NOUTATI

ADRIAN MARINO – critic literar, fost asistent al lui George Călinesc

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

Marino Adrian

(Sursa foto: Arhiva Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet)
Născut la 5 septembrie 1921, la Iaşi
Tatăl – Nicolae, mama – Ecaterina
Perioadă detenţie: 22 februarie 1949 – 19 februarie 1957; domiciliu obligatori în Bărăgan până în 1964
Condamnat la 10 ani pentru multiplicare și difuzare de texte ale „Școlii de cadre”, din cadrul Tineretului Universitar Național-Țăranist,
Centre de detenţie: Jilava, Aiud, Oradea, Caransebeş, Periprava şi Ocnele Mari

MARIN ŢUCĂ – ofiţer artilerie

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

Marin Tuca3

(Sursa foto: Arhiva Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet)
Născut la data de 9 noiembrie 1921, în localitatea Ioneşti, regiunea Craiova
Tatăl –Stancu, mama – Polina
Perioada de detenţie: 2 iulie 1948 – 29 mai 1954, executat
Condamnat la 15 ani muncă silnică
Centre de detenţie: Valea Nistrului, Oradea (29 august 1953 – 29 mai 1954)

În noaptea de 6/7 iunie 1953, Ţucă şi alţi trei deţinuţi (Petru Românu, țăran bănățean din Domașnea, Ioan Coțofan, din Soroștin, județul Sibiu, și Neculai Miron, ceferist din Moldova) vor evada de la minele de plumb de la Valea Nistrului.
Acesta pentru a evada a calculat cu mare precizie ca vagonetul cu dinamită să explodeze chiar sub punctul de pază. Ghereta a fost aruncată în aer, iar ostaşul rănit. Prin breşa obţinută, Marin Ţucă şi cei trei camarazi au reuşit să evadeze.
Odată prinşi au fost încarceraţi pe data de 29 august 1953 la Penitenciarul Oradea, urmând ca mai apoi să fie judecaţi de instanţa locală. Din cei patru, doar Marin Ţucă, de 33 de ani, căpitan în Regimentul 1 Artilerie Craiova, fiu de preot din judeţul Dolj, a fost executat, celorlalţi comutându-li-se condamnarea la muncă silnică pe viaţă. Potrivit orădeanului Onaca Cornel, Ţucă ar fi fost împuşcat la 29 mai 1954 la 15-16 kilometri de Oradea, în afara satului Leş, spre Miersig. Fişa sa matricolă penală indică şi ea faptul că, la data de 29 mai 1954, a fost predat de către Penitenciarul Oradea Regionalei MAI Oradea pentru executare.
Bihoreanul Cornel Onaca, care s-a aflat în aceeaşi perioada în temniţa orădeană, relatează în cartea sa Martori şi martiri din temniţele comuniste, că, după 40 de ani, a citit într-un ziar local, mărturia medicul legist D.B., care ar fi asistat la această execuţie:
„Era o noapte senină (29 mai 1954), aşa că în faţă am văzut păduricea din apropiere. … După ce l-au coborât din maşină, la lumina unui felinar, grefierul i-a citit lui Marin Ţucă, căi se respinge graţierea. L-am văzut abia atunci – un tip palid, tuns ca deţinuţii. Foarte palid. Un tânăr între 30 – 35 de ani. … Arăta destul de slăbit. Sta calm, privind drept, fărăsăscoatăun cuvânt. Dupăce a terminat grefierul de citit, plutonierul l-a întors cu spatele şi l-a împuşcat în cap. Acolo, lângămaşini. A căzut aproape de picioarele mele. Eram înmărmurit. Se zbătea ca un pui de găină, la care i-ai tăiat capul. „Tovarăşul doctor, constataţi …”, mi-a zis plutonierul. „Ce să c onstat? Căse zbate!” am strigat eu. „Fie-ţi milă şi mai împuşcă-l!”. Şi i-a mai tras două gloanţe în cap”.

marin tuca1

marin tuca2

ION PANTAZI – locotenet

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

ion pantazi
(Sursa foto http://fericiticeiprigoniti.net/)
Născut la date de 26 iulie 1920, în București
Tatăl – Constantin (general), mama – Adriana
Perioada detenţie: 1 martie – 5 iunie 1946; 22 iunie – 20 decembrie 1948; 23 octombrie 1950 – 16 octombrie 1955; 10 noiembrie 1957 – 10 noiembrie 63; 10 noiembrie 1963 – 25 iunie 1964 domiciliul obligatoriu; 4 februarie 1978 arestat 4 zile in legătură cu acţiunile întreprinse de Paul Goma;
Condamnat în 1950 la 5 ani pentru tentativă de trecere a frontierei, face parte din lotul evadaţilor de la mina Cavnic, primind o condamnare de 11 ani;
Centre de detenţie: Securitatea din str. Uranus, Malmaison, Rahova, Jilava, Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Oradea (5 sepetembrie 1953 – martie 1954), Aiud, Constanţa, Dej, Gherla; domiciliul obligatori: Bărăgan

După evadarea de la Cavnic, Ion Pantazi se îndreaptă spre Baia Mare, unde a fost găzduit pentru o zi de un activist de partid din localitate, dar după patru zile a fost prins când părăsea oraşul şi dus la Securitatea din Baia Mare.
„… am fost dus la Oradea, unde a întra-devăr a fost foarte prost”
„Este întradevă cea mai proastă închisoare pe care am cunoscut-o, şi nu este puţin spus, ţinând seama că, cu excepţia Moldovei, „partidul şi Guvernul” au avut largheţea de a-mi oferi ospitalitatea peste tot. Nu cred să existe în întreaga ţară un penitenciar mai rău ca cel din Oradea”.

Astăzi, când sunt în pragul „eliberării” şi, cu excepia Moldovei, a stufului şi a Canalului, pot afirma că am cunoscut bine toate penitenciarele din ţară, am certitudinea că Oradea este cel mai îngrozitor penitenciar.
Spaţiul este de doi metri şi jumătate pe doi şi jumătat. Fereastra înaltă cu geamuri spartă. Un pat de fier, o saltea complet ruptă în care mai este puţină pleavă … paiele doar amintire … pătura cu numele!
La Oradea, ajunge să constate, la prima vizită medicală că are doar 44 de kg.
Ion Pantazi, Am trecut prin iad

ION IOANID – avocat

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

ion ioanid

(Sursa foto http://fericiticeiprigoniti.net/)
Născut la 28 martie 1926,
Tatăl – Elefterie, mama – Elena
Perioada de detenţie: 21 iulie 1952 – 29 iulie 1964
Condamnat la 20 de ani pentru înaltă trădare,
Va evada de la mina Cavnic împreună cu alţi 14 deţinuţi, în noaptea de 6 iunie 1953, urmând să petreacă 100 de zile în liberate.
Centre de detenţie: Piteşti, Jilava, Cavnic, Oradea (5 sepetembrie 1953 – martie 1954), Aiud, Jilava, Piteşti, Timişoara, colonia de muncă Ostrov

„Mai rău decât fusese la Oradea, nu putea fi!”

„Procedeul lanţurilor prinse cu lacăte nu l-am mai întâlnit în nici o altă puşcărie, de-a lungul întregii mele perioade de detenţie. Odată percheziţia terminată, ni s-au pus lanţuri la picioare. Brăţările de fier gros care ne cuprindeau gleznele aveau câte o gaură, prin care în mod normal se trecea un nit, care apoi era bătut pe nicovală. De data aceasta însă, brăţările lanţurilor ne-au fost fixate în jurul gleznelor cu căte un lacăt, a cărui toartăa fost trecutăprin găurile prevăzute pentru nituri. Astfel la greutatea lanţurilor se mai adăuga la fiecare picior şi greutatea unui lacăt “Sfinx”. Aceste lacăte, facute dintr-un bloc masiv de metal aveau mai multe modele. Binenţeles căcele care ni s-au atârnat la picioare au fost din modelul cel mai mare”

„Din raţiile prevăzute pentru deţinuţi, Tilici îşi creştea şi întreţinea câţiva porci, pentru nevoile lui şi ale familiei”

„Sosise a doua oară în acea dimineață „sicriul”. Lada rămăseseră deschisă, în plină bătaie a soarelui. Ne-am dat seama că înăuntru avea loc un proces de fermentație, ceea ce făcea ca suprafața materiei suspecte din ladă să se umfle. Încet, încet s-a transformat o spumă brum-roșcată, care a început să crească și să se umfle, depășind marginile lăzii. Lada își merita numele de „sicriu” căci mirosul pe care il lăsa era neândoielnic de stârv. Ne-am lămurit asupra misteriosului conținut al „sicriului”, destinat să ia drumul bucătăriei:era vorba de bojoci de vită! … După o vreme s-a făcut simțit și s-a răspândit în toată închisoarea, devenint tot mai persistent și culminând în momentul când deținuții de drept comun au început să transporte pe diferitele secții ciuberele cu mâncarea de prânz. În timpul împărțiri mesei pe celularul nostru, duhoarea devenise insuportabilă. Mirosul bojocilor stricați, amestecați cu arpacaș, era de-a dreptul insuportabil și-mi făcea greață.”

Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele

CICERONE IONIŢOIU – profesor istorie

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

Cicerone ioanitoiu - P 000348_6, fila 75
(Sursa foto http://fericiticeiprigoniti.net/)

Născut la 8 mai 1924, în Craiova
Tatăl – Ion, mama – Maria
Şeful tineretului naţional-ţărănesc de la Facultatea de Litere şi Filozofie Bucureşti
Perioada de detenţie: 1945 arestat, apoi în acelaşi an răpit de NKVD, poliţia secretă sovietică; 1947- ; 8 mai 1961 – 28 iulie 1964
Condamnat la 8 ani
Centre de detenţie: Văcărești, Peninsula, Poarta Albă, Jilava, Oradea (iulie – 10 august 1954), Aiud

„Aici închisoarea ne-a primit rece, cu aceeaşi ameninţare la sosire: Aici e Oradea! Nu vă mai merge! Aici e puşcărie!” Cicerone Ioniţoiu, Din ţara sârmelor ghimpate. Memorii
Cu toate că a „petrecut” în această temniţă doar o lună, din iulie 1954 până în 10 august 1954, contactul său cu regimul carceral la care a fost supus îl face să afirme faptul că comandantul închisorii Oradea Mare, căpitanul Tilici era „tot un zbir securist”.

TRAIAN DORZ

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Tributul bihorenilor | Leave a comment

TRAIAN DORZ – liderul “Oastei Domnului”, poet
Născut la 25 ianuarie 1914, în Râturi – Mizieş, jud. Bihor
Tatăl – Constantin, mama – Maria
Perioada de detenţie: 30 decembrie 1947 – aprilie 1948; mai 1948; 12 februarie – noiembrie 1950; 25 decembrie 1952 – 2 iulie 1956; 13 martie 1959 – 22 iunie 1964; 3 august 1982 – 7 ianuarie 1983
A petrecut în temniţele comuniste 17 ani
Centre de detenţie: Seruritatea Beiuş, Oradea (20 ianuarie 1948 – ; 23 iunie 1950 – 2 noiembrie 1950), Deva, Cluj-Napoca, Gherla, Ghencea, Popeşi-Leordeni, Caransebeş, Periprava – Grind, Satu – Mare; domiciliu obligatoriu în localitatea Dropia

1965-TDORZ-LaUnAnDupaInchisoare

Traian Dorz, poet, este liderul spiritual al „Oastei Domnului”. Această asociaţie este considerată în rapoartele Securităţii „o asociaţie religioasă culturală în Eparhia ortodoxă română a Bihorului … înfiinţată în 14 iunie 1932 … în legătură cu Oastea Domnului din Sibiu. În cuprinsul Eparhiei Bihorului a avut vreo 2.000 de membri până în 1940. Există o ramură a Oastei Domnului … care în Bihor este reprezentată prin Traian Dorz. Această ramură alunecă spre sectarism …”
Calvarul său a început pe data de 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai. Traian Dorz a fost arestat după ce de Crăciun a organizat un program religios şi a distribuit alimente împreunii cu cei din Oastea Domnului la spitalul şi închisoarea din Beiuş. De la Beiuş, a ajuns la Securitatea din Oradea, de unde în 20 ianuarie 1948 a fost dus la Penitenciarul Oradea, după care alte trei luni, până în aprilie 1948, le-a petrecut la Gherla.
În mai 1948, a fost rearestat pentru trei săptămâni, fiind închis la Securitatea din Oradea. Începând din 12 februarie 1950 şi până în aprilie 1950 și-a petrecut viaţa la Securitatea Beiuş.
„Era ziua de 12 februarie 1950. Şi înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să-mi dea palmele peste faţă, cu pumnii peste cap, cu genunchii în stomac… mă smuci de braţ şi cu un pumn şi cu un picior în spate, mă izbi” Traian Dorz, Hristos – mărturia mea
„Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării” Traian Dorz, Hristos – mărturia mea
A fost readus la Securitatea din Oradea, iar din 23 iunie 1950 până în 2 noiembrie 1950 a fost închis din nou la Penitenciarul Oradea.

dorz2
„Cinci luni am trăit acolo …, din iunie până în noiembrie. La şoldurile uscate, de îndelungata zăcere pe scândurile goale sau acoperite doar cu rogojini rupte, mi se făcuse două bătături mari şi negre” Traian Dorz, Hristos – mărturia mea
Pe data de 24 decembrie 1952, pe numele lui Traian Dorz, la acea dată contabil în Simeria, a fost emis un ordin de internare pe o perioadă de 60 de luni, pentru faptul că ar fi „legionar”. A fost dus la Securitatea din Deva. În martie 1953 a fost transferat la Ghencea, în iulie, la Popeşti Leordeni, iar pe 2 noiembrie 1953 a ajuns la Caransebeş. A fost eliberat pe data de 2 iulie 1954, fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Dropia, de unde a plecat abia pe 2 iulie 1956. A fost rearestat pe data de 13 martie 1959 şi condamnat de către Tribunalul Cluj la 16 ani muncă silnică, fiind eliberat pe 22 iunie 1964, după ce a trecut pe la Gherla, Periprava etc.

Floare Florea – i-a gazduit pe fratii Susman, in grajdul careia au si fost arsi

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Tributul bihorenilor | Leave a comment

FLOARE FLOREA

Născută la 25 ianuarie 1931, din Traniş, jud. Cluj

Tatăl – Dănilă, mama – Floare

Perioada de detenţie: 2 februarie 1958 – 14 aprilie 1964

Condamnată la 25 de ani pentru infracţiunea de favorizare la crimă de constituire de bande, în scop terorist, a găzduit pe fraţii Suşman

Locuri de detenţie: Cluj, Mirecurea Ciuc.

 

După zece ani de pribegie, trădaţi, cei doi fraţi Şuşman vor fi încercuiţi în ziua de 2 februarie 1958 în satul Traniş, comuna Valea Drăganului, judeţul Cluj. Cei doi se ascundeau în şura lui Romul şi Floare Florea[1].

FLOREA FLORICA

FLOREA FLORICA1

Casa, grajdul şi şura lui Romul Florea au fost percheziţionate de două ori, fără niciun rezultat. Cei doi soţi au fost anchetaţi mai multe ore, fără însă să divulge nimic. Dar, “în jurul orei 8,30, Florea Floare, fiind dusă în grajd şi anchetată din nou, a început să strige că nu se sperie de ameninţări. La strigătele anormale ale femeii, s-a dat ordin să se pătrundă în pod şi să se dea jos tot fânul. A început un schimb de focuri, iar pentru a-i “intimida” s-a dat foc la o căpuţă de fân ce se afla în spatele grajdului. S-a dat apoi foc la un colţ al grajdului. …grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiţii au ars”[2].

 

Autenticitatea acestor informaţii este pusă la îndoială chiar de fiul familiei Florea, Gheorghe Florea, care locuieşte în comuna Tileagd, din Bihor, acolo unde s-a mutat cu părinţii, după eliberarea acestora din închisoare. Gheorghe Florea avea şase ani în acele zile de februarie. Primele amintiri din acea dimineaţă friguroasă sunt legate de tatăl său peste care un securist arunca o găleată cu apă, probabil după aplicarea unei corecţii exemplare. Tot din acele  prime ore ale zilei, Gheorghe Floare îşi aminteşte cum două cadavre carbonizate erau târâte pe o sanie. “Era înt-o vineri în luna februarie. Când m-am trezit era trecut de opt. Eu nu am ştiut de ei. Umblau cu icoane prin sat. Poiata unde au ars nu era lângă casă. Era mai jos, la un kilometru de casă. Securiştii au dat foc la o căpiţă şi au împins căpiţa în flăcări către poiată. În acea noapte, mama şi tata au dormit în casă. Nu au ştiut nimic. Dimineaţa eram înconjuraţi de o campanie de securişti. I-am văzut când i-au dus cu sania. Erau arşi“, ne-a relatat Gheorghe Florea[3]

În 22-24 iulie 1958, are loc procesul grupului Şuşman, la Tribunalul Militar Cluj, dar nici un Şuşman nu era prezent. Toţi fuseseră ucişi, rămân sentinţele pe viaţă a celor care i-au ajutat. Florea Floarea, care se va stabili în comuna Tileagd, judeţul Bihor, va fi condamnată la muncă silnică pe viaţă, comutată ulterior la 25 de ani. La fel şi soţul ei, Romul şi tatăl lul, Constantin vor fi condamnaţi prin Sentinţa nr. 983 din 26 iulie 1958 emisă de Tribunalul Militar Cluj.[4] Potrivit Sentinţei de la dosarul înregistrat la AFDP Filiala Bihor, Florea Floare, născută la data de 25 ianuarie 1931, era la data arestării domiciliată în satul Traniş, comuna Valea Drăganului, raion Huedin. Era căsătorită, avea doi băieţi, nefiind încadrată politic, de origine socială ţărănească, cu două hectare de teren.  Se reţine din descrierea faptei că “Florea Floare zis Florica l-a cunoscut pe fugarul Şuşman Teodor, începând din vara anului 1956, când acesta, sub numele de Petrea din Călăţele, umbla prin satul Traniş şi vindea rame şi balamale. Cu această ocazie, banditul Şuşman Teodor se duce la inculpata Florea Floare pentru a vedea dacă este posibil ca la nevoie să se poată adăposti acolo. În cursul lunii decembrie 1957, cei doi bandiţi, plecând din şura lui Brazda Ilarion şi Lungu Anica, întru-cât au fost căutaţi de organele securităţii, se retrag în satul Traniş, unde se adăpostesc la grajdul lui Florea Romulus şi Florea Floare zis Florica, iar dimineaţa, aceasta din urmă îi găseşte pe cei doi fugari că aceşti fraţi Şuşman care sunt fugiţi şi urmăriţi de către organele de stat. În discuţiile pe care le-a avut, inculpata cu cei doi fugari, printre altele, aceştia i-au cerut să-i alimenteze promiţându-i în schimb, că după ce se va schimba regimul vor fi recunoscători şi o vor recompensa. De menţionat că inculpata Florea Floare a acceptat să-i găzduiască pe cei doi fugari, dându-şi consimţământul în acest sens şi soţul Forea Romulus. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a anului 1957, inculpata a consumat băuturi alcoolice împreună cu cei doi bandiţi şi apoi s-a deplasat cu ei la Florea Floare a Toaderii. Existând informaţii că cei doi bandiţi pe la începutul lunii februarie se adăpostesc în şura inculpatei Florea Floare, organele de stat, în noaptea de 1-2 februarie au făcut o descindere la faţa locului şi au cerut inculpatei să dea relaţii unde se adăpostesc fugarii, însă aceasta a refuzat. În cele din urmă, a fost determinată ca să … o grupă în grajd, unde însă cei doi bandiţi au tras focuri de armă, pentru care motiv, grupa s-a retras cerându-le acestora să se predea[5].

 

 

Florea7

 

florea6

Va fi condamnată la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea în întregime a averii pentru favorizarea la crimă de constituire de bande, în scop terorist. Conform fişei sale matricole pedepsa sa va fi comutată la 25 de ani închisoare, urmând să petreacă aici până în anul 1983. Însă, după 6 ani şi 2 luni va beneficia de prevederile Decretului 176/1964[6].

(Autor: dr. Cristina PUŞCAŞ)

 



[1] Cicerone Ioaniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar F, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2000, vol. 4, 2002, accesibil  online la adresa  http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_fg/f/dictionarf_8.pdf

[2] Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, pp. 67-68

[3] Arhiva personală, Interviu Gheorghe Florea, realizat la data de 30 mai 2010, .

[4] Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor, dosar nr. 14/F, Florea Floare

[5] Ibidem, vezi Sentinţa nr. 983 din 26 iulie 1958 emisă de Tribunalul Militar Cluj,

STANCIU PETRU

Publicat în by Cristina Puscas în Lotul Beiuşenilor, NOUTATI | Leave a comment

Stanciu Petru

Născut la 23 iunie 1927, comuna Călineşti, jud. Vâlcea

Tată – Petru, mama – Maria

Perioada de detenţie: 7 noiembrie 1951 – 26 iunie 1964

Condamnat la 25 de ani muncă silnică

Şeful „Lotului beiuşenilor”

Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Cavnic, Baia Sprie, Jilava, Cap Midia

 

stanciu petru

 

Capul organizaţiei din Beiuş ar fi fost Stanciu Petru, student la Cluj, “reţinut în anul 1948 pentru activitate legionară desfăşurată la Cluj şi eliminat dintr-o instituţie de învăţământ superior din acelaşi oraş” . Eliberat în anul 1949, ajuns în zona Beiuşului, acesta ia legătura în septembrie acelaşi an, cu Mărăscu Adrian, Brânzaş Virgil şi Brânzaş Liviu, liderii organizaţiei legionare din comuna Finiş. Ei se vor organiza sub formula “1 plus 1”. “S-a aplicat procedeul „1 plus 1”, e prima dată când auzeam de aşa ceva. Şeful era Stanciu Petru, student. Sistemul “1 plus 1” însemna că doar şeful vorbea cu mine. … Şeful Tică era student la Filozofie la Cluj, anul IV, iar celălalt şef era Mărăscu Adrian (Dodi)” , povesteşte Popovici Ileana, (căsătorită Suciu), contamnată în „Lotul beiuşenilor”.

 

stanciu12

 

Alte documente   STANCIU PETRU

 

 

 

 

Adolescenţi în zeghe, autor Traian Bodea

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

DSC_0011

 

„Jurnalul imperfect” sau „Adolescenţi în zeghe” este mărturia pe care fiecare dintre foştii deţinuţi politici din România trebuia să o aştearnă pe o coală de hârtie şi să o lase moştenire tinerilor care ar fi putut, prin aceste rânduri, să-şi însuşească o lecţie de demnitate şi de curaj.

Departe de mine gândul de face un reproş acestor martiri ai suferinţelor Gulagului românesc, însă cred cu tărie că adevărul despre ororile petrecute în închisorile comuniste trebuie „urlat” pe toate uliţele, străzile, bulevardele fiecărui cătun, sat, oraş sau metropolă, până ce fiecare dintre noi va depăşi acest sindrom al autismului modern şi va accepta să vadă crunta realitate care a învăluit România după al Doilea Război Mondial până în 1989.

Memorialistica de detenţie este o specie a literaturii care se foloseşte de poveşti reale pentru a scoate din tenebrele trecutului un adevăr dureros şi greu de acceptat. Aceste „scrieri autoreferenţiale” îmbină literatura şi istoria deopotrivă, însă ele nu se erijează în adevărate opere literare, autorii lor fiind, în mare parte, oameni care scriu cu sufletul durerile trăite de ei.

Unii dintre mărturisitorii temniţelor comuniste sunt mai expresivi şi mai plastici în scriere, alţii nu au fost înzestraţi cu harul condeiului. Însă, dincolo de limbajul simplist, familiar, răzbat suferinţele, schinjuirile, durerile, deznădejdea unor oameni care la ieşire din închisoare au semnat în faţa politrucului sau securistului un angajament că nu vor divulga nimic din ce au trăit între cei patru pereţi ai celulelor pline de igrasie, friguroase şi neaierisite.

Valoarea acestor mărturii este incomensurabilă prin prisma faptului că vin să contrazică toate documentele şi declaraţiile unui regim politic absolutist, care nu a făcut decât să oculteze adevărul. Memorialistica de detenţie a fost şi ea încarcerată în toţi cei 50 de ani de comunism. Astfel puţine sunt publicaţiile care au putut vedea lumina tiparului, chiar şi dincolo de graniţe. Din păcate, şi după `89, răzbat prea puţine mărturii dincolo de gratiile închisorilor. Prea puţine comparativ cu sutele de mii de foşti deţinuţi politici care au cunoscut detenţia comunistă.

În acest context, orice jurnal al suferinţei, cum este cartea domnului Traian Bodea, „Adolescenţi în zeghe”, este probă mult aşteptată şi extrem de preţioasă care trebuie adăugată la dosarul „Procesului comunismului”.  Profesor de limba română, profesie aleasă după ce i s-a refuzat dreptul de a deveni arhitect, beiuşeanul Traian Bodea se dovedeşte un povestitor desăvârşit. Este un mărturisitor plin de claritate în exprimare, având o cursivitate a scrierii şi o capacitate de a sintetiza tot ce este important din trecerea sa prin infernul comunist. „Adolescenţi în zeghe” este odiseea carcerală a tânărului care cu nouă zile în urmă a împlinit 15 ani şi care se trezeşte încătuşat la ora de franceză, în ziua de 2 noiembrie 1956, şi aruncat pentru următorii trei ani şi şase luni în tenebrele Gulagului românesc. Adolescenţa a petrecut-o în zeghe prin penitenciarele Oradea, Cluj, Aiud, Ocnele-Mari şi Mărgineni, alături de mii de alţi copii condamnaţi, unii dintre ei, pentru simplul fapt că au dus un coş cu bucate taţilor ascunşi în munţi. Cine ar fi putut refuza un astfel de gest? Această carte este un omagiu adus tuturor adolescenţilor care şi-au pierdut tinereţea şi cărora le-a mijit barba în celulele întunecoase de la Aiud. Este o carte presărată de durere, de neputinţe şi deznădejde, dar şi o carte a solidarităţii, a omeniei şi a credinţei care i-a ţinut demni pe aceşti tineri în faţa bătăilor, a umilinţelor, a înfometării şi a batjocorii.

Traian Bodea este adolescentul care a ştiut să-şi ascundă, cu demnitate cicatricile de la încheieturile mâinilor lăsate de ţigara anchetatorului său de la Securitatea din Oradea, locot. major Lăcătiş Eugen, cel care, mai târziu, la Timişoara, a racolat-o pe Mona Muscă. A ştiut să nu se lase deznădăjduit în lungile izolări, fără apă şi mâncare, de la „Neagra”, celula de pedeapsă, unde trebuia să stea o zi întreagă pe betonul umed. A ştiut să depăşească momentul în care visul său de adolescent s-a năruit, refuzându-i-se înscrierea la Facultatea de Arhitectură. A ales să fie profesor de limba şi literatura română, lăsând în urmă generaţii de oameni care au iubit literatura datorită lui. A ales să lase şi aceste rânduri pline de lumină şi de adevăr.

Dr. Cristina-Liana Puşcaş

 

coperta-carte-adolescenti-in-zeghe-v2-mail

 

Povestile nespuse ale inchisorilor comuniste

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

IMG_6231

 

IMG_6229

IMG_6226

IMG_6218

 

 

Mărturiile foştilor deţinuţi politici – scut în calea uitării – Poveştile nespuse ale închisorilor comuniste
Autor: Andreea COSTEA
http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/marturiile-fostilor-detinuti-politici-scut-in-calea-uitarii-povestile-nespuse-ale-inchisorilor-comuniste-154798.html