NOUTATI

Adolescenţi în zeghe, autor Traian Bodea

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

DSC_0011

 

„Jurnalul imperfect” sau „Adolescenţi în zeghe” este mărturia pe care fiecare dintre foştii deţinuţi politici din România trebuia să o aştearnă pe o coală de hârtie şi să o lase moştenire tinerilor care ar fi putut, prin aceste rânduri, să-şi însuşească o lecţie de demnitate şi de curaj.

Departe de mine gândul de face un reproş acestor martiri ai suferinţelor Gulagului românesc, însă cred cu tărie că adevărul despre ororile petrecute în închisorile comuniste trebuie „urlat” pe toate uliţele, străzile, bulevardele fiecărui cătun, sat, oraş sau metropolă, până ce fiecare dintre noi va depăşi acest sindrom al autismului modern şi va accepta să vadă crunta realitate care a învăluit România după al Doilea Război Mondial până în 1989.

Memorialistica de detenţie este o specie a literaturii care se foloseşte de poveşti reale pentru a scoate din tenebrele trecutului un adevăr dureros şi greu de acceptat. Aceste „scrieri autoreferenţiale” îmbină literatura şi istoria deopotrivă, însă ele nu se erijează în adevărate opere literare, autorii lor fiind, în mare parte, oameni care scriu cu sufletul durerile trăite de ei.

Unii dintre mărturisitorii temniţelor comuniste sunt mai expresivi şi mai plastici în scriere, alţii nu au fost înzestraţi cu harul condeiului. Însă, dincolo de limbajul simplist, familiar, răzbat suferinţele, schinjuirile, durerile, deznădejdea unor oameni care la ieşire din închisoare au semnat în faţa politrucului sau securistului un angajament că nu vor divulga nimic din ce au trăit între cei patru pereţi ai celulelor pline de igrasie, friguroase şi neaierisite.

Valoarea acestor mărturii este incomensurabilă prin prisma faptului că vin să contrazică toate documentele şi declaraţiile unui regim politic absolutist, care nu a făcut decât să oculteze adevărul. Memorialistica de detenţie a fost şi ea încarcerată în toţi cei 50 de ani de comunism. Astfel puţine sunt publicaţiile care au putut vedea lumina tiparului, chiar şi dincolo de graniţe. Din păcate, şi după `89, răzbat prea puţine mărturii dincolo de gratiile închisorilor. Prea puţine comparativ cu sutele de mii de foşti deţinuţi politici care au cunoscut detenţia comunistă.

În acest context, orice jurnal al suferinţei, cum este cartea domnului Traian Bodea, „Adolescenţi în zeghe”, este probă mult aşteptată şi extrem de preţioasă care trebuie adăugată la dosarul „Procesului comunismului”.  Profesor de limba română, profesie aleasă după ce i s-a refuzat dreptul de a deveni arhitect, beiuşeanul Traian Bodea se dovedeşte un povestitor desăvârşit. Este un mărturisitor plin de claritate în exprimare, având o cursivitate a scrierii şi o capacitate de a sintetiza tot ce este important din trecerea sa prin infernul comunist. „Adolescenţi în zeghe” este odiseea carcerală a tânărului care cu nouă zile în urmă a împlinit 15 ani şi care se trezeşte încătuşat la ora de franceză, în ziua de 2 noiembrie 1956, şi aruncat pentru următorii trei ani şi şase luni în tenebrele Gulagului românesc. Adolescenţa a petrecut-o în zeghe prin penitenciarele Oradea, Cluj, Aiud, Ocnele-Mari şi Mărgineni, alături de mii de alţi copii condamnaţi, unii dintre ei, pentru simplul fapt că au dus un coş cu bucate taţilor ascunşi în munţi. Cine ar fi putut refuza un astfel de gest? Această carte este un omagiu adus tuturor adolescenţilor care şi-au pierdut tinereţea şi cărora le-a mijit barba în celulele întunecoase de la Aiud. Este o carte presărată de durere, de neputinţe şi deznădejde, dar şi o carte a solidarităţii, a omeniei şi a credinţei care i-a ţinut demni pe aceşti tineri în faţa bătăilor, a umilinţelor, a înfometării şi a batjocorii.

Traian Bodea este adolescentul care a ştiut să-şi ascundă, cu demnitate cicatricile de la încheieturile mâinilor lăsate de ţigara anchetatorului său de la Securitatea din Oradea, locot. major Lăcătiş Eugen, cel care, mai târziu, la Timişoara, a racolat-o pe Mona Muscă. A ştiut să nu se lase deznădăjduit în lungile izolări, fără apă şi mâncare, de la „Neagra”, celula de pedeapsă, unde trebuia să stea o zi întreagă pe betonul umed. A ştiut să depăşească momentul în care visul său de adolescent s-a năruit, refuzându-i-se înscrierea la Facultatea de Arhitectură. A ales să fie profesor de limba şi literatura română, lăsând în urmă generaţii de oameni care au iubit literatura datorită lui. A ales să lase şi aceste rânduri pline de lumină şi de adevăr.

Dr. Cristina-Liana Puşcaş

 

coperta-carte-adolescenti-in-zeghe-v2-mail

 

Povestile nespuse ale inchisorilor comuniste

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

IMG_6231

 

IMG_6229

IMG_6226

IMG_6218

 

 

Mărturiile foştilor deţinuţi politici – scut în calea uitării – Poveştile nespuse ale închisorilor comuniste
Autor: Andreea COSTEA
http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/marturiile-fostilor-detinuti-politici-scut-in-calea-uitarii-povestile-nespuse-ale-inchisorilor-comuniste-154798.html

 

Mihai Godo, „Iezuit, Nu cîinele comuniştilor!”

