Memoria rezistenţei

Floare Florea – i-a gazduit pe fratii Susman, in grajdul careia au si fost arsi

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Tributul bihorenilor | Leave a comment

FLOARE FLOREA

Născută la 25 ianuarie 1931, din Traniş, jud. Cluj

Tatăl – Dănilă, mama – Floare

Perioada de detenţie: 2 februarie 1958 – 14 aprilie 1964

Condamnată la 25 de ani pentru infracţiunea de favorizare la crimă de constituire de bande, în scop terorist, a găzduit pe fraţii Suşman

Locuri de detenţie: Cluj, Mirecurea Ciuc.

 

După zece ani de pribegie, trădaţi, cei doi fraţi Şuşman vor fi încercuiţi în ziua de 2 februarie 1958 în satul Traniş, comuna Valea Drăganului, judeţul Cluj. Cei doi se ascundeau în şura lui Romul şi Floare Florea[1].

FLOREA FLORICA

FLOREA FLORICA1

Casa, grajdul şi şura lui Romul Florea au fost percheziţionate de două ori, fără niciun rezultat. Cei doi soţi au fost anchetaţi mai multe ore, fără însă să divulge nimic. Dar, “în jurul orei 8,30, Florea Floare, fiind dusă în grajd şi anchetată din nou, a început să strige că nu se sperie de ameninţări. La strigătele anormale ale femeii, s-a dat ordin să se pătrundă în pod şi să se dea jos tot fânul. A început un schimb de focuri, iar pentru a-i “intimida” s-a dat foc la o căpuţă de fân ce se afla în spatele grajdului. S-a dat apoi foc la un colţ al grajdului. …grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiţii au ars”[2].

 

Autenticitatea acestor informaţii este pusă la îndoială chiar de fiul familiei Florea, Gheorghe Florea, care locuieşte în comuna Tileagd, din Bihor, acolo unde s-a mutat cu părinţii, după eliberarea acestora din închisoare. Gheorghe Florea avea şase ani în acele zile de februarie. Primele amintiri din acea dimineaţă friguroasă sunt legate de tatăl său peste care un securist arunca o găleată cu apă, probabil după aplicarea unei corecţii exemplare. Tot din acele  prime ore ale zilei, Gheorghe Floare îşi aminteşte cum două cadavre carbonizate erau târâte pe o sanie. “Era înt-o vineri în luna februarie. Când m-am trezit era trecut de opt. Eu nu am ştiut de ei. Umblau cu icoane prin sat. Poiata unde au ars nu era lângă casă. Era mai jos, la un kilometru de casă. Securiştii au dat foc la o căpiţă şi au împins căpiţa în flăcări către poiată. În acea noapte, mama şi tata au dormit în casă. Nu au ştiut nimic. Dimineaţa eram înconjuraţi de o campanie de securişti. I-am văzut când i-au dus cu sania. Erau arşi“, ne-a relatat Gheorghe Florea[3]

În 22-24 iulie 1958, are loc procesul grupului Şuşman, la Tribunalul Militar Cluj, dar nici un Şuşman nu era prezent. Toţi fuseseră ucişi, rămân sentinţele pe viaţă a celor care i-au ajutat. Florea Floarea, care se va stabili în comuna Tileagd, judeţul Bihor, va fi condamnată la muncă silnică pe viaţă, comutată ulterior la 25 de ani. La fel şi soţul ei, Romul şi tatăl lul, Constantin vor fi condamnaţi prin Sentinţa nr. 983 din 26 iulie 1958 emisă de Tribunalul Militar Cluj.[4] Potrivit Sentinţei de la dosarul înregistrat la AFDP Filiala Bihor, Florea Floare, născută la data de 25 ianuarie 1931, era la data arestării domiciliată în satul Traniş, comuna Valea Drăganului, raion Huedin. Era căsătorită, avea doi băieţi, nefiind încadrată politic, de origine socială ţărănească, cu două hectare de teren.  Se reţine din descrierea faptei că “Florea Floare zis Florica l-a cunoscut pe fugarul Şuşman Teodor, începând din vara anului 1956, când acesta, sub numele de Petrea din Călăţele, umbla prin satul Traniş şi vindea rame şi balamale. Cu această ocazie, banditul Şuşman Teodor se duce la inculpata Florea Floare pentru a vedea dacă este posibil ca la nevoie să se poată adăposti acolo. În cursul lunii decembrie 1957, cei doi bandiţi, plecând din şura lui Brazda Ilarion şi Lungu Anica, întru-cât au fost căutaţi de organele securităţii, se retrag în satul Traniş, unde se adăpostesc la grajdul lui Florea Romulus şi Florea Floare zis Florica, iar dimineaţa, aceasta din urmă îi găseşte pe cei doi fugari că aceşti fraţi Şuşman care sunt fugiţi şi urmăriţi de către organele de stat. În discuţiile pe care le-a avut, inculpata cu cei doi fugari, printre altele, aceştia i-au cerut să-i alimenteze promiţându-i în schimb, că după ce se va schimba regimul vor fi recunoscători şi o vor recompensa. De menţionat că inculpata Florea Floare a acceptat să-i găzduiască pe cei doi fugari, dându-şi consimţământul în acest sens şi soţul Forea Romulus. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a anului 1957, inculpata a consumat băuturi alcoolice împreună cu cei doi bandiţi şi apoi s-a deplasat cu ei la Florea Floare a Toaderii. Existând informaţii că cei doi bandiţi pe la începutul lunii februarie se adăpostesc în şura inculpatei Florea Floare, organele de stat, în noaptea de 1-2 februarie au făcut o descindere la faţa locului şi au cerut inculpatei să dea relaţii unde se adăpostesc fugarii, însă aceasta a refuzat. În cele din urmă, a fost determinată ca să … o grupă în grajd, unde însă cei doi bandiţi au tras focuri de armă, pentru care motiv, grupa s-a retras cerându-le acestora să se predea[5].

 

 

Florea7

 

florea6

Va fi condamnată la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea în întregime a averii pentru favorizarea la crimă de constituire de bande, în scop terorist. Conform fişei sale matricole pedepsa sa va fi comutată la 25 de ani închisoare, urmând să petreacă aici până în anul 1983. Însă, după 6 ani şi 2 luni va beneficia de prevederile Decretului 176/1964[6].

(Autor: dr. Cristina PUŞCAŞ)

 



[1] Cicerone Ioaniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar F, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2000, vol. 4, 2002, accesibil  online la adresa  http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_fg/f/dictionarf_8.pdf

[2] Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, pp. 67-68

[3] Arhiva personală, Interviu Gheorghe Florea, realizat la data de 30 mai 2010, .

[4] Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor, dosar nr. 14/F, Florea Floare

[5] Ibidem, vezi Sentinţa nr. 983 din 26 iulie 1958 emisă de Tribunalul Militar Cluj,

GLIGOR CANTEMIR

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Născut la 7 decembrie 1912, în Hălmăgea, jud. Arad

Tatăl – Alexandru, mama – Eva

Perioada de detenţie:  21 decembrie 1948 – 31 iulie 1964

Condamnata la 20 de ani muncă silnică, pentru organizarea unei mişcări de rezistenţă pe valea Crişului Alb, în judeţul Arad, a executat 15 ani şi 7 luni

Locuri de detenţie: Arad, Jilava, Timişoara,  Văcăreşti. Aiud,

Funcţionar

 

 

Gligor Cantemir va executa 15 ani şi 7 luni din cei 25 de ani de condamnare pentru înaltă trădare. Născut la data de 7 decembrie 1915 în comuna Hălmăgel, raionul Gurahonţ, judeţul Arad, este unul dintre feciorii preotului din Hălmăgel[1]. Absolvent al Şcolii Superioare de Comerţ, de profesie contabil[2], va deveni conducătorul unui grup paraşutat de guvernul de la Viena pentru a activa în spatele frontului. În decembrie 1944 va fi paraşutat în Munţii Zărandului şi îşi va constitui un grup de rezistenţă anticomunistă care a acţionat în zona Munţilor Zărandului şi Codru Moma[3]. Gligor va lua calea codrului încă din toamna anului 1947, lui alăturându-i-se numeroşi legionari, dar şi ţărani, şi militari. Va fi capturat în noaptea de 20/21 decembrie 1948, în comuna Cil. “Cantemir a căzut datorită unei defecţiuni organizatorice şi a unei cedări. …. Cei care au deconspirat locul unde era Cantemir ascuns şi modalitatea de a ajunge la el nu au fost nişte trădători, ci doar oameni care fie nu au mai putut îndura tortura, fie nu au mai avut tăria să moară. … În luptă se şi moare. Cantemir a gândit, însă, dacă în asemenea împrejurări se poate şi gândi altfel. S-a predat fără să opună rezistenţă, în pofida faptului că împotriva lui s-a tras, pentru a nu-şi încărca conştiinţa şi, poate, şi pentru că socotea bătălia pierdută”, povesteşte Viorel Gheorghiţă, fost deţinut politic, care l-a cunoscut pe Gligor Cantemir[4]. Prin sentinţele nr. 1650 şi 1800/1949, au fost condamnaţi aproximativ 40 dintre partizani, Gligor Cantemir va primi 25 de ani muncă silnică. Timp de 15 ani şi şapte luni va cunoaşte ororile şi mizeriile din Penitenciarele de la Arad, Timişoara, Jilava şi Aiud[5], unde va fi torturat. Va fi graţiat de către Consiliul de Stat în 1964. Va părăsi cumplita celulă pe 31 iulie 1964, urmând să se stabilească la Oradea.

Gligor Cantemir3

Gligor Cantemir1

Gligor Cantemir2

Informaţii suplimentare:

Steliana Breazu, “Grupul de rezistenta anticomunista a lui Gligor Cantemir”, în Analele Sighet nr. 2 Instaurarea comunismului intre rezistenta si represiune”, Bucuresti, FAC, 1995, p.p. 334-335

 

Cornelia Cornea, “Rezistenta anticomunistă în Arad”, în http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=831

 

“Rezistenţa anticomunistă în Arad” – http://deveghepatriei.wordpress.com/2011/10/19/rezistenta-anticomunista-in-arad/

 

“Ceilalţi partizani”,  în http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/ceilalti-partizani

Gabriel Moisa, Grupul Adrian Mihuţiu în mărturia lui Gheorghe Poenaru, Editura Muzeului Ţării Crişurilor Oradea, 2008, p. 14

Viorel Gheorghiţă, ET EGO. Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud – http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/gheorghita/

 



[1] Gabriel Moisa, Gheorghe Poienaru, Adrian Mihuţiu în rezistenţa anticomunistă din Arad şi Bihor, Editura Primus, Oradea, 2009,  p. 15, apud Viorel Gheorghiţă, ET EGO Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud, Editura Marineasa, Timişoara, 1994, p. 89-90

[3] Gabriel Moisa, Gheorghe Poienaru, op.cit., p. 17, apud Steliana Breazu, „Grupul de rezistenţă a lui Cantemir Gligor din Munţii Zărandului şi Munţii Codrului pe valea Crişului Alb”, în vol. Instaurarea Comunismului – între rezistenţă şi represiune, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1995, p. 334

[4] Ibidem, p. 18, apud Viorel Gheorghiţă, op.cit, p.233

[5] Arhiva Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Filiala Bihor, dosar nr. 3/G, Gligor Cantemir

STANCIU PETRU

Publicat în by Cristina Puscas în Lotul Beiuşenilor, NOUTATI | Leave a comment

Stanciu Petru

Născut la 23 iunie 1927, comuna Călineşti, jud. Vâlcea

Tată – Petru, mama – Maria

Perioada de detenţie: 7 noiembrie 1951 – 26 iunie 1964

Condamnat la 25 de ani muncă silnică

Şeful „Lotului beiuşenilor”

Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Cavnic, Baia Sprie, Jilava, Cap Midia

 

stanciu petru

 

Capul organizaţiei din Beiuş ar fi fost Stanciu Petru, student la Cluj, “reţinut în anul 1948 pentru activitate legionară desfăşurată la Cluj şi eliminat dintr-o instituţie de învăţământ superior din acelaşi oraş” . Eliberat în anul 1949, ajuns în zona Beiuşului, acesta ia legătura în septembrie acelaşi an, cu Mărăscu Adrian, Brânzaş Virgil şi Brânzaş Liviu, liderii organizaţiei legionare din comuna Finiş. Ei se vor organiza sub formula “1 plus 1”. “S-a aplicat procedeul „1 plus 1”, e prima dată când auzeam de aşa ceva. Şeful era Stanciu Petru, student. Sistemul “1 plus 1” însemna că doar şeful vorbea cu mine. … Şeful Tică era student la Filozofie la Cluj, anul IV, iar celălalt şef era Mărăscu Adrian (Dodi)” , povesteşte Popovici Ileana, (căsătorită Suciu), contamnată în „Lotul beiuşenilor”.

 

stanciu12

 

Alte documente   STANCIU PETRU

 

 

 

 

AUREL TEREBENT

Publicat în by Cristina Puscas în Biserica în lanţuri | Leave a comment

Aurel Terebenţ(iu) – preot

Născut la 26 noiembrie 1907, în Cociuba Mică, judeţul Bihor

Tatăl – Vasile, mama – Catiţa

Perioada de detenţie: 20 iulie 1947 – 4 (10) februarie 1948; 16 august 1952 – 25 mai 1953

Preşedintele organizaţiei PNŢ – Maniu din plasa Vaşcău

Centre de detenţie: Penitenciarul Oradea, Cap Midia

terebent aurel crop

 

 

Pe 19 august 1947 este adus şi cel de-al doilea preot,  protopopul ortodox de Vaşcău Terebenţ(iu) Aurel[1], preşedintele organizaţiei PNŢ – Maniu din plasa Vaşcău[2], care a ieşit din Penitenciarul Oradea Mare abia pe data de 4 februarie 1948[3]. El se afla încă din anul 1946 în atenţia organelor de poliţie, după cum confirmă o notă informativă transmisă de Sectorul Jandarmi Vaşcău: „Protopopul Terebenţiu Aurel din comuna Vaşcău care face parte din organizaţia politică Naţional Ţărănistă Maniu în ziua de 19 august 1946 nu s-a prezentat la biserică, iar pentru a nu lua parte la serbarea de 23 August 1946 a plecat din localitate motivând că este bolnav”[4]. După eliberare, a continuat să afişeze o politică de rezistenţă, dovadă stând şi faptul că familia sa a fost în continuare urmărită. Într-o dare de seamă săptămânală întocmită pe perioada 7 – 14 martie 1949 de către Direcţia Regională de Securitate Oradea se arată că „soţia protopopului Terebenţiu Aurel, fost şef de plasă P.N.Ţ., domiciliată în comuna Vaşcău-Bihor, a predat postului de miliţie un plic expediat pe numele soţului său în care au fost expediate 3 poezii manifeste, toate semnate „Munte de cremene”[5]. Într-o altă sinteză a Raionului Securităţii Beiuş pentru perioada 24 februarie – 24 martie 1952, preotul este aminitit că pe data de 2 martie, la înmormântarea înaintaşului PNŢ Borz Terente, a ţinut o predică care a atras atenţia informatorilor. Pe data de 16 august 1952 a fost internat administrativ pe o perioadă de 60 de luni la Cap Midia, fiind eliberat pe data de 25 aprilie 1953[6].

2vX65Yy8DEGpwuC7iM03g_3Hn4-kiIyxcQU9Vorlk7s
MPdlRN7SOP9x6lmJudpJ4AURP_eaaEAVaPKSwymdVns


[1]http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/T/T%2006.%20Tep%20-%20Timcu/Terebent%20Aurel/index.php. Fişa matricolă penală Terebenţ Aurel. S-a născut pe data de 26 noiembrie 1907, în comuna Cociuba Mică, domiciliat în Vaşcău, căsătorit, cu doi copii.

[2] Antonio Faur, Ştefan Popescu – liderul grupului de rezistenţă anticomunist din sudul Bihorului (1946-1950), Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2007, p. 21

[3] Arhiva Penitenciarului Oradea, Opis de preveniţi pe anul 1945-1948, I – IV/A/7, litera T/1947. Într-un RAPORT INFORMATIV din 9 aprilie 1949, semnat de slt. de Securitate Misăilă Emanoil se precizează că: „după desfiinţarea PNŢ Maniu ca partid, este deţinut pentru activitatea sa reacţionară şi internat în lagăr dela 20 iulie 1947 şi până la 10 februarie 1948”. Arhiva personală Terebenţ Liciniu (în continuare A.p.T.L.)

[4] Corneliu Crăciun, Opţiunea Maniu. Contribuţii documentare la istoria PNŢ (1945-1948), Oradea, Editura Logos 94, 2003, p. 141

[5] A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dos.1198, vol. 1, f. 57. Cele trei manifeste aveau ca titlu: „VINE CEASUL, REZISTENŢA”, „PĂMÂNTUL MEU” ŞI „ROMÂNI!”.  

[6] A.p.T.L., Referat al Serviciului “C” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, din 28 mai 1956.

 

ALEXANDRU PANTEA

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Alexandru Pantea – elev

Născut la data de 1 decembrie 1929, în Petid, judeţul Bihor

Tatăl – Nicolae, mama – Florica

Perioada de detenţie: 28 mai 1948 – 10 mai 1951

Bibliotecar al Frăţiilor De Cruce de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş

Condamnat la trei ani, execută doi ani şi cinci luni

Centre de detenţue: Penitenciarul Oradea, Cluj, Aiud, Târgşor, Gherla

 

ALEXANDRU PANTEA

 

Pantea Alexandru[1], elev la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, bibliotecar al grupului FDC din zonă, mărturişeste că cele mai grele momente, din cei doi ani şi cinci luni de detenţie, au fost cele de la Gherla.  „Un moment dificil a fost când colegul de  lângă  tine, student, cu care ai discutat cu o oră înainte iţi striga: ,,mă banditule!”… Torturile la care am fost supus: obligaţia de a sta într-o anumită poziţie,  cu  picioarele întinse şi cu mâinile pe lângă corp spre picioare, cu privirea fixă  la vârful picioarelor; am fost bătut cu picioarele de la priciuri şi cu cearceaful alergând prin  camera  99”, mărturişeşte Pantea Alexandru.



[1] Pantea Alexandru (n. 1 decembrie 1929, în Petid, judeţul Bihor) a fost arestat pe 28 mai 1948, la ora 7.00, de la gazda sa din Beiuş. A fost dus la Securitata din Oradea, apoi la Penitenciarul Oradea. Este condamnat la trei ani de detenţie, din care va executa doi ani şi cinci luni. Va fi transferat, alături de alţi elevi bihoreni, la Târgşor, după care va ajunge la Gherla unde va cunoaşte „metodele aduse de  la  Piteşti  şi aplicate  de Popa  Alexandru  (Ţanu), Mihai Livinschi, Martinuş, Stoian  Ion etc.”. A.p.C.P., Chestionar Pantea Alexandru, completat la data de 27 august 1928, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/alexandru-pantea/

 

promotia 1948

 

Chestionar ALEXANDRU PANTEA / CHESTIONAR dr. ing. Alexandru Pantea

ALEXANDRU TOCOIAN

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Alexandru Tocoian – muncitor

Născut la data de 1 octombrie 1922, în Călugări, judeţul Bihor

Tatăl – Ioan, mama – Iuliana

Perioada de detenţie: (?) 1950 – 24 martie 1951

Acuzat că l-a găzduit şi alimentat pe căpitanul Ştefan Popescu

Centre de detenţie: Penitenciarul Oradea, Penitenciarul Tribunal Cluj

 

 tocoian Alexandru foto

Pe data de 9 decembrie 1950, pe poarta Penitenciarului Oradea intră un grup format din nouă arestaţi[1], fără mandat, aduşi cel mai probabil de la Securitatea Oradea, fiind acuzaţi cu toţii că au făcut parte din organizaţia subversivă condusă de căpitanul Ştefan Popescu, liderul grupului de rezistenţă din sudul Bihorului[2]. Scos forţat din rândurile active ale Armatei Române, Ştefan Popescu, rămas fără un venit prin care să asigure un trai decent familiei sale, se implică în campania de reorganizare a PNŢ-Maniu, din plasa Vaşcău, la invitaţia protopopului ordodox Terebenţ Aurel. Toată această activitate nu va rămâne fără urmări, astfel că în cursul lunii iulie 1947, organele de securitate încearcă să-l reţină. Devine fugar, implicând în aceast joc de-a v-aţi ascunsele cu organele de represiune peste 100 de persoane, din care 12, vor fi trimise în judecată alături de el. Pe data de 29 iunie 1950 va fi arestat în urma unui schimb de focuri în gospodăria lui Banciu Miron, din Dumbrăveni. Din acest moment începe sarabanda arestărilor celor care i-au oferit adăpost şi hrană, respectiv încarcerarea la Penitenciarul Oradeaa nouă din cei 13 inculpaţi. Astfel pe data de 9 decembrie 1950 sunt aduşi la închisoarea din Parcul Traian: Tuducea Nicolae, arestat de pe data de 11 iulie 1950, Tuducescu Filimon, arestat din 18 septembrie 1950, Petriş Valer (31 octombrie 1950), Banciu Miron (29 iunie 1950), Cuc Ioan (18 septembrie 1950), Faur Nicolae (31 octombrie 1950), Aron Teodor (4 octombrie 1950), Tocoian Gavril (29 septembrie 1950), respectiv Tocoian Alexandru, a cărui dată de reţinere nu se cunoaşte, fiind singurul care va fi eliberat, ulterior, prin achitare la data de 24 martie 1951[3]. Vor părăsi cu toţii închisoarea orădeană pe 30 ianuarie 1951, pentru a fi duşi la Cluj-Napoca, pentru judecată. Inculpaţii vor primi condamnări de la câteva luni, la patru ani, în cazul lui Ştefan Popescu.

tocoian alexandru foto1


[1] Arhiva Penitenciarului Oradea, Registru matricol de reţinuţi politici depuşi de DGSP şi justiţie începând din anul 1949-1950, I-IV/A/13

[2] Antonio Faur, Ştefan Popescu – liderul grupului de rezistenţă anticomunistă din sudul Bihorului (1946-1950), Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2007

[3] Arhiva personală Tocoian Iosif, Sentinţa nr. 227 din 23 martie 1951 a Tribunalului Militar Cluj

 

DUMITRU COPACEANU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Tributul bihorenilor | Leave a comment

Dumitru Copăceanu – inginer

Născut la data de 27 martie 1920, în Ineu de Criş, judeţul Bihor

Tatăl – Dumitru, mama – Paraschiva

Perioada de detenţie: 26 iunie 1948 – 28 ianuarie 1953

Reţinut timp de 4 ani şi 7 luni, fără mandat de arestare, fără a fi judecat şi condamnat

Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Ocnele Mari

Dumitru Copaceanu

 

CLIK pe poza

 

 

Dumitru Copăceanu a fost arestat la finele lunii iunie 1948, cu doar două săptămâni de data stabilită pentru propria căsătorie. Este „găzduit” timp de trei luni la Securitatea din Oradea, după care transferat la Penitenciarul Oradea, unde va sta până spre sfârşitul lui noiembrie 1948. Va fi transferat la Aiud, apoi la Ocnele Mari unde va petrece trei ani şi jumătate. În această perioadă, aici se aflau o seamă de personalităţi, dintre care Dumitru Copăceanu îi aminteşte pe Mihail Manoilescu, fost ministru de externe, filosoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu, fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail şi Dumitru Coroamă etc. Dintre bihoreni, la Ocnele Mari erau alături de el alţi nouă: loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean şi Vasile Tăbăcaru.

 

În celula întunecoasă de la Securitatea din Oradea, fără aer, de 2 mp, cu un pat de lemn, Dumitru Copăceanu povesteşte că mâncarea era „slabă, slabă de tot. Dimineaţa şi seara nimic. La masă un sfert de kilograme de pâine sau mălai, un polonic de ciorbă, pe care o sorbeam direct din gamelă, gamelă, care în cel mai scurt timp, trebuia pasată spre celula vecină”.

Inginerul Dumitru Copăceanu povesteşte că, la Penitenciarul Oradea, îşi petrecea timpul, alături de colegii de celulă, scriind pe geamul din cameră, formule  matematice, declinări, conjugări etc. La un moment dat, un gardian a observat aceste scrieri şi considerând că a descoperit un plan de evadare, a scos această partea de fereastră şi a trimis-o direct la Securitate, pentru verificare. „După consultarea unor experţi, Securitatea a constat că nu era vorba de evadare. Ci de nişte lecţii. Fereastra a fost restituită. Gardianul s-a ales cu satisfacţia că noi am rămas în plină iarnă, în frig, timp de trei săptămâni”, mărturiseşte Dumitru Copăceanu.



 

 

DUMITRU V. BONTA, TREI SATE, TREI SURORI: SĂCĂDAT, BORŞA, SĂBOLCIU,

EDITURA IMPRIMERIA DE VEST, ORADEA, 2002, PP. 264-271

ing. Dumitru Copăceanu

 

Mesajul său adresat în special tinerei generaţii, este să înveţe din lecţiile istoriei, pentru ca asemenea monstruozităţi să nu mai se repete. O frază, devenită celebră, ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri: “Cei care nu vor sâ-şi amintească de trecut, sunt condamnaţi să-l retrăiască încă o dată. “

 

 

S-a născut la 27 martie 1920 în comuna Ineu de Criş, jud. Bihor, din părinţi ţărani. Tatăl -Dumitru, a decedat când avea 2 ani, iar mama – Paraschiva când avea 4 ani. Orfan fiind, a fosi crescut de unchiul Pavel Matei şi mătuşa Ana Matei din Săcadat, care au fost adevăraţii părinţi.

Şcoala primară a facut-o în Săcadat. Excelentul învăţător Ioan Mascaş, de numele căruia se leagă formarea unor personalităţi între fiii satului, devenit ulterior licenţiat în drept, l-a încurajat să continue studiile, dar părinţii adoptivi, conform mentalităţilor vremii, au dorit însă să rămână pentru a se ocupa de cultivarea pământului. Aşa că a continuat în Săcadat încă doi ani. Cu lacrimi în ochi a reuşit să-şi convingă părinţii adoptivi să continue studiile.

A urmat un an la gimnaziul “Alexandru Roman” din Oradea, urmând apoi liceul “Emanoil Gojdu din Oradea, iar după cedarea Ardealului de Nord, a absolvit liceul Samuil Vulcan din Beiuş, unde a studiat un an.

După absolvirea studiilor liceale în 1941 intră primul la admiterea de la secţia de construcţii, proaspăt înfiiţată la Politehnica din Timişoara, pe care o termină în poziţie fruntaşă în anul 1947, fiind declarat inginer cu diploma “cum laude”.

In urma unui exigent concurs, dat în anul 1948 la Bucureşti reuşeşte să se angajaze la CFR. Secţia L4 Oradea, unde activează timp de 4 luni. Dorea să se căsătorească cu actuala soţie, dar într-o dimineaţă de la sfârşitul lunii iunie a anului 1948, un ofiţer de securitate, 1-a rugat să-l însoţească la secţie pentru “nişte formalităţi de cinci minute”. Nu a avut o activitate propriu-zis anticomunistă dar, intelectualii nu aveau încredere în “binefacerile” comunismului. Ei constituiau permanent un potenţial pericol…

 

Calvarul din închisori

 

A urmat o perioadă cumplită. A fost arestat, fără mandat de arestare, la vârsta de 28 de ani, fără să i se comunice nici un motiv. Condiţiile de la Siguranţa din Oradea erau foarte aspre: celula la subsol în care stăteau doi deţinuţi cu o suprafaţă de cca. 2 mp., cu un pat de lemn, beznă tot timpul aer insuficient pentru respiraţie, mâncare proastă – o singură dată pe zi (la prânz).

După o anchetare de trei luni a fost transferat la Penitenciarul din Oradea. Alte condiţii grele dar ceva mai suportabile: celulă mai mare (se putea respira!), lumină ziua, dar dormitul era jos pe beton. In cele 5 luni nu văzuse soarele. Plimbare, pachete cu mâncare, legături cu familia, scrisori ni s-au permis de loc. Intr-o zi de noiembrie 1948, i s-a spus să-şi ia bagajele. Spera să fie eliberat deoarece era convins că nu s-a găsit nimic incriminator. O parte dintre deţinuţi au fost trimişi în judecată şi au primit condamnări la mulţi ani de închisoare, pentru “crime de înaltă trădare”, iai alţii, mai puţini au fost propuşi pentru lagăr, fără nici un proces. A fost dus la închisoarea din Aiud unde a stat nouă zile.

La Aiud s-au format loturi de câte 100 de deţinuţi, care au fost îmbarcaţi în tren fără să li se spună nimic; unii se speriau să nu-i ducă în Siberia. Marea uşurare a fost când au aflat de la ceferist că se găseau în Copşa Mică şi urmau să fie ataşaţi unui tren care se îndrepta spre sud, nu spre est. A ajuns în final la închisoarea din Ocnele Mari.

La Ocnele Mari, existau camere tip şcoală, priciuri pentru dormit, câte 8 persoane sus şi 8 persoane jos, tinete în camere în care se făceau necesităţile. Ceea ce se câştiga în principal aici, era cele două plimbări de câte o jumătate de oră pe zi, adică din 24 de ore de detenţie, să ai 23 în celulă şi o oră de plimbare, să vezi soarele(!), să ai aer (!), asta era un mare succes. In incinta Penitenciarului se afla o încăpere, un fel de capelă pentru închinăciune, care a fost distrusă la l5 august 1949, din ordinul celor „de sus”. La aceasta închisoare toţi deţinuţii politici cu care a fost nu au avut vreo condamnare. Detenţia de la Ocnele Mari a durat trei ani şi jumătate.

In perioada detenţiei, prin acest lagăr s-au perindat o seamă de personalităţi, dintre care aminteşte: Mihail Manoilescu – fost ministru de externe, profesor de economie politică la Institutul Politehnic Bucureşti, Mihai Popovici – fost ministru de externe, filozoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu – fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail, Dumitru Coroamă, Zaharia (invalid de război), apropiat colaborator al mareşalului Antonescu, profesori, preoţi, militari, avocaţi, din toate părţile ţării, mulţi pentru aşa zisa “vină” că au aparţinut unor partide politice, alţii fără măcar să fi aparţinut. Şi-a amintit cu plăcere de profesorul de matematică Virgil Ghiţescu de la Braşov, de la care a învăţat multă geometrie. Figurile geometrice erau desenate cu piciorul, pe pământ şi unii gardieni le considerau planuri de evadare. Profesorul de muzică şi dirijorul Rică Constantinescu, le-a creat colegilor de celulă momente de înălţare spirituală, povestind conţinutul unor opere, interpretând arii din opere, muzică populară, sau colinzi.

Un caz cu totul aparte a fost al avocatului Mircea Opriş din Blaj, care de mic copil a avut un accident, amputându-i-se ambele braţe şi spre uimirea tuturor, scria şi desena cu ajutorul gurii şi a picioarelor. El le confecţiona din pâine piese de şah foarte reuşite, care, dacă nu erau atenţi, se confiscau de către gardieni. O figură proeminentă, care a dat dovadă de mult curaj, dârzenie şi dispreţ faţă de regimul comunist, a fost Petre Pandrea, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (ulterior arestat şi împuşcat în detenţie din ordinul lui Gheorghiu-Dej). Ca avocat Petre Pandrea, a apărat şi ajutat înainte de 23 August 1944 mulţi comunişti. Cu ocazia inspecţiilor care se făceau de la Ministerul de Interne a avut curajul să compare regimul de detenţie al comuniştilor dinainte de 1944, cu cel practicat pentru deţinuţii politici, de către autorităţile comuniste. Pentru că “nu şi-a pus lacăt pe gură” a fost pedepsit cu sute de zile, în cel mai cumplit regim de detenţie, “la neagra”. Au existat şi deţinuţi ai minorităţilor naţionale, mai puţini, câţiva maghiari şi evrei, cu care s-au înţeles bine, a existat un respect reciproc.

La Ocnei Mari erau 10 bihoreni; loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean, Vasile Tăbăcaru şi Dumitru Copăceanu.

Cu excepţia ofiţerului politic şi a unui gardian, personalul închisorii a avut un comportament civilizat. Au existat câţiva gardieni inimoşi, care au înţeles că deţinuţii sunt practic nevinovaţi. In anul 1949, de Sfintele Paşti, prim-gardianul închisorii Vişan, a deschis uşa celulei, li s-a adresat deţinuţilor cu “Hristos a înviat!” şi a adus de la Biserica din localitate Pască pentru toţi deţinuţii. Alt gardian Lup Nicolae, îi scotea la anumite munci uşoare pe câmp, numai pe deţinuţii de încredere, unde deţinuţii se bucurau că pot mânca fructe necoapte, adevărate vitamine (!), unde localnicii mai aruncau pagini din ziarele vremii şi deţinuţii aflau ce se mai întâmplă. Mâncarea primită era foarte proastă. La un moment dat, un proprietar de restautant din Cluj, de origine maghiară, a sugerat să i se pună la dispoziţie întreaga cantitate de alimente şi se va ocupa de prepararea mâncării pentru toţi deţinuţii. Ideea a fost acceptată, s-au făcut trei feluri de mâncare, dar când au venit în inspecţie şefi de securitate de fa Bucureşti, s-a interzis totul, spunându-se că acolo este închisoare şi nu restaurant.

Cea mai grea perioadă a fost prin anul 1950, când au venit echipele de reeducare de Ia Piteşti. Li s-a pus la dispoziţie o aripă, cu camere mari, pentru tortură. Cine trecea pe acolo avea doar câteva şanse: să accepte colaborarea cu ei, să înnebunească, sau să moară. Criteriile după care recrutau persoanele, nu le cunoştea nimeni. Persoanele care-şi auzeau numele, trebuiau să-şi facă bagajele şi erau duse la camerele de tortură. După puţin timp se auzeau strigăte disperate. Din fericire, nici un bihorean nu a fost recrutat pentru tortură. Se credea că în urma unei intervenţii de la Bucureşti, au fost luaţi şi duşi în altă parte. O parte dintre ei au rămas însă, pentru a mai face şicane. Au fost puşi ca şefi, la atelierul de confecţionat scaune, unde se lucra în două schimburi. Cel mai greu era în schimbul de noapte. Ei stabileau normele, care erau mărite continuu.

Din februarie 1952 a urmat o nouă perioadă de cercetări, la Oradea. Securitatea era şi acum plină de deţinuţi. Sezonul arestărilor şi al trimiterilor la canal era în toi.

Rezistenţa în detenţie s-a datorat credinţei în Dumnezeu (spera permanent că Dumnezeu îl va ajuta, deoarece nu se ştia vinovat cu nimic), vârstei (era tânăr, cu moralul bun) şi activităţii intelectuale, care a făcut mai suportabilă trecerea timpului..

A fost eliberat în 28 ianuarie 1953. “Formalităţile de cinci minute” s-au transformat într-o detenţie de 4 ani şi aproape 7 luni. Calvarul suferinţelor nu s-a terminat odată cu eliberarea. Sistemul comunist a continuat tortura psihică. Pentru stabilirea domiciliului în Oradea, unde avea serviciul şi familia, au trebuit doi ani; pentru o schimbare în cadrul aceluiaşi raion.

 

In anul 1953 s-a căsătorit cu Minerva Baciu, din care uniune a rezultat doi băieţi, Dan şi Călin, ambii actualmente ingineri constructori în Oradea.

La angajare a întâmpinat mari greutăţi din cauză că a fost deţinut politic. La secţia de Drumuri naţionale a fost angajat în aprilie 1953, după ce şeful de cadre 1-a chestionat ca la securitate. Securitatea se interesa în permanenţă dacă nu sabotează. In anul 1958, toţi foştii deţinuţi politici, sau alte persoane care nu au avut “dosar curat” li s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece nu prezentau suficientă încredere. Au urmat alte suferinţe. După ce a fost, înlăturat din serviciu, fără un preaviz de 14 zile (articol care făcea foarte dificilă reangajarea), la toate încercările de angajare se răspundea negativ. Astfel, la uzina Sinteza Oradea, a fost refuzat, pe motiv că lucrările au caracter secret, la Serviciul apelor – proiectare, de asemenea pe acelaşi motiv, iar la TRCL Oradea, când s-a dus pentru angajare, inginerul şef, după ce i-a văzut autobiografia, i-a spus în mod ironic că îi oferă postul său.

După trei luni de încercări, a fost angajat la început în 1959 pe post de maistru IATS Oradea. După câţiva ani a ajuns inginer şef de serviciu.

Vocaţia pentru învăţământ a avut-o din anii de şcoală. Timp de 16 ani, de la sfârşitul anului 1965, până la pensionarea din anul 1982, lucrează în învăţământ, la Şcoala tehnică pentru personal tehnic, devenită apoi Liceul industrial Nr. 3, iar actualmente Colegiul Naţional Constantin Brâncuşi din Oradea.

In învăţământul liceal şi postliceal tehnic, a desfăşurat o activitate plină de abnegaţie, de educaţie şi instruire a numeroase generaţii de elevi, unii deveniţi apoi absolvenţi de facultăţi. A predat discipline de bază pentru formarea tehnică precum Rezistenţa Materialelor, Statica Construcţiilor, Beton armat, Poduri, Drumuri, Hidraulică, Topografie, etc.

La stabilirea pensiei, în anul 1982, nu i s-a recunoscut perioada de detenţie, deşi anii erau trecuţi în cartea de muncă. I s-a cerut un act de la securitate, prin care să demonstreze nevinovăţia sa. Actul primit confirma numai perioada de detenţie, nu şi nevinovăţia, cu toate că nu fusese condamnat. A fost în permanenţă supravegheat, diverse persoane trebuind să raporteze comportarea sa. In anul 1975 a fost chemat la securitate, pentru a da referinţă despre unii colegi cu care a fost închis. După ce le-a predat, a fost chemat pentru a i se reproşa că nu erau destul de critice. Le-a răspuns “vă rog să nu mă confundaţi cu lucrătorii dumneavoastră “. După aceea a fost lăsat în pace.

O mare parte dintre intelectualii ţării, care ar fi putut contribui în mod substanţial la progresul ţării, au stat în închisori şi au avut de suferit. E bine ca tineretul, acei care vor construi societatea de mâine, să cunoască adevărurile trecutului, pentru a nu se repeta ceea ce a fost.

 INREGISTRARE AUDIO REALIZATA PENTRU MUZEUL MEMORIAL SIGHET  / Dumitru Copaceanu / (clik)

 

MĂRĂSCU ADRIAN

Publicat în by Cristina Puscas în Lotul Beiuşenilor | Leave a comment

Adrian Mărăscu – funcţionar  (?)

 

Născut la 3 iunie 1930, în comuna Batăr, jud. Bihor

Tatăl – Gheorghe, mama – Maria

Perioada de detenţie: 27 mai 1948 – 10 mai 1949, pentru că s-ar fi încadrat în organizaţia subversivă legionară „Vulturii Carpaţilor”, din Beiuş; 11 noiembrie 1951 – 31 iulie 1964

Condamnat la 25 de ani pentru că a făcut parte în Lotul “Beiuşenilor” 

Centre de detenţie: Oradea, Jilava, Cavnic, Baia Sprie, Gherla, Aiud

 

marascu2

 

 

Mărăscu Adrian (n. 3 iunie 1930), din comuna Batăr – Bihor, tatăl Gheorghe, mama Maria, absolvent a 8 clase de liceu. Potrivit Hotărârii de trecere în evidenţă pasivă din 13 ianuarie 1965, Mărăscu Adrian „în anul 1948 s-a încadrat în organizaţia subversivă legionară „Vulturii Carpaţilor”, din Beiuş”, fiind şeful unui cuib de legionari din comuna Finiş. „În anul 1948 mai 27, am fost reţinut de către organele securităţii Oradea, fiind acuzat de a fi făcut parte din org. legionare din Beiuş. Am fost reţinut până în anul 1949 mai 10. … s-a constat că nu sunt vinovat”, consemnează Mărăscu Adrian, într-o adresă către Procuratura Generală a R.S.R., datată 15 decembrie 1971. Ulterior va fi rearestat pe data de 11 noiembrie 1951, în timp ce executa stagiul militar la Maglavit, Dolj, printre capetele de acuzare se numără că şi-a procurat cartea „Etica legionară”. „În procesul verbal de percheziţie domiciliară nu figurează nicio carte pentru care sunt acuzat. … În timpul detenţiei am întrebat deţinuţi în penitenciar care avusese activitate legionară dacă ştiau de existenţa acestei cărţi şi mi s-a răspuns că nu au auzit nici ei de ea”, menţionează Mărăscu. În plus, fostul deţinut politic în cursul anului 1971, se adresează Bibliotecii Centrale de Stat pentru a-i preciza dacă, în depozitul său, se află o astfel de carte. Răspunsul a fost invariabil: „Cartea cu titlul „Etica legionară” nu se află în fondurile Bibliotecii Centrale de Stat a R.S.R.”, dovedind, încă odată, că sistemul comunist pentru a-şi anihila duşmanii, s-a folosit de cele mai mârşave mijloace, invetând fapte ireale.

La Securitatea Oradea, Mărăscu  Adrian arată că declaraţia sa a fost depusă „sub imperiul constrângerii, bătăi, izolare într-un beci”. Mai mult, Mărăscu aminteşte că pentru a-l obliga să recunoască acuzarea ce i se aducea a fost arestată şi sora lui, Mărăscu Felicia, în vârstă de 15 ani. „Într-o zi a fost adusă în celula nr. 7, celula de pedeapsă sora mea desculţă pe ciment în luna februarie, iar eu am fost dus la celula nr. 13 (Securitatea din Oradea), astfel ca să discut cu ea deşi convorbirile între deţinuţi erau interzise. Anchetatorul a ordonat sub-ofiţerului de serviciu să-mi deschidă vizeta celulei ca să pot auzi pe sora mea care plângea că este frig şi nu mai poate suporta situaţia în care se găsea. La câteva ore după asta, anchetatorul m-a chemat sus şi mi-a spus textul: că sunt criminalul surorii mele dacă nu recunosc ceea ce el a scris în declaraţie, pentru că o va ţine pe sora mea în condiţiile pe care mi le-a arătă până când mă voi hotărâ să semnez declaraţia”, mărturiseşte Mărăscu Adrian. Mărăscu Adrian va fi condamnat în Lotul „Beiuşenilor” prin Sentinţa nr. 1/1953 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea la 25 de ani închisoare.

1

MIRCEA TULVAN

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Mircea Tulvan – student

 Născut la 26 septembrie 1926, în Săliştea de Vaşcău, jud. Bihor

Tatăl – Vasile, mama – Maria

Perioada de detenţie: 8 iunie 1948 – 29 ianuarie 1953

Condamnat la 3 ani pentru că a „activat în organizaţia legionară de la Silvicultură”, după expirarea pedepsei a mai rămas închis încă un 1 an şi 8 luni

Centre de detenţie: Ministerul de Interne, Jilava, Piteşti, Gherla, Poarta Albă, Bicaz

 

DSC_0582

 

 

 

Absolvent al Liceului „Iosif Vulcan” din Beiuş, familia reuşeşte, cu mare greutate să-l trimită la Bucureşti unde se va înscrie, în anul 1946, la Facultatea de Silvicultură. În jurul orei 2.00, a zilei de 10 iunie 1948, este arestat şi condamnat la trei ani pentru că ar fi făcut parte dintr-o „unitate subversivă”.  În sarcina lui Tulvan Mircea, de 23 de ani,  se reţine, conform Sentinţei nr. 247 din 18 februarie 1949 emisă în Dosarul 233/1949 de către Tribunalul Militar Bucureşti secţia a II-a, faptul că de a fi activat într-o organizaţie legionară. „Această unitate subversivă activa în cadrul Facultăţii de Silvicultură din Bucureşti şi era condusă de Tonea S. Ion, fost legionar, participant la rebeliunea din 1941 şi care în 1945 şi-a reluat activitatea, primind însărcinarea de „şef” al întregului grup care se formase şi conspira la Silvicultură. Organizarea prevedea schematic „cuiburi” de militanţi corespunzători anilor de studiu, comandate de câte un „şef” de an, toţi subordonaţi comandantului de cuib pe facultate. Activitatea grupului subversiv se concretiza în şedinţe care se ţineau periodic în diferite locuri – cămin, pădurea Băneasa, pe marginea lacului Herăstrău. În mod conspirativ, inculpaţii, pentru îndeplinirea scopului urmărit în organizaţie, aveau misiuni diferite. Fiecare activist avea îndatorirea de a recruta cât mai multe elemente pentru a se asigura cadrele, iar pentru formarea acestora în scopul urmărit, pe lângă şedinţe, consfătuiri, acuzaţii, se antrenează în marşuri şi alte exerciţii cu caracter militar”, potrivit Sentinţei. Tulvan Mircea ar fi activat în această organizaţie subversivă, a luat parte la şedinţe, a plătit cotizaţii, a donat pentru ajutorul legionar, executând marşuri şi alte exerciţii.

În realiatete, Mircea Tulvan ne-a precizat că nu a activat în nicio organizaţie subversivă. „La cantina unde servea masa, exista un radio la care tinerii ascultau ultimele noutăţi din viaţa politică”, povesteşte acesta.

„Vedeai doar o dungă din cer. Celulele erau aşezate în pământ”, îşi aminteşte bihoreanul, Mircea Tulvan despre Jilava, adăugănd că „era foarte neplăcut să asişti ca 60 de oameni să-şi facă nevoile. La unii funcţiona stomacul mai bine, la alţii mai rău”. A asistat la procesul de reeducare de la Piteşti şi Gherla. Acesta povesteşte cum, înfometate, victimelor reeducării li se oferea o gamelă cu fasole „cu un pumn de sare”, după care le era refuzată chiar şi un strop apă.

 

Tulvan Mircea1

Tulvan Mircea2

 

CORNEL SĂLIŞTEANU (CORMOŞ)

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Născut la data de 27 septembrie 1929, în Săliştea, jud. Bihor
Tatăl – Gheorghe, mama – Ana
Perioada de detenţie: 26 aprilie 1956 – 28 aprilie 1957
Condamnat la un an pentru agitaţie, în legătură cu evenimentele din 1956 din Ungaria
Centre de detenţie: Timişoara, Gherla

Student

salisteanu

A participat la întâlnirile studenţilor din Timişoara, care s-au solidarizat cu mişcările din 1956din Ungaria. „Toţi studenţii din Timişoara am fost arestaţi şi duşi pe frontiera cu iugoslavă, unde am fost cazaţi în cazărmi. Aici am fost interogaţi, după care am fost selectaţi şi condamnaţi. Am fost exmatriculaţi din facultăţi. Eu, care eram ultimul an, am aşteptat zece ani până am putut să dau examenul de stat”, ne-a povestiti Cornel Sălişteanu. La Gherla l-a impresionat vuietul lanţurilor târâte pe coridoare de deţinuţii politici cu ani grei de condamnare. „Eram impresionat de cum plângeau când erau bătuţi”, rememorează Cornel Sălişteanu. „Lipsa libertăţii era cel mai greu de suportat, de îndurat. Mai greu mi-a fost, însă, după ce am ieşit de acolo”, mărturiseşte Cornel Şălişteanu.