveală adevărul, preferau să falsifice realitatea. Nu şi de această dată. Se pare că, în ce priveşte condiţiile de la DRS Oradea din anul 1949, inclusiv anchetatorul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor 50[9], pare revoltat. Astfel că, în raportul de inspecţie datat 12 aprilie 1950, Dincă notează: „Hrana arestaţilor se aduce de la Penitenciarul Oradea şi lasă mult de dorit. Fiecare arestat primeşte 3-4 l de ciorbă, însă numai de un singur fel. Pâinea este distribuită de DRS Oradea de la M.C.A. şi fiecare arestat primeşte câte 350 g de pâine zilnic”[10]. În anul 1954, după relativa destindere, iniţiată odată cu moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul alimentar a presupus, dacă nu o îmbunătăţire remarcabilă, măcar oferirea hranei de 3 ori pe zi. „Mâncarea ce ne-o dădeau ei acolo era aşa ca să nu murim de foame. Nu ne dădea să ne săturam…Era tăt timpu’ terci şi arpacaş. Orez nu ne-o dat. Dimineaţa ne dădea ceai sau cafea, o cafea destul de ciudată. Mai era o felie de pâine cu margarină sau marmeladă. De fapt pâinea ne-o dădea toat-odată, dimineaţa. Erau numa’ 250 de grame de pâine şi trebuia să ne ajungă toată ziua. La prânz îmi dădeau arpacaş şi ceva ciorbe de cartofi şi fasole boabe. Îmi puneau câte un polonic. Ciorbele astea, cum să vă spun, erau numa’ apă chioară. Nu puneau aproape nimic în ele, trei, patru cartofi şi gata. Nici nu să punea problema să ne dea două feluri. Apoi la cină îmi dădeau tăt o ciorbă şi tăt aşa „bogată” în vitamine. Mâncarea o puneau în gamele care nu erau curate, că erau ruginite. Ca să pot mânca îmi dădeau şi o lingură. După o vreme, pă când terminam de mâncat, veneau şi adunau gamele şi lingurile”[11], relatează Lucreţia Jurj, un episod trăit în celularul de la Securitatea Oradea în anul 1954.



[1] Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008,  p. 64

[2]  Arhiva personală Cristina Puşcaş., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[3] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[4] Aurel Brazdă, „Arestări, Anchete, Procese, Condamnări”, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 845

[5] A.p.C.P., Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[6] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005, p. 201

[7] A.p.C.P., Interviu cu Popa Maria (căsătorită Tarcea), realizat la data de 21 mai 2013

[8] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[9] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002,p. 548

[10] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 413

[11] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 181

DEGRADANTELE CONDIŢII DE DETENŢIE

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

 

În unanimitate, memorialistica subliniază condiţiile precare oferite de acest loc de recluziune. Mai mult, chiar documentele oficiale ale acestei perioade vin să confirme realităţile inumane, degradante, menite să lichideze orice rezistenţă umană.

IMG_1497

Astfel Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor `50, aduce la cunoştinţa oficialilor, în urma efectuărării unor controale desfăşurate în 1949 în aresturile Securităţii orădene, faptul că acestea sunt supra-aglomerate şi lipsite de lumină şi aer: „La DRS Oradea este un arest de suprafaţă, situat în curte, compus din 20 de celule izolate şi un arest în subsolul clădirii compus din 32 celule izolate. La arestul de suprafaţă au trei celule comune, iar arestul din subsol, o celulă comună. În arestul de suprafaţă, celule se pot aerisi printr-un geam de 45X40 cm. Aceste celule sunt sănătoase şi au lumină suficientă, tot la fel şi celulele comune … . În arestul de la subsol, nicio celulă nu se poate aerisi suficient, având numai câte o gaură de aerisire de 20X20 cm. Pentru aerisirea acestor celule, singura posibilitate este de a se deschide geamurile în cursul nopţii, deoarece aceste celule sunt înspre stradă şi ziua nu se pot deschide geamurile, care sunt înspre coridor, pentru a intra aerul şi în celule. Aceste celule sunt complet lipsite de lumină şi aer”[1].

securitatea oradea (13)

Celule destinate detenţiei nu aveau mai mult de 2X2 mp, conform amintirilor celor care au trecut pe aici. Înăuntru se găsea un pat, de regulă un prici. „Ca pat erau nişte scânduri aşezate una lângă alta, aşa bătute una lângă alta şi puse pe o capră, mai înaltă în faţă şi una mai jos, în spate ca totuşi să fie un plan înclinat puţin”[2], îşi aminteşte Brazdă Ioan despre prima sa celulă de la subsol. În schimb, colegul său de lot, Haiduc Iosif, nu a fost atât de „privilegiat”, dormind timp de opt luni pe un pat de beton. Şi ca şi cum patul de beton nu era suficient pentru atmosfera glaciară din aceste catacombe, gardienii mai aruncau câte o jumătate de găleată de apă peste aşa zisul pat. „Celula era fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua era din cărămidă pe care zilnic se arunca ½ găleată cu apă”[3], notează Pleş Anton, care a ajuns la Securitatea Oradea spre sfârşitul anului 1952. Popa Maria (căsătorită Tarcea) a rămas marcată de celula care „nu era mai mare de 1 m lăţime şi 1 m şi jumătate lungime, semiîntuneric, aerisire doar printr-un orificiu deasupra uşii, patul cu o saltea cu paie, fără niciun fel de aşternut, doar două pături gazone, fără apă, fără WC, exista doar pe coridor un spălător”[4].

 

securitatea oradea (5)

Mizeria și mirosurile fetide par îmbibate în pereţii acestor celule în care s-au scurs lacrimi şi sânge. Ca măsură profilactică împotriva ploşniţelor şi păduchilor se folosea DTT, care se arunca pe pat şi prin cameră, emanând un miros usturător şi greu de suportat. În interiorul celulei nu se mai găsea nimic. Fără WC, fără tinetă, pentru a-şi satisface nevoile fiziologice arestaţii s-au aflat, în permanenţă, la mâna paznicilor, care refuzau să le ofere acest drept elementar de a ieşi afară când doreau. Toaleta se afla la capătul coridorului, minutele de program afectate operaţiunii de spălare şi satisfacere a nevoilor fiziologice erau tot mai puţine. „Toaleta era situată la capătul coridorului, unde arestaţii erau împinşi cu forţa şi peste un minut erau scoşi tot cu forţa de securişti afară, indiferent dacă şi-au făcut necesităţile sau nu”[5], îşi aminteşte cu groază Brazdă Aurel. Fratele acestuia, Brazdă Ioan, povesteşte că era un chin ca peste zi sau noapte să nu poţi urina, deţinuţii fiind nevoiţi să urineze pe pereţii propriei celule. „Seara în jurul orei șapte, după închidere nu ni se mai deschidea ușa să mergem afară pentru necesități până dimineața. Era un chin ca toată noaptea să nu poți ieși pentru necesități. Toată noaptea nu puteam dormi din acest motiv și ne era și frig. Era un chin care nu se poate descrie în cuvinte. Unii din celulele vecine care nu se puteau abține se urinau în celulă pe pereți și pe jos”[6], povestește, privind în urmă, Brazdă Ioan.

 



[1] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 412;  Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002,p. 92

[2] Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2012

[3] Idem, Chestionar Pleş Anton, completat la data de 12 decembrie 2009

[4] Idem, Chestionar Popa Maria (căsătorită Tarcea), completat la data de de 10 iunie 2013, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/maria-tarcea-fosta-popa/

[5] Aurel Brazdă, „Arestări, Anchete, Procese, Condamnări”, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 845

[6] Arhiva personală Brazdă Ioan, Memoriu Brazdă Ioan, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro /brazda-ioan/

LUCREŢIA JURJ LA SECURITATEA DIN ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

O pagină dureroasă a arestărilor a fost scrisă de Lucreţia Jurj, singura femeie care s-a alăturat Grupului Şuşman, retras în Munţii Apuseni. Trădaţi de ultima lor gazdă din Sudrigiu (Bihor), Lucreţia Jurj, împreună cu soţul său Mihai şi fratele vitreg al acestuia, Roman Oneţ, s-au trezit încercuiţi de trupele de Securitate în vara anului 1954[1]. Fără a bănui nimic, întorşi din munţi, s-au îndreptat spre şura ocupată de securişti. „Când am deschis uşa la şură eu am fost lovită cu o armă şi am leşinat; m-am trezit cu cătuşele la mâini. Soţul meu a fost împuşcat în cap şi presupun că a decedat după puţin timp. Când mi-am revenit din leşin el a mai schimbat câteva vorbe cu mine, apoi au venit doi securişti şi l-au luat, şi de atunci n-am mai ştiut nimic despre el”[2], rememoreză începutul calvarului Lucreţia Jurj.

lucretia jurj foto reconstituire securitate

Lucreţia Jurj a fost păzită, la Securitatea din Oradea, timp de o săptămână, de teamă să nu se sinucidă, zi şi noapte, într-un birou, de către un gardian. Abia după ce autorităţile s-au convins că şi-a mai revenit, că „s-a întărit”[3], au decis să o „cazeze” într-o celulă a renumitei Securităţi orădene.

În anul 1954, când în subteranul Securităţii a pășit Lucreţia Jurj, contiţiile de detenţie erau inumane. ”Ooo, şi aveam nişte paturi…Erau foarte tari că erau din ciment şi aveau puse câte o saltea. Pentru acoperit aveam o singură pătură, nu conta că îi vară sau iarnă”[4], rememorează Lucreţia Jurj.

Indiferent câte luni, chiar şi un an, în unele cazuri, cât timp s-a desfăşurat ancheta, niciun arestat nu a beneficiat de haine de schimb. Cum familiile nu ştiau unde se află sau, chiar dacă ştiau, nu le puteau trimite pachet, deţinuţii au petrecut iernile geroase în cămăşile şi rochiţele pe care le aveau pe ei din vară, atunci când au fost ridicaţi de Securitate. „Cât am stat la Securitate, nu am avut îmbrăcăminte de puşcăriaş. Ei nu mi-o dat nimic. Eram cu hainele cu care eram îmbrăcată, când m-o prins la Sudrigiu. Aveam pă mine o bluză şi fustă. Fusta era maro, iar bluza bordo, aşa, cu mânecă scurtă. În picioare mi se pare că aveam pantofi sau ghete, nu mai ţân minte exact ce-am avut. Tăt cu hainele care le-am avut pă mine am stat 5-6 luni”[5], povesteşte Lucreţia Jurj. Aceasta, însă, a găsit o metodă inedită de a-şi menţine hainele curate. În 1954, se pare că accesul la duşuri fusese reglementat, astfel că intra sub duş, cu hainele pe ea şi le spăla, pe rând. „Îmi amintesc că mă duceam la baie şi spălam tăt ce-aveam pă mine. Le spălam numa’, cu apă că altceva, săpun sau de ăstea, nu aveam. Mă băgam cu totul sub duş, îmbrăcată şi pă urmă, pă rând le spălam. Când eram gata le îmbrăcam aşa ude şi veneam în celulă. În celulă mă înveleam în cearşaf şi puneam hainele pă calorifer până să uscau”[6].

 

În anul 1954, după relativa destindere, iniţiată odată cu moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul alimentar a presupus, dacă nu o îmbunătăţire remarcabilă, măcar oferirea hranei de 3 ori pe zi. „Mâncarea ce ne-o dădeau ei acolo era aşa ca să nu murim de foame. Nu ne dădea să ne săturam…Era tăt timpu’ terci şi arpacaş. Orez nu ne-o dat. Dimineaţa ne dădea ceai sau cafea, o cafea destul de ciudată. Mai era o felie de pâine cu margarină sau marmeladă. De fapt pâinea ne-o dădea toat-odată, dimineaţa. Erau numa’ 250 de grame de pâine şi trebuia să ne ajungă toată ziua. La prânz îmi dădeau arpacaş şi ceva ciorbe de cartofi şi fasole boabe. Îmi puneau câte un polonic. Ciorbele astea, cum să vă spun, erau numa’ apă chioară. Nu puneau aproape nimic în ele, trei, patru cartofi şi gata. Nici nu să punea problema să ne dea două feluri. Apoi la cină îmi dădeau tăt o ciorbă şi tăt aşa „bogată” în vitamine. Mâncarea o puneau în gamele care nu erau curate, că erau ruginite. Ca să pot mânca îmi dădeau şi o lingură. După o vreme, pă când terminam de mâncat, veneau şi adunau gamele şi lingurile”[7], relatează Lucreţia Jurj, un episod trăit în celularul de la Securitatea Oradea în anul 1954.

Ignominia gardienilor de la Securitatea Oradea a rămas singulară în amintirea foştilor deţinuţi politici, care recunosc că, în periplul lor prin zecile de locuri de detenţie, rar au mai întâlnit astfel de caractere infame şi josnice. „Nici nu m-o bătut. Să purtau ei urât, că ziceau: „Hai, mişcă bandită! Hai, du-te … scroafă!” Îi consideram ultimii oameni pentru că n-aveau suflet! Că oricât ar fi fost el de supravegheat cred că nu-l obliga nimeni să se poarte aşa. Măcar să nu te-njure, să tacă. Nu aveau suflet! Să vadă un om muribund şi să-l împingă de la spate. Ăştia toţi o fost la fel. Nu pot să zâc că unu’ o fost mai uman ca altu’. Prin alte închisori, pă unde m-o dus după ce m-o condamnat, o fost şi unii mai buni, care mai vorbeau cu noi, da’ nu o fost cazu’ ăsta la Securitatea din Oradea”[8], mărturiseşte Lucreţia Jurj, despre felul abject în care se purta personalul Securităţii orădene din anul 1954.



[1] Roman Oneţ s-a alăturat grupului Şuşman, însă, în 1952, după descoperirea ascunzătorii partizanilor, grupul s-a despărțit, Oneţ împreună cu fratele său şi cumnata sa trecând munţii în Bihor, îndreptându-se spre Beiuş. După un an şi 6 luni de detenţie, sora lui Mihai Jurj (Ana Panda) şi soţul acesteia au fost eliberaţi cu condiţia să-şi convingă fratele, respectiv cumnatul, să se predea. Preotul Panda a murit într-un accident de motocicletă în timp ce încerca să dea de urma partizanilor, însă Ana Panda a reuşit să-i găsească pe cei trei în august 1954, în comuna Sudrigiu, în grajdul ţărăncii Tania. După ce le-a povestit cele îndurate prin anchete şi închisoare, s-au despărţit fără să le lase impresia vreunei intenţii de trădare. Cei trei au părăsit adăpostul pentru puţin timp, în căutarea altui loc sigur, iar la întoarcere au fost înconjuraţi şi doborâţi cu lovituri în cap de securiştii ascunşi în grajd. Mihai Jurj foarte grav rănit şi inconştient, Lucreţia şi Roman, plini de sânge şi cu răni numeroase, au fost încătuşaţi şi duşi la Securitatea Oradea. Mihai Jurj a murit în aceeaşi zi, iar ceilalţi doi au fost supuşi torturilor. Cf. Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar N-O, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_no/no/dictionarno_13.html

[2] Lucreţia Jurj-Costescu, „Patru ani de rezistenţă cu arma în mână în Munţii Apuseni”, în Memoria (Bucureşti) nr. 26, p. 105

[3] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 180

[4] Ibidem, p. 181.

[5] Ibidem, p. 182

[6] Ibidem

[7] Ibidem, p. 181

[8] Ibidem, p. 183

CONDUCEREA SECURITĂŢII ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment


Sediul Securităţii din Oradea se afla pe strada Republicii nr. 52, colţ cu strada Pescăruşului, aproape de Gara Centrală.

 

În anii în care amploarea represiunii a atins cote alarmante în Bihor, inspectorul-şef al Inspectoratului Regional de Siguranţă Oradea/Direcţia Regională a Securităţii Poporului a fost locotenent-colonelul Czeller Ludovic. Acesta a condus destinele Securităţii orădene în perioada 1 aprilie 1948 – 31 mai 1950[1]. De naţionalitate maghiară, strungar fierar, Czeller „a rămas în amintirea supravieţuitorilor printr-o apucătură sinistră: se juca simulând execuţiile. Asta însemna că-i scotea pe deţinuţi, îi alinia la zid şi comanda plutonului de execuţie adus în acest scop, neoprindu-se decât înaintea comenzii finale”[2].

 

IMG_1418

Aurel Brazdă îşi aminteşte că Czeller Ludovic a devenit în scurtă vreme spaima întregii regiuni Crişana: „Era atât de fioros încât numai la auzul numelui său te apuca groaza şi spaima. Cine ajungea pe mâna lui era terminat”[3]. A fost caracterizat de către cei care i-au trecut prin mână ca un om de o cruzime infernală, care a comandat un „pluton” de bestii, care au exercitat cele mai inumane presiuni asupra arestaţilor din Securitatea Oradea. Czeller s-a sinucis prin împuşcare la data de 3 iunie 1952 în cimitirul Bellu din Bucureşti[4].

Un element pitoresc îl reprezintă căpitanul Elekes Tamaş (Toma), adjunctul Securităţii, care pe data de 29 iulie 1949 a fugit, împreună cu sublocotenentul Ilie Rada, cu toate dosarele Securităţii care trebuiau duse la Bucureşti, deturnând un avion[5]. „Dosarele politice din întreaga regiune Crişana au zburat spre Belgrad. La radio „Vocea Americii” seara s-a anunţat deja că un căpitan de securitate din Oradea s-a predat cu dosarele la Ambasada S.U.A. din Belgrad. La radio au fost înşirate toate grupurile de luptători anticomunişti care erau închişi”[6], relatează Brazdă Aurel. O consecinţă a dispariţiei dosarelor de anchetă a fost aducerea din Penitenciarul Oradea a întregului lot „G4” înapoi la Securitate pentru refacerea tuturor declaraţiilor. Echipa de călăi a Securităţii Oradea mai era formată din căpitanii Codileanu, Retezaru, Gutman, Litvin, Popa şi Rosman.

În anii `51-`52, când Lotul Beiuşenilor, dar şi Gruparea „Vlad Ţepeş II” se vor afla la Securitatea din Oradea, şeful Secţiei de Anchete a acestei instituţii era locotenent colonelul Ludovic Weiss[7], anchetator al „lotului Pătrăşcanu”[8]. A devenit şeful Serviciului Judeţean de Securitate Satu Mare din DRSP Oradea în august 1948. Era descris ca un „individ mic de statură, cu ochii bulbucaţi, faţă descărnată, avea o mică cocoaşă în spate şi privirea saşie, plină de ură. Fuma ţigară, după ţigară”[9]. În august 1949 a împuşcat personal patru ţărani din comuna Odoreu, Satu Mare. Weiss era ajutat la Oradea de locotenentul de securitate Mihai Codileanu şi sublocotenentul de securitate Ioan Vaşadi[10], respectiv de Kovacs şi Vaicovschi[11].

IMG_1488

În ce priveşte naţionalitatea anchetatorilor, memorialistica generală pentru această zonă a ţării aminteşte faptul că aceştia ar fi fost maghiari, evrei sau romi[12]. „În securitate mai erau o serie de ofiţeri cum ar fi Weiss, Gutman, Rosman, Litvin şi alţii, toţi evrei trecuţi prin lagărele de exterminare nazistă. Aveau deci, experienţă în materie”, aminteşte Brazdă Aurel, în timp ce Haiduc Iosif subliniază nivelul scăzut de pregătire al personalului de anchetă. „La Securitate s-au angajat ciobani, le-au dat grade. Erau sadici. Evreii te anchetau, dar cei care te băteau erau românii. Elekes dădea cu bulanul în masă şi zicea să plâng, să urlu. Mi-a spus: «Tinere, să nu mai recunoşti nimic». Asta ne-a ajutat. Elekes mi-a spus că «naţia ta te-a bătut!». Când ne băteau eram cu ochelari. Eu i-am răspuns că «ordinul tot dumneata l-ai dat»”[13], povesteşte Haiduc Iosif.

Locotenent – colonelul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru la Direcţia Anchete Penale din cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, s-a aflat o scurtă perioadă şi în Bihor. El subliniază că dezinteresul pentru încadrarea în Securitate a unor „elemente capabile” a făcut posibilă promovarea unui hoţ, al cărui merit a fost acela că i-a ucis cu sânge rece pe răsculaţii din Bihor. În acest sens, se aminteşte lipsa de vigilenţă a organelor Securităţii care au permis ca în 1949 în Bihor să izbucnească ample răscoale ţărăneşti. „Lipsa de interes pentru problema cadrelor şi lipsa de control au avut înrâuriri asupra întregii munci în Securitate, astfel că toate problemele au fost tratate cu lipsă de seriozitate. Aşa s-a ajuns ca, în 1949, să avem răscoalele chiabureşti în Bihor, care a pus în mişcare sate întregi, fără ca Securitatea să cunoască ceva (pe instigatori). Căpitanul Pancovici, care în timpul reprimării a pus mâna pe mitralieră şi a tras în răsculaţi, a fost făcut şeful Regiunii de Securitate Oradea pentru aceste fapte eroice, dar instigatorii au rămas necunoscuţi. Mai târziu s-a descoperit că o serie de ofiţeri ai Securităţii Oradea, în frunte cu fostul căpitan Pancovici, furau lucruri de valoare din casele nemţilor şi ungurilor fugiţi peste graniţă”, se arată în raportul lui Teodor Dincă[14].

Cu toate că administraţia locală orădeană se remarca prin excesele de zel din timpul anchetelor, la nivel central reproşurile se ţin lanţ. O dovedeşte şi stenograma unei şedinţe din 1 martie 1950 la care au participat comandanţii de Regionale şi Judeţene de Securitate, unde ministrul adjunct Gheorghe Pintilie critica lipsa discipinei: „La Oradea Mare, un familiarism care este aproape în toată Regionala. Acolo fiecare se socoteşte cel puţin rege, începând cu cel de la mătură, până sus. Zilnic lucrează unul contra altuia, azi eu cu el împreună împotriva celuilalt. Mâine cei doi împotriva mea şi aşa mai departe. Asta e toată preocuparea în toată Regionala”[15].

 

IMG_1412

Anchetele, care pentru unii au ţinut şi peste un an, se încheiau inevitabil cu semnarea declaraţiei de cele mai multe ori redactată deja. „Declarația definitivă am scris-o dictată, cuvânt cu cuvânt, de comandantul plut. major șef Rosman Adalbert și căpitanul de securitate Retezaru Ioan”, menţionează Brazdă Ioan, lucru întărit şi de către fratele acestuia, Brazdă Aurel, care povesteşte că încercările de a nega faptele ce i s-au pus în cârcă nu erau luate în seamă, discuţiile contradictorii încheindu-se cu imperativul: „Semnează!”[16]. Popovici Ileana (Suciu) menţionează în chestionarul completat faptul că e „mare lucru ca într-o discuție contradictorie să ți se dea posibilitatea ca acuzația care ți se aduce să o poți discuta și motiva. În fond, erau lucruri care se afirmau și le înțelegea fiecare după puterea lui de gândire și motivare”[17]. Colegul de lot, Mărăscu  Adrian arată că declaraţia sa a fost depusă „sub imperiul constrângerii, bătăi, izolare într-un beci”[18]. Mai mult, Mărăscu aminteşte că pentru a-l obliga să recunoască acuzarea ce i se aducea a fost arestată şi sora lui, Mărăscu Felicia, în vârstă de 15 ani. „Într-o zi a fost adusă în celula nr. 7, celula de pedeapsă sora mea desculţă pe ciment în luna februarie, iar eu am fost dus la celula nr. 13 (Securitatea din Oradea), astfel ca să discut cu ea deşi convorbirile între deţinuţi erau interzise. Anchetatorul a ordonat sub-ofiţerului de serviciu să-mi deschidă vizeta celulei ca să pot auzi pe sora mea care plângea că este frig şi nu mai poate suporta situaţia în care se găsea. La câteva ore după asta, anchetatorul m-a chemat sus şi mi-a spus textul: că sunt criminalul surorii mele dacă nu recunosc ceea ce el a scris în declaraţie, pentru că o va ţine pe sora mea în condiţiile pe care mi le-a arătă până când mă voi hotărâ să semnez declaraţia”[19], mărturiseşte Mărăscu Adrian. Recunoaşterea, chiar dacă forţată şi a unor fapte ireale, aducea eliberarea morală. Eliberarea după cumplitele chinuri sufleteşti şi fizice, la care anchetatul a fost supus atâtea luni. La întrebarea numărul 17 din chestionarul aplicat şi lui Pleş Anton, fost deţinut politic înscris la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România – Filiala Bihor, „Cum v-aţi simţit după ce aţi recunoscut ce v-au cerut?”, răspunsul invariabil al celui care timp de 14 zile a fost bătut cu palmele şi pumnii, în special noaptea, dar şi ameninţat, a fost: „Uşurat, deprimat, pierdut în nesiguranţa viitorului şi umilit”[20].

Cele zece luni de anchetă la Securitatea Oradea au contribuit definitiv şi iremediabil la distrugerea sănătăţii fizice şi mintale a arestaţilor din lotul Organizaţia România Independentă, exact ceea ce urmărea noul regim politic de sorginte sovietică. „La data arestării aveam 63 kg. După 10 luni de anchetă am avut 39 kg”[21], menţionează Rusu Vasile. La fel şi colegul de lot, Budar Leontin, aminteşte că de la 78 de kg avute înainte de arestare ajunge la Târgşor cu 35 de kg[22]. Mulţumiţi cu rezultatele obţinute, anchetatorii îşi lăsau victimele să zacă, până la trasferarea lor într-un penitenciar, în vederea judecăţii, în aceeaşi promiscuitate a celulelor-mormânt. În tot acest timp, majoritatea reţinuţilor nu a avut dreptul la plimbare, la pachet sau vorbitor. Excepţie fac cei din Lotul Beiuşenilor, care în iulie 1952 primesc câte un pachet de acasă cu îmbrăcăminte. Era ca o rază de speranţă printre momentele de dezumanizare trăite timp de şapte luni în această „hrubă insalubră”[23]. Popovici Ileana (căsătorită Suciu) îşi aminteşte că, din iulie, abia în toamnă gardienii i-au adus de la prietena ei Lola (Aurora Ille Dumitescu) o primă pereche de „chiloţi, furou, jerse”.

Arhiva AFDPR Filiala Bihor

Munca anchetatorilor se încheia cu dosare doldora de declaraţii, confruntări, fişe personale, procese-verbale etc., „multiplicate în cinci sau şase exemplare” şi care erau apoi trimise la Bucureşti pentru ca organele centrale să-şi dea avizul în vederea trimiterii în judecată. Odată cu transmiterea dosarelor, anchetații părăseau şi ei cavoul Securităţii orădene. De la sfârşitul anul 1952, la Oradea a început să funcţioneze Tribunalul Militar Oradea, Sentinţa cu nr.1 emisă în ianuarie 1953 fiind atribuită Lotului Beiuşenilor. Astfel prima oprire era Penitenciarul Oradea, care a oferit un nou capitol sumbru în prigoana foştilor deţinuţi politici, acesta dobândindu-şi faima printr-un regim cumplit de exterminare a locatarilor săi.

slider_masina_scris

Înainte de a se despărţi de cobaii pe care i-au schingiuit luni în şir, gardienii Securităţii orădene mai puneau, pentru o ultimă dată, la încercare nervii arestaţilor. Traian Dorz a fost scos din celula sa într-o noapte și dus în curte şi pus să stea cu faţa la zid. A simţit aproape de gât un pistol, după care i s-a spus: „Fă-ţi testamentul, banditule!”[24], pentru ca apoi să i se şuiere: „Suie!”. Este urcat, în acea noapte friguroasă de ianuarie a anului 1948, într-o dubă, chiar din ieşirea coridorului, cu alte două persoane, dintre care o femeie, care îi reamintea că îi duc să-i împuşte pe frontieră. Această senzaţie a fost amplificată şi de faptul că transportul a durat ore întregi, în condiţiile în care Penitenciarul Oradea, situat în Parcul Traian, se află la doar câteva minute, pe jos, de sediul Securităţii de pe strada Republicii. „Simţeam că treceam peste gropi, peste câmpuri, peste şanţuri… Urcam, coboram, stăteam, iarăşi porneam … Când am coborât era dimineaţă şi am văzut că eram la Penitenciar, tot în Oradea. Cum de ne-a trebuit oare atâtea ceasuri să facem cei câteva sute de paşi câţi aveam de acolo şi până aici?”[25], s-a întrebat şi Traian Dorz. Conform Arhivei Penitenciarului Oradea, acesta este încarcerat în temniţa de pe Criş pe data de 20 ianuarie 1948[26].



[1] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Aparatul Central (1948-1989), vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 181-184

[2] Ibidem, p. 183. Vezi şi Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 90. Aurel Brazdă, fostul preşedinte al Filialei bihorene a Asociaţiei Deportaţilor şi Victimelor Opresiunii Comuniste (ADVOC), relatează incidentul în care membrii organizaţiei „G4” au fost martorii unei astfel de simulări. „În arestul Securităţii din Oradea era o linişte de mormânt. De teama gardienilor se gemea în surdină. Când, deodată, zgomot de cizme în fugă, gratii trântite de pereţi, urlete: «Afară, bandiţilor, afară!». Îmbrânciţi, duşi de puhoiul celor peste 100 de oameni scoşi din celule, loviţi cu bâte şi paturi de armă, am ajuns în curte. Eram toţi grămadă, în faţa unui zid. Era beznă, nu vedeam nimic. La un moment dat vocea aspră a lui Czeller se aude în noapte: – Pluton de execuţie, v-aliniaţi! Rându’ unu, în genunchi! Încărcaţi armele! Ochiţi…. Aşteptam cu groază prima rafală. Eram atât de mulţi că nu aveau cum să ne ucidă pe toţi de prima dată. Mihele, un alt deţinut politic, care era lângă mine, a zis: – Mă, dacă trag, strigăm Trăiască România! Să nu murim ca nişte câini”. Apud Florin Budea, „Călăii Roşii”, în Bihoreanul, (Oradea), 16 mai 2005, accesibil on-line http://old.bihoreanul.ro/articol/ziar/oradea/cclcii-rocii/5729/

[3] Aurel Brazdă, Organizaţii anticomuniste din judeţul Bihor. Reeducarea – Instrument al terorii în penitenciare, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005, p. 57

[4] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, op. cit., vol. I, p. 183

[5] Experienţe carcerale în România comunistă, vol. III,  Coordonator: Cosmin Budeancă, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 16. Vezi şi Doina Jela, op. cit.,  p. 113 şi p. 240

[6] Aurel Brazdă, Istorie trăită, 1000 de zile în uniforma gulagului românesc, vol. II, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005. p. 42

[7] Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc,

[8] Doina Jela, op. cit., p. 306

[9] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 573

[10] Cornel Onaca, Martori şi martiri, Din temniţele comuniste, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2000, p. 62

[11] Liviu Brânzaş, op. cit., accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc

[12] Ruxandra Cesereanu afirmă că „instrumentele represiunii au fost recrutate dinspre periferie spre centru. Funcţia represivă a fost încredinţată unor categorii sociale şi etnice excentrice. Din punct de vedere social au fost folosiţi indivizi declasaţi, compromişi în regimurile dictatoriale anterioare, care puteau fi şantajaţi. Din punct de vedere etnic, comuniştii români, dirijaţi de cei sovietici, nu au ezitat să apeleze la tensiunile interetnice reale, transformându-le într-un instrument de dezbinare în vederea consolidării puterii. Astfel în Securitate au activat indivizi aparţinând minorităţilor evreiască, maghiară, ţigănească, rusă. În acest fel, resentimentul populaţiei era deturnat de la obiectul lui real (torţionarii comunişti, indiferent de originea lor etnică), asupra unui obiect fals: minorităţile”. Apud Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească, Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Iaşi, Editura Polirom, 2005. p. 111

[13]  A.p.C.P., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[14] Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 101

[15] Idem, Banalitatea …, p. 136

[16] „În orice caz, câte-un pumn, câte-o palmă aşa, pentru că nu voiam să spun, adică nu vroiam să recunosc ce-mi puneau ei în faţă. Şi degeaba le spuneam; „Domnule, nu am făcut aşa ceva. Degeaba mă învinuiţi cu aşa ceva, eu nu am făcut”. Şi-atuncea: „Taci din gură, banditule!”. Ei scriau declaraţia: „Semnează!””, relatează Aurel Brazdă. Apud Experienţe carcerale …, vol. III, p. 16

[17] A.p.C.P., Chestionar Popovici Ileana (căsătorită Suciu), completat la data de 13 ianuarie 2010

[18] Arhiva personală Mărăscu Ecaterina, Adresă către Procuratura Generală a R.S.R., datată 15 decembrie 1971.

[19] Ibidem

[20] A.p.C.P., Chestionar Pleş Anton, completat la data de 12 decembrie 2010

[21] Arhiva personală a lui Rusu Vasile (în continuare A.p.R.V.), Cerere de chemare în judecată înregistrată la 13 aprilie 2010 la Tribunalul Bihor de către Rusu Vasile în baza Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, accesibilă on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/rusu-vasile-elev/

[22] A.p.C.P., Chestionar Budar Leontin, completat la data de 26 mai 2013

[23] Liviu Brânzaş, op. cit., accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc

[24] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005, p. 203

[25] Ibidem, p. 205

[26] Arhiva Penitenciarului Oradea (în continuare A.P.O.), Opis de preveniţi pe anul 1945-1948, I – IV/A/7, litera D/1948