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment
O mărturie cutremurătoare despre calvarul închisorilor
Cartea fostului deţinut politic, Mihai Godo, „Iezuit, Nu cîinele comuniştilor!”, publicată pentru prima dată în România de către editura orădeană Ratio et Revelatio, va fi lansată, vineri, 16 ianuarie a.c., de la ora 17.00, la Seminarul Greco-Catolic din Oradea, de pe Magheru, în prezenţa PS Virgil Bercea.
godo
Cartea „Iezuit, Nu cîinele comuniştilor!” este o autobiografie a pr. Mihai Godo, din ordinul iezuit, imprimată pe benzi de magnetofon, înainte de moartea sa, care a survenit pe 26 septembrie 1996. Volumul a fost publicat în Ungaria, fiind tradus anul trecut şi în limba română de către Claudia Budău şi publicat la editura Ratio et Revelatio din Oradea. Mihai Godo s-a născut la 25 septembrie 1913, în comuna Dorobanţ, judeţul Arad. Va urma cursurile CN „Emanuil Gojdu”, apoi va studia teologia la Cracovia, Oradea şi la Seghedin. Înscrierea sa în rândul iezuiţilor s-a făcut printr-un fals, cum părinţii nu au fost de acord cu această cale, tânărul Mihai Godo a falsificat semnătura tatălul său pentru a fi primit în rândul Ordinului.
Instaurarea regimului comunist la cârma României a însemnat declanşarea unei prigoane fără precedent împotriva preoţilor, indiferent de cult. Desfiinţarea şcolilor confesionale l-a lăsat pe drumuri pe Mihai Godo, care împreună cu ceilalţi iezuiţi şi alte ordine călugăreşti s-au văzut aruncaţi în stradă. Noul stat ateu nu s-a mulţumit cu atât, iar în decembrie 1950, iezuiţilor li se va stabili domiciliul obligatoriu la Gherla, iar franciscanilor la Dej. După arestarea tuturor episcopilor romano-catolici, a început şi prigoana preoţilor. Nu a fost mult până ce, în  noiembrie 1952, Godo va fi arestat. Pentru reţinerea sa şi a pr. Cornel Chiara au fost disponibilizaţi 51 de oameni înarmaţi. A fost dus la Închisoarea Uranus din Bucureşti, iar din acest moment începe calvarul prin închisorile comuniste, care va dura zece ani. Timp de aproape un an, din 16 noiembrie 1952 până pe 23 octombrie 1953, va fi supus unei anchete dure. „Cea mai grea (pedeapsă – n.r) a fost când nu m-au lăsat să dorm. O săptămână întreagă, zi şi noapte, a trebuit să rămân treaz. Mă duceau la ora zece fără zece în sala de anchetă… şi până a doua zi la ora cinci se ocupau de mine. Când mă aduceau înapoi în celulă, nu mai aveam voie decât să stau pe marginea patului de fier, cu picioarele lipite”, mărturiseşte Mihai Godo. Va intra în greva foamei timp de 21 de zile, fiind vizitat apoi de Drăghici. Însă la scurt timp se va trece la hrănirea lui artificială, un mod barbar prin care deţinuţii politici erau alimentaţi, o umilinţă greu de îndurat. „Te duc, te leagă… Îmi băgau în gură ceva în formă de ploscă, în mijloc era o deschizătură, şi pe acolo introduceau mâncarea”, povesteşte fostul deţinut. În periplu său prin Gulagul românesc va ajunge la Jilava, acolo unde ajunge şi Monseniorul Chica. Aici, în camera de 160 de persoane, unde se dormea pe jos, se afla o societate deosebit de distinsă, intelectualii României. Într-o atmosferă atât de academică, Mihai Godo a asistat, dar şi a ţinut o serie de prelegeri.
Va cunoaşte închisoarea de la Piteşti, pe cea de la Oradea, de la Cluj-Napoca şi ajunge, în final, la cumplita închisoare de la Râmnicu Sărat, unde timp de opt ani, va sta singur izolat în celulă şi unde i se va aplica un regim de exterminare: un sfer de pâine pe zi, dimineaţa un ceai, la prânz o mâncare săracă şi modestă. „Când am ajuns eu acolo, eram şapte, iar gardieni erau 51. Aproape opt ani am stat singur. N-am văzut un om, n-am ştiut că tatăl meu murise. Obosisem de atâta singurătate”, mărturiseşte Mihai Godo, căruia această izolare i s-a părut un chin fără de sfârşit. La acelaşi regim de izolare cruntă a fost supus şi Ion Mihalache, liderul ţărănist. „Pentru că a cerut audienţă, a fost bătut atât de tare de un plutonier ţigan, cu un ciocan de lemn cu care a obişnuiau să verifice seara grilajul, încât a căzut la pat”, îşi aminteşte Mihai Godo despre Mihalache. Însă cel mai emoţionant moment al şederii la Râmnicu Sărat pare să fi fost cel al spovedaniei prin mesaje Morse prin tuşit. Cum toţi deţinuţii de aici aveau TBC, iar regulile privind gălăgia erau stricte, „locatarii” închisorii îşi vorbeau prin tuşit. Astfel, de tuşit, au tuşit cu toţii „Cristos a înviat!”, iar alţii prin ultima tusă şi-au mărturisit păcatul înainte de a muri. Va fi eliberat pe 15 noiembrie 1962, cu domiciliul forţat la Gherla. Urmărit în permanenţă, dosarul său de la Securitate însumează peste 4.000 de pagini, este rearestat pe 11 septembrie, pentru speculă cu cruciuliţe, urmând să execute o penitenţă de 15 luni. Munca sa de preot în cele mai oropsite parohii l-au făcut fericit, slujind până în ultima sa clipă de viaţă, 26 septembrie 1996.
dr. Cristina-Liana PUŞCAŞ

