Lagarul din Cetatea Oradea

Lagarul din Cetatea Oradea

Publicat în by Cristina Puscas în Lagarul din Cetatea Oradea | Leave a comment
 Lagărul de internaţi de la Oradea, amenajat în Cetatea Oradea, a cunoscut o administrare specială, deorece abia în iulie 1945 a fost trecut în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. De la eliberarea Ardealului de Nord, teritoriul acesta a fost o permanentă armă de şantaj a administraţiei sovietice, care a forţat mâna guvernului României, condiţionând predarea administraţiei locale din zona de vest de satisfacerea unor pretenţii. Astfel, înfiinţarea Lagărului de la Oradea „se datorează exclusiv grupului care a pus mâna pe puterea politică după eliberarea oraşului de către trupele române, la 12 octombrie 1944”[1], respectiv localnici maghiari şi reprezentanţi ai Armatei Roşii sovietice. Lagărul era un centru de tranzit pentru cele de la Târgu-Jiu sau Timişoara, dar şi „punct de expediere” spre URSS a etnicilor germani în acţiunea de deportare în vederea muncii de reconstrucţie. Din cei 69.000 de germani[2] care au fost ridicaţi forţat din România, încărcaţi în vagoane supra-aglomerate de vite sau marfă şi transportaţi până în cele mai îndepărtate colţuri ale Uniunii Sovietice, sute de persoane au pornit şi de la Oradea. Chestura Poliţiei Oradea informa că pe data de 15 ianuarie 1945, cca 799 de persoane de origine germană au „fost predate autorităţii speciale sovietice, care după câteva zile a ordonat transportarea lor în Rusia”[3]. La data de 8 august 1945, printr-o solicitare adresată Prefectului Judeţului Bihor, comandantul Lagărului nr.1 Oradea indica cantitatea de alimente necesară calculată după „efectivul de 1.200 persoane”[4]. Mai exact, la data de 22 iulie 1945, după ce cu o zi înainte, 880 de suflete, încărcate în 14 vagoane au luat calea Lagărului de la Târgu-Jiu, „în curtea cetăţii se găsesc 940 inşi pe care lagărul nu poate nici întreţine, şi nu poate să le pună la dispoziţie nici loc de culcat”[5].

04 scrisoare (mare) (1)

Localizarea Lagărului în Cetate

În Cetatea Oradea, conform unui document oficial din 12 ianuarie 1948[6], Centrul de strângere a internaților ocupa o clădire formată dintr-un singur bloc cu două etaje. Lagărul era situat în partea de nord a Cetății, azi Corpul E a fortăreței medievale.

La parter erau amenajate două camere repartizate corpului de gardă, cu o capacitate de 25 de locuri fiecare, un Centru de ofițeri de zi, o bucătărie, o magazie de alimente, un WC simplu și un WC cu spălător. Tot la parter erau amenajate zece dormitoare, respectiv trei ateliere de lemnărie, două de tinichigerie, trei de croitorie și alte trei de fierărie. ”Camera neagră/arestul” ocupa trei spații, având fiecare o capacitate de câte 5 locuri. Pe lângă acestea mai existau alte patru încăperi amenajate ca celule, în fiecare dintre ele putând fi închise câte 4 persoane. Capacitatea totală a parterului era de 309 locuri.

La etajul I erau amenajate doar dormitoare, având o capacitate de găzduire a 932 persoane. Tot la primul etaj mai erau date în funcțiune trei WC-uri și două spălătoare.

La etajul al II-lea capacitatea dormitoarelor era de 951 de locuri. Și în acest caz numărul toaletelor și al spălătoarelor era cu mult depășit de numărul de utilizatori.

Tot pentru internarea persoanelor ce urmau a fi transferate erau date în folosință dormitoarele din pavilionul de lângă Biserică, având o capacitate de 109 locuri. Chiar și lăcașul de cult putea adăposti, la nevoie, între 360 și 400 de oameni.

Au mai fost amenajate, de asemenea, camere în corpul clădirii din partea de nord-est, având o capacitate de 240 de locuri, și în latura vestică, unde puteau fi aduse 146 de persoane.

Capacitatea totală a lagărului era de 2.683 de locuri.

 

Evoluția Lagărului nr. 1

Lagărul din Oradea a avut, de-a lungul anilor, mai multe denumiri și modificări de structură. Astfel, dacă inițial a fost denumit ca Lagăr și a dobândit acest statut prin deciziunea nr. 5907 din 23 iulie 1945, publicată în Monitorul Oficial nr. 177, în anul 1947 și-a schimbat denumirea în ”Centrul de Strângere”. Ulterior, în 1948 s-a numit Centrul de Transfer pentru ca, un an mai târziu, în  1949 să primească denumirea de Centru de Primire al Repatriaților”, având ca principală atribuție ”educația repatriaților” aduși de peste graniță.

 

În primul transport din 24 iunie 1949, Comisia de repatriere din Berlin a trimis în fortăreața orădeană 545 repatriaţi, dintre care 517 erau adulți de ambele sexe și 28 erau copii. În urma celei de-a doua evaluări a Comisiei, alte iar 553 persoane, dintre care 381 femei, 155 bărbaţi şi 17 copii, au fost trimise către România, pe 1 august 1949.

 

Din vamă, drumul repatriaților mergea pe linia ferată până în spatele Cetăţii. Odată ajunși, aceștia erau adunaţi în curtea fortăreței, aşezaţi pe direcţii şi repartizaţi pe camere. În prealabil, spaţiul trebuia “pavoazat cu lozinci în legătură cu lupta pentru pace, egalitatea în drepturi a naţiunilor conlocuitoare”, egalitatea între bărbați și femei, prietenia cu URSS și altele asemenea.

 

La finele anului 1950 Centrul încă funcționa, postul de comandă al Centrelor de Primire Repatriați Sighet și Oradea fiind fixat în Garnizoana din Cetate.

Condiţiile din lagărele anului 1945 nu pot decât să anticipeze, destul de vag, dezumanizantele realităţi la care urmau să fie supuşi presupuşii „duşmani ai poporului” în zecile de închisori, colonii şi unităţi de muncă. Aceste spații de detenție au fost răspândite de-a lungul întregii ţări după ce comuniştii au preluat puterea politică în totalitate. Încercau să îşi consolideze puterea, reducând la tăcere şi inacţiune orice mugur al opoziţiei.

[1]     Corneliu Crăciun, op.cit., p. 55. Vezi şi A.C.N.S.A.S, fond Documentar, dos. 010723, f. 4 şi  http://www.cnsas.ro/documente/colonii%20munca/D%20010723_004%20Watermark.pdf. Poliţia din Oradea s-ar fi format la finele lunii octombrie 1944 şi ar fi funcţionat ca Poliţia Oraşului Oradea. Apoi a folosit denumirea de Poliţie de stat, până la mijlocul lunii mai 1945, când „a fost încadrată retroactiv cu începere de la 1 mai 1945”. Poliţia aceasta începe să facă arestări, dar are în „grijă” şi internaţi începând cu luna noiembrie 1944. Cum numărul persoanelor ce trebuie internate e în creştere, spaţiul este insuficient, astfel că în primăvara anului 1945 s-a găsit un nou spaţiu, cel din Cetatea Oradea. Potrivit unui document din 25 septembrie 1945, Centrul de Internare din Oradea Mare ar fi luat fiinţă în mai 1945, iar prin Decizia MAI nr. 5907 din 23 iulie 1945, puplicată în Monitorul Oficial nr. 177 din 7 august 1945 a fost recunoscut ca lagăr oficial. La data întocmirii documentului, aici se aflau un număr de „543 internaţi politici, bărbaţi şi femei … muncitori de la oraş sau ţărani de la sate, unii bătrâni, iar alţii bolnavi”. Aceştia se aflau aici, parte din noiembrie 1944, învinuiţi că „au desfăşurat în trecut o activitate politică fascistă, hitleristă sau antidemocratică”. Ibidem, f. 41. Lagărul funcţiona cu 40 de gardieni şi şase „funcţionari diferiţi”.

[2]     Corneliu Crăciun, Etnicii germani în România anilor 1944-1997, Oradea, Editura Primus, 2010, p. 36

[3]             AN-SJ Bh, fond Chestura Poliţiei Municipiului Oradea, dos. 33/1945, f. 182

[4]             Idem, fond Prefectura judeţului Bihor, dos.84/1945, f. 198

[5]             Idem, fond Chestura Poliţiei Oradea, dos. 33/1945, f. 251

[6]  http://www.cnsas.ro/documente/colonii%20munca/D%20010723_004%20Watermark.pdf