GALINA RADULEANU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Galina Răduleanu – medic

Născută la 9 martie 1933, în URSS

Tatăl – Boris (preot), mama Alexandra

Perioada de detenţie 23 septembrie 1960 – 23 iunie 1964

Condamnată la şapte ani închisoare pentru delict de opinie

Centre de detenţie: Uranus, Jilava, Arad, Oradea

dr. Galina Raduleanu, Repetiţie la moarte … din spatele gratiilor, Piteşti, Editura Fundaţiei Sfinţii Închisorilor, 2013

repetitie_la_moarte_din_spatele_gratiilor

Primele răzvrătiri anticomuniste se manifestă la 15 ani, când, întrebată ce este patriotismul, tânăra Galina Răduleanu răspunde că înseamnă „să-l iubești pe Dumnezeu și rege”. În anii de liceu, avea un carnețel în care făcea o serie de comentarii pline de satiră și dispreț la adresa lui Stalin. Însă colega de bancă îi sustrage carnețelul și îl predă direcțiunii școlii. În urma anchetei, inspectorul o întreabă „Recunoști că Stalin este un geniu?”, iar tânăra răspunde: „Nu știu, nu l-am cunoscut personal”. Acest lucru îi va atrage eliminarea din toate școlile din România. Ulterior, printr-un subterfugiu, face rost de o foaie matricolă, repetă ultimii ani de liceu și se poate înscrie la Medicină. Astfel, în anul 1960, tânăra doctoriță de 27 de ani, este arestată din dispensarul unde practica ca medic de țară. Sub patul din una din încăperi, securiștii găsesc servieta cu jurnalul personal, unde se descoperă că „gândea puțin prietenos față de regim”. Va fi condamnată la 7 ani închisoare, executând cei 3 ani și 7 luni, în închisorile din Brașov, Uranus, Jilava, Arad și Oradea, de unde se va elibera în 23 iunie 1964. În volumul de memorii „Repetiție la moarte”, Galina Răduleanu își amintește de atelierul de la Penitenciarul Oradea unde era obligată să muncească în frig, 10 ore, la împletiturile din nylon, unde era obligată să ia parte la cursurile de reeducare și să îndure un regim dur.

 

Articole din presă: http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-2/galina-raduleanu-marturii-despre-gulagul-romanesc-cartea-de-memorii-repetitie-la-moarte-154413.html

14915231_553702718151886_8030713953222788421_n

http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-1-19/repetitie-la-moarte-din-spatele-gratiilor-oradenii-au-aflat-de-la-dr-galina-raduleanu-despre-viata-in-inchisorile-comuniste-130155.html

CAROLINA MARIA VAMOSIU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Carolina Maria Vamoşiu (născută Zoppelt) – avocată

Născută la data de 18 decembrie 1918, în Jidvei, judeţul Alba

Tatăl – Samuel Zoppelt (notar), mama Carolina

Perioada de detenţie: 9 septembrie 1960 – 23 iunie 1964

Condamnată la 10 ani de închisoare pentru uneltire şi agitaţie publică, în valul arestărilor împotriva minorităţilor

Centre de detenţie: Securitatea Braşov, Codlea, Arad, Oradea

VAMOSIU CAROLINA MARIA

 

 

Vamoşiu Carolina Maria (Lotte) născuta Zoppelt, de naţionalitate germană, s-a născut în 18.12.1914, în comuna săsească Jidvei, judeţul Alba, în casa notarului Samuel Zoppelt. Primele clase de licea le-a urmat la Liceul german din Mediaş, clasele superioare şi bacalaureat le-a absolvit la Liceul de fete greco-catolic din Blaj, promoţia 1931-32.

Şi-a luat doctoratul în Drept la Facultatea din Cluj în 1937. În acelaşi an s-a căsătorit cu Dr.Vamoşiu Alexandru şi a practicat avocatura alături de soţul ei, până în 1948. A fost exclusă din Barou, fără drept de reînscriere.

S-a stabilit în comuna natală Jidvei, judeţul Alba. Soţul ei, Vamoşiu Alexandru a fost condamnat administrative la 2 ani închisoare, între 1952-1954, ca fost prefect al judeţului Târnava Mare. Vamoşiu Carolina Maria nu a primit serviciu. A fost declarată chiabură, i s-au impus cote aberante şi munci, care îi depăşeau capacitatea fizică (descărcari de vagoane în toiul nopţii sub ameninţare etc.). Averea părinţilor ei saşi a fost confiscată, a locuit în propriul imobil plătind chirie pentru casă şi grădină.

În 1960 a fost arestată şi condamnată la 10 ani de închisoare pentru uneltire împotriva statului de către Tribunalul militar Cluj. A stat 8 luni izolată în celulă, la Securitatea din Brasov,apoi la închisorile din Arad şi Oradea, de unde a fost eliberată în iunie 1964.

Vamosiu Carolina BE

A decedat in 2001.

Stelian Tănase menţionează, în cartea sa Anatomia mistificarii, decretul în baza căruia în urma procesului NOICA urmau să fie arestate personae considerate periculoase din toate judeţele, inclusive din rândul minorităţilor.

Informatii oferite de catre Bălanean Alexandrina, nascuta Vamosiu, fiica,  domiciliată în Oradea

MARIA MUSCALU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Maria Muscalu – funcţionară

Născută la data de 12 ianuarie 1925, în oraşul  Braşov

Tatăl – Nicolae, mama – Maria

Perioada de detenţie: 23 august 1953 – 16 aprilie 1964

Condamnată de 20 de ani muncă silnică, fiind sotia lui Ioan Samoilă, executat în grupul paraşutiştilor spioni

Centre de detenţie: Jilava, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Mislea, Arad, Oradea

 
foto 1

 

Muscalu Maria este sotia lui Ion Samoilă şi aveau împreună o fiică, Mihaela, care la data arestării mamei sale, 23 august 1953, avea doar cinci luni[1]. În timp ce Ion Samoilă era executat, pe 30 octombrie 1953, în Valea Piersicilor, la Jilava şi aruncat într-o groapă comună, Muscalu Maria trăia o adevărată tragedie după despărţirea brutală de fiica ei. Securitatea a încercat să o intimideze pentru a fi de acord ca micuţa să fie dată în îngrijirea statului. Anchetele la care a fost supusă au avut efect paralizant: „Într-o noapte de anchetă, am fost scoasă şi dusă într-o cameră unde, după ce mi s-au scos ochelarii negri, m-am găsit în faţa a patru câini uriaşi. Înspăimântată, n-am mai văzut pe urmă altceva decât boturile lor lungi şi gurile lor căscate … spaima a pus totuşi stăpânire totală pe mine”[2]. Maria Muscalu a fost condamnată la 20 de ani închisoare, însă a executat 11 ani de detenţie, fiind graţiată la 16 mai 1964 de la Penitenciarul Oradea[3]. La Oradea a lucrat la „ateliere”[4].

foto 2

Scinteia 10 octombrie 1953 pag.1

eo 049

eo 029

 

sentinta 1

 

sentinta 2


[1] Lacrima prigoanei, din lupta legionarelor românce, Timişoara, Editura Gordian, 1994,  p. 102. „În ziua de 23 august 1953 am fost arestaţi. Imediat am şi fost transportaţi la Bucureşti, la Ministerul de Interne. M-au luat de acasă, fără să-mi pot măcar îmbrăţişa fetița şi pe mama, rămase fără nici un sprijin şi cu sora bolnavă. Fratele meu Gicu a fost şi el arestat şi dus la Interne, fără să fi avut vreo legătură cu cauza care mă implica pe mine. Chiar şi sora, care era bolnavă, a fost arestată şi reţinută două săptămâni la Securitatea din Braşov. După şapte luni, în urma unei tuberculoze galopante, s-a stins din viaţă”, mărturisea Maria Muscalu-Baicu, sotia lui Ion Mircea Samoilă, accesibilă on-line la adresa http://www.miscarealegionara.org/ion-samoila/.

[2] Ibidem,

[3] Arhiva Penitenciarului Oradea, Registru IV/A/45. litera M, Maria Muscalu.

[4] Lacrima prigoanei …, p. 102

DUMITRU COPACEANU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Tributul bihorenilor | Leave a comment

Dumitru Copăceanu – inginer

Născut la data de 27 martie 1920, în Ineu de Criş, judeţul Bihor

Tatăl – Dumitru, mama – Paraschiva

Perioada de detenţie: 26 iunie 1948 – 28 ianuarie 1953

Reţinut timp de 4 ani şi 7 luni, fără mandat de arestare, fără a fi judecat şi condamnat

Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Ocnele Mari

Dumitru Copaceanu

 

CLIK pe poza

 

 

Dumitru Copăceanu a fost arestat la finele lunii iunie 1948, cu doar două săptămâni de data stabilită pentru propria căsătorie. Este „găzduit” timp de trei luni la Securitatea din Oradea, după care transferat la Penitenciarul Oradea, unde va sta până spre sfârşitul lui noiembrie 1948. Va fi transferat la Aiud, apoi la Ocnele Mari unde va petrece trei ani şi jumătate. În această perioadă, aici se aflau o seamă de personalităţi, dintre care Dumitru Copăceanu îi aminteşte pe Mihail Manoilescu, fost ministru de externe, filosoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu, fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail şi Dumitru Coroamă etc. Dintre bihoreni, la Ocnele Mari erau alături de el alţi nouă: loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean şi Vasile Tăbăcaru.

 

În celula întunecoasă de la Securitatea din Oradea, fără aer, de 2 mp, cu un pat de lemn, Dumitru Copăceanu povesteşte că mâncarea era „slabă, slabă de tot. Dimineaţa şi seara nimic. La masă un sfert de kilograme de pâine sau mălai, un polonic de ciorbă, pe care o sorbeam direct din gamelă, gamelă, care în cel mai scurt timp, trebuia pasată spre celula vecină”.

Inginerul Dumitru Copăceanu povesteşte că, la Penitenciarul Oradea, îşi petrecea timpul, alături de colegii de celulă, scriind pe geamul din cameră, formule  matematice, declinări, conjugări etc. La un moment dat, un gardian a observat aceste scrieri şi considerând că a descoperit un plan de evadare, a scos această partea de fereastră şi a trimis-o direct la Securitate, pentru verificare. „După consultarea unor experţi, Securitatea a constat că nu era vorba de evadare. Ci de nişte lecţii. Fereastra a fost restituită. Gardianul s-a ales cu satisfacţia că noi am rămas în plină iarnă, în frig, timp de trei săptămâni”, mărturiseşte Dumitru Copăceanu.



 

 

DUMITRU V. BONTA, TREI SATE, TREI SURORI: SĂCĂDAT, BORŞA, SĂBOLCIU,

EDITURA IMPRIMERIA DE VEST, ORADEA, 2002, PP. 264-271

ing. Dumitru Copăceanu

 

Mesajul său adresat în special tinerei generaţii, este să înveţe din lecţiile istoriei, pentru ca asemenea monstruozităţi să nu mai se repete. O frază, devenită celebră, ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri: “Cei care nu vor sâ-şi amintească de trecut, sunt condamnaţi să-l retrăiască încă o dată. “

 

 

S-a născut la 27 martie 1920 în comuna Ineu de Criş, jud. Bihor, din părinţi ţărani. Tatăl -Dumitru, a decedat când avea 2 ani, iar mama – Paraschiva când avea 4 ani. Orfan fiind, a fosi crescut de unchiul Pavel Matei şi mătuşa Ana Matei din Săcadat, care au fost adevăraţii părinţi.

Şcoala primară a facut-o în Săcadat. Excelentul învăţător Ioan Mascaş, de numele căruia se leagă formarea unor personalităţi între fiii satului, devenit ulterior licenţiat în drept, l-a încurajat să continue studiile, dar părinţii adoptivi, conform mentalităţilor vremii, au dorit însă să rămână pentru a se ocupa de cultivarea pământului. Aşa că a continuat în Săcadat încă doi ani. Cu lacrimi în ochi a reuşit să-şi convingă părinţii adoptivi să continue studiile.

A urmat un an la gimnaziul “Alexandru Roman” din Oradea, urmând apoi liceul “Emanoil Gojdu din Oradea, iar după cedarea Ardealului de Nord, a absolvit liceul Samuil Vulcan din Beiuş, unde a studiat un an.

După absolvirea studiilor liceale în 1941 intră primul la admiterea de la secţia de construcţii, proaspăt înfiiţată la Politehnica din Timişoara, pe care o termină în poziţie fruntaşă în anul 1947, fiind declarat inginer cu diploma “cum laude”.

In urma unui exigent concurs, dat în anul 1948 la Bucureşti reuşeşte să se angajaze la CFR. Secţia L4 Oradea, unde activează timp de 4 luni. Dorea să se căsătorească cu actuala soţie, dar într-o dimineaţă de la sfârşitul lunii iunie a anului 1948, un ofiţer de securitate, 1-a rugat să-l însoţească la secţie pentru “nişte formalităţi de cinci minute”. Nu a avut o activitate propriu-zis anticomunistă dar, intelectualii nu aveau încredere în “binefacerile” comunismului. Ei constituiau permanent un potenţial pericol…

 

Calvarul din închisori

 

A urmat o perioadă cumplită. A fost arestat, fără mandat de arestare, la vârsta de 28 de ani, fără să i se comunice nici un motiv. Condiţiile de la Siguranţa din Oradea erau foarte aspre: celula la subsol în care stăteau doi deţinuţi cu o suprafaţă de cca. 2 mp., cu un pat de lemn, beznă tot timpul aer insuficient pentru respiraţie, mâncare proastă – o singură dată pe zi (la prânz).

După o anchetare de trei luni a fost transferat la Penitenciarul din Oradea. Alte condiţii grele dar ceva mai suportabile: celulă mai mare (se putea respira!), lumină ziua, dar dormitul era jos pe beton. In cele 5 luni nu văzuse soarele. Plimbare, pachete cu mâncare, legături cu familia, scrisori ni s-au permis de loc. Intr-o zi de noiembrie 1948, i s-a spus să-şi ia bagajele. Spera să fie eliberat deoarece era convins că nu s-a găsit nimic incriminator. O parte dintre deţinuţi au fost trimişi în judecată şi au primit condamnări la mulţi ani de închisoare, pentru “crime de înaltă trădare”, iai alţii, mai puţini au fost propuşi pentru lagăr, fără nici un proces. A fost dus la închisoarea din Aiud unde a stat nouă zile.

La Aiud s-au format loturi de câte 100 de deţinuţi, care au fost îmbarcaţi în tren fără să li se spună nimic; unii se speriau să nu-i ducă în Siberia. Marea uşurare a fost când au aflat de la ceferist că se găseau în Copşa Mică şi urmau să fie ataşaţi unui tren care se îndrepta spre sud, nu spre est. A ajuns în final la închisoarea din Ocnele Mari.

La Ocnele Mari, existau camere tip şcoală, priciuri pentru dormit, câte 8 persoane sus şi 8 persoane jos, tinete în camere în care se făceau necesităţile. Ceea ce se câştiga în principal aici, era cele două plimbări de câte o jumătate de oră pe zi, adică din 24 de ore de detenţie, să ai 23 în celulă şi o oră de plimbare, să vezi soarele(!), să ai aer (!), asta era un mare succes. In incinta Penitenciarului se afla o încăpere, un fel de capelă pentru închinăciune, care a fost distrusă la l5 august 1949, din ordinul celor „de sus”. La aceasta închisoare toţi deţinuţii politici cu care a fost nu au avut vreo condamnare. Detenţia de la Ocnele Mari a durat trei ani şi jumătate.

In perioada detenţiei, prin acest lagăr s-au perindat o seamă de personalităţi, dintre care aminteşte: Mihail Manoilescu – fost ministru de externe, profesor de economie politică la Institutul Politehnic Bucureşti, Mihai Popovici – fost ministru de externe, filozoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu – fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail, Dumitru Coroamă, Zaharia (invalid de război), apropiat colaborator al mareşalului Antonescu, profesori, preoţi, militari, avocaţi, din toate părţile ţării, mulţi pentru aşa zisa “vină” că au aparţinut unor partide politice, alţii fără măcar să fi aparţinut. Şi-a amintit cu plăcere de profesorul de matematică Virgil Ghiţescu de la Braşov, de la care a învăţat multă geometrie. Figurile geometrice erau desenate cu piciorul, pe pământ şi unii gardieni le considerau planuri de evadare. Profesorul de muzică şi dirijorul Rică Constantinescu, le-a creat colegilor de celulă momente de înălţare spirituală, povestind conţinutul unor opere, interpretând arii din opere, muzică populară, sau colinzi.

Un caz cu totul aparte a fost al avocatului Mircea Opriş din Blaj, care de mic copil a avut un accident, amputându-i-se ambele braţe şi spre uimirea tuturor, scria şi desena cu ajutorul gurii şi a picioarelor. El le confecţiona din pâine piese de şah foarte reuşite, care, dacă nu erau atenţi, se confiscau de către gardieni. O figură proeminentă, care a dat dovadă de mult curaj, dârzenie şi dispreţ faţă de regimul comunist, a fost Petre Pandrea, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (ulterior arestat şi împuşcat în detenţie din ordinul lui Gheorghiu-Dej). Ca avocat Petre Pandrea, a apărat şi ajutat înainte de 23 August 1944 mulţi comunişti. Cu ocazia inspecţiilor care se făceau de la Ministerul de Interne a avut curajul să compare regimul de detenţie al comuniştilor dinainte de 1944, cu cel practicat pentru deţinuţii politici, de către autorităţile comuniste. Pentru că “nu şi-a pus lacăt pe gură” a fost pedepsit cu sute de zile, în cel mai cumplit regim de detenţie, “la neagra”. Au existat şi deţinuţi ai minorităţilor naţionale, mai puţini, câţiva maghiari şi evrei, cu care s-au înţeles bine, a existat un respect reciproc.

La Ocnei Mari erau 10 bihoreni; loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean, Vasile Tăbăcaru şi Dumitru Copăceanu.

Cu excepţia ofiţerului politic şi a unui gardian, personalul închisorii a avut un comportament civilizat. Au existat câţiva gardieni inimoşi, care au înţeles că deţinuţii sunt practic nevinovaţi. In anul 1949, de Sfintele Paşti, prim-gardianul închisorii Vişan, a deschis uşa celulei, li s-a adresat deţinuţilor cu “Hristos a înviat!” şi a adus de la Biserica din localitate Pască pentru toţi deţinuţii. Alt gardian Lup Nicolae, îi scotea la anumite munci uşoare pe câmp, numai pe deţinuţii de încredere, unde deţinuţii se bucurau că pot mânca fructe necoapte, adevărate vitamine (!), unde localnicii mai aruncau pagini din ziarele vremii şi deţinuţii aflau ce se mai întâmplă. Mâncarea primită era foarte proastă. La un moment dat, un proprietar de restautant din Cluj, de origine maghiară, a sugerat să i se pună la dispoziţie întreaga cantitate de alimente şi se va ocupa de prepararea mâncării pentru toţi deţinuţii. Ideea a fost acceptată, s-au făcut trei feluri de mâncare, dar când au venit în inspecţie şefi de securitate de fa Bucureşti, s-a interzis totul, spunându-se că acolo este închisoare şi nu restaurant.

Cea mai grea perioadă a fost prin anul 1950, când au venit echipele de reeducare de Ia Piteşti. Li s-a pus la dispoziţie o aripă, cu camere mari, pentru tortură. Cine trecea pe acolo avea doar câteva şanse: să accepte colaborarea cu ei, să înnebunească, sau să moară. Criteriile după care recrutau persoanele, nu le cunoştea nimeni. Persoanele care-şi auzeau numele, trebuiau să-şi facă bagajele şi erau duse la camerele de tortură. După puţin timp se auzeau strigăte disperate. Din fericire, nici un bihorean nu a fost recrutat pentru tortură. Se credea că în urma unei intervenţii de la Bucureşti, au fost luaţi şi duşi în altă parte. O parte dintre ei au rămas însă, pentru a mai face şicane. Au fost puşi ca şefi, la atelierul de confecţionat scaune, unde se lucra în două schimburi. Cel mai greu era în schimbul de noapte. Ei stabileau normele, care erau mărite continuu.

Din februarie 1952 a urmat o nouă perioadă de cercetări, la Oradea. Securitatea era şi acum plină de deţinuţi. Sezonul arestărilor şi al trimiterilor la canal era în toi.

Rezistenţa în detenţie s-a datorat credinţei în Dumnezeu (spera permanent că Dumnezeu îl va ajuta, deoarece nu se ştia vinovat cu nimic), vârstei (era tânăr, cu moralul bun) şi activităţii intelectuale, care a făcut mai suportabilă trecerea timpului..

A fost eliberat în 28 ianuarie 1953. “Formalităţile de cinci minute” s-au transformat într-o detenţie de 4 ani şi aproape 7 luni. Calvarul suferinţelor nu s-a terminat odată cu eliberarea. Sistemul comunist a continuat tortura psihică. Pentru stabilirea domiciliului în Oradea, unde avea serviciul şi familia, au trebuit doi ani; pentru o schimbare în cadrul aceluiaşi raion.

 

In anul 1953 s-a căsătorit cu Minerva Baciu, din care uniune a rezultat doi băieţi, Dan şi Călin, ambii actualmente ingineri constructori în Oradea.

La angajare a întâmpinat mari greutăţi din cauză că a fost deţinut politic. La secţia de Drumuri naţionale a fost angajat în aprilie 1953, după ce şeful de cadre 1-a chestionat ca la securitate. Securitatea se interesa în permanenţă dacă nu sabotează. In anul 1958, toţi foştii deţinuţi politici, sau alte persoane care nu au avut “dosar curat” li s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece nu prezentau suficientă încredere. Au urmat alte suferinţe. După ce a fost, înlăturat din serviciu, fără un preaviz de 14 zile (articol care făcea foarte dificilă reangajarea), la toate încercările de angajare se răspundea negativ. Astfel, la uzina Sinteza Oradea, a fost refuzat, pe motiv că lucrările au caracter secret, la Serviciul apelor – proiectare, de asemenea pe acelaşi motiv, iar la TRCL Oradea, când s-a dus pentru angajare, inginerul şef, după ce i-a văzut autobiografia, i-a spus în mod ironic că îi oferă postul său.

După trei luni de încercări, a fost angajat la început în 1959 pe post de maistru IATS Oradea. După câţiva ani a ajuns inginer şef de serviciu.

Vocaţia pentru învăţământ a avut-o din anii de şcoală. Timp de 16 ani, de la sfârşitul anului 1965, până la pensionarea din anul 1982, lucrează în învăţământ, la Şcoala tehnică pentru personal tehnic, devenită apoi Liceul industrial Nr. 3, iar actualmente Colegiul Naţional Constantin Brâncuşi din Oradea.

In învăţământul liceal şi postliceal tehnic, a desfăşurat o activitate plină de abnegaţie, de educaţie şi instruire a numeroase generaţii de elevi, unii deveniţi apoi absolvenţi de facultăţi. A predat discipline de bază pentru formarea tehnică precum Rezistenţa Materialelor, Statica Construcţiilor, Beton armat, Poduri, Drumuri, Hidraulică, Topografie, etc.

La stabilirea pensiei, în anul 1982, nu i s-a recunoscut perioada de detenţie, deşi anii erau trecuţi în cartea de muncă. I s-a cerut un act de la securitate, prin care să demonstreze nevinovăţia sa. Actul primit confirma numai perioada de detenţie, nu şi nevinovăţia, cu toate că nu fusese condamnat. A fost în permanenţă supravegheat, diverse persoane trebuind să raporteze comportarea sa. In anul 1975 a fost chemat la securitate, pentru a da referinţă despre unii colegi cu care a fost închis. După ce le-a predat, a fost chemat pentru a i se reproşa că nu erau destul de critice. Le-a răspuns “vă rog să nu mă confundaţi cu lucrătorii dumneavoastră “. După aceea a fost lăsat în pace.

O mare parte dintre intelectualii ţării, care ar fi putut contribui în mod substanţial la progresul ţării, au stat în închisori şi au avut de suferit. E bine ca tineretul, acei care vor construi societatea de mâine, să cunoască adevărurile trecutului, pentru a nu se repeta ceea ce a fost.

 INREGISTRARE AUDIO REALIZATA PENTRU MUZEUL MEMORIAL SIGHET  / Dumitru Copaceanu / (clik)

 

EXTERMINAREA FIZICĂ PRIN ÎNFOMETARE

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Regimul de detenţie | Leave a comment

Viaţa de zi cu zi a celor consideraţi duşmani ai poporului a fost o „foame continuă”[1], deţinuţilor aplicându-li-se un regim permanent de „pedeapsă”[2]. Mărturiile celor care au fost hrăniţi de la bucătăria Penitenciarului Oradea reclamă un regim alimentar foarte slab[3], o mâncare mizerabilă[4], care nu se putea consuma[5], având aspect şi gust ca „lăturile la porci”[6] şi care nu era „niciodată suficientă”[7], concluzionează părintele Bordaşiu Nicolae. Din cele 21 de alimente amintite în Norma 24 ce trebuiau asigurate deţinuţilor politici care nu muncesc, foarte multe nu se regăseau, potrivit declaraţiilor foştilor deţinuţi, în meniul zilnic, cum ar fi legumele proaspete, carnea de vită, subprodusele de carne sau slănina.

istoric_penitenciar3

Petri Iosif nici nu-şi aminteşte ca în anul 1961 să fi primit vreodată o bucată de carne, în timp ce Rusu Vasile poveşteşte că un astfel de element se „rătăcea” la distanţă de săptămâni prin gamela de mâncare ce i se servea prin anul 1948. Un inventar realizat în urma chestionarelor şi interviurilor, a informaţiilor culese din memoriile publicate scoate în evidenţă că singurele elemente folosite în realizarea meniului au fost: varza, cartofii, arpacaşul şi fasolea. În aceste condiţii, supa oferită avea un conţinut caloric foarte redus, ceea ce îi face pe foştii deţinuţi, atunci când descriu compoziţia ciorbei, să se refere la acest fel de mâncare ca fiind „cea mai clară apă chioară”[8], în realitate doar „o apă chioară căldicică şi tulbure”[9]. În zeama transparentă şi imundă[10] rătăceau, de regulă, legume alterate, deshidratate, necurăţate, nespălate şi îngheţate[11]. Supa de varză avea doar gust de varză[12], fără urmă de frunze de varză sau grăsime, povesteşte Brazdă Aurel. În ciorba de arpacaş se numărau între şapte şi cinsprezece boabe, în timp ce în zeama neagră de cartofi „necurăţaţi şi nespălaţi, adeseori aduşi îngheţaţi şi putrezi”, rătăcea, printre pământul şi nisipul gros rămas pe fundul castronului, un sfert sau o jumătate de cartof[13]. Lucreţia Jurj îşi aminteşte şi ea de ciorba de arpacaş care era „bălos şi scârbos”, trebuind să fie spălat pentru a-l putea ingera. Aristina Pop-Săileanu, fiica pădurarului Nicolae Pop, din Lăpuşul Românesc, care a condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului[14], menţionează că aveai nevoie de „lupă” ca să zăreşti câte un bob de arpacaş[15]. Ciorba oferită deţinutelor în anii 1955-1956 a fost „îmbunătăţită” cu copite de vite, cu păr cu tot[16].

Micul dejun se servea la ora 7.00, când deţinuţilor politici li se aduceau în recipientele cărate de către deţinuţii de drept comun un ceai sau o cafea ori renumitul terci. „Terciul era un fel de mămăligă, da’ o făceau aşa de subţire că o luau cu polonicu’. Era mai rău ca la pui, că lor te înduri să le dai mai multă făină”, îşi aminteşte Lucreţia Jurj de primul fel de mâncare pe care îl primea dimineaţa. „Dimineaţa ni se turna în gamelă cam o cană de aşa zisă cafea de orz ars făcut praf şi fiert. Nu ştiu dacă conţinea 5 gr de zahăr”[17], consemnează George Sarry. Cantitatea de pâine oferită era, de regulă, de 250 de gr şi se acorda pe întreaga zi. Uneori nici pe aceasta nu le-o ofereau deţinuţilor, ei trebuind să se mulţumească, mai ales la sfârşit de săptămână, cu un turtoi de mămăligă, cât „o bucată de săpun”, rece şi necopt, de „ţi se lipea de degete”[18]. Uneori, deţinuţii mai primeau şi o bucată de marmeladă.

La prânz, meniul invariabil era „ciorbă chioară”, iar la cină aceeaşi „zamă neagră, vopsită”[19]. Potrivit lui Brazdă Ioan cantitatea de ciorbă nu depăşea, la o masă, 400 gr, de care se bucurau, indiferent că avea sau nu avea gust, mărturisind că „fiindcă eram flămânzi tot timpul, nu ne dădeam seama dacă mâncarea era sau nu, nu ştiu cum. O mâncam aşa cum era”[20]. Caracterizând acest regim alimentar, Puşcaşu Ioan aminteşte de „veşnica foame”: „Ce să te saturi, la 250 de grame de pită, om sănătos şi tânăr? Niciodată. Asta a fost teroarea cea mare în puşcărie, veşnica foame. Niciodată nu erai sătul. Mâncărurile nu aveau grăsime”[21]. Robu Alexandru vorbeşte de faptul că, în anii 1958-1959, valoarea calorică a alimentaţiei oferite nu depăşea 800 de calorii[22].



[1] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 209

[2] Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Haiduc Iosif,  realizat la data de 27 martie 2010

[3] Aurel Brazdă, Istorie trăită 1000 de zile în uniforma gulagului comunist, vol. II, Oradea. Editura Imprimeria de Vest, 2005, p. 41

[4] Iosif Corpaş, op. cit., p. 10

[5] A.p.C.P., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[6] Idem, Interviu cu Pleş Anton, realizat la data de 12 decembrie 2009. „Mâncarea … este mai proastă decât lăturile la porci”, menţionează Ion Pantazi. Apud Ion Pantazi, op. cit., p. 373

[7] A.p.C.P., Chestionar Bordaşiu Nicolae, completat la data de 18 iulie 2013, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/pr-bordasiu-nicolae/

[8] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Sibiu, Editura Constant, ediţia II, 1992, p. 373

[9] George Sarry, Viaţa mea – amintiri din închisoare şi libertate, Editura Dépôt légal – Bibliotheque et Archives nationales du Québec, 2010 Dépôt légal – Bibliotheque et Archives Canada, 2010, accesibil on-line la adresa http://www.memoria.ro/files/user_uploaded/7156/georgesarry.pdf, p.100

[10] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, Bucureşti, Albatros, 1991, p. 325

[11] Traian Dorz, op. cit., p. 209

[12] Aurel Brazdă, Istorie trăită…, vol. II, p. 41

[13] Traian Dorz, op. cit., p. 209

[14] http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1143%3Aaristina -pop-sileanu&catid=60%3Adin-marea-de-amar&Itemid=1&lang=ro. Aristina şi fratele acesteia, Achim, şi-au urmat tatăl în munţi. Aristina Pop a fost arestată în 8 martie 1953 şi condamnată la 20 de ani muncă silnică.

[15] Aristina Pop-Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 68 „Ne dădeau o mâncare infectă, dimineaţa, o cafea neagră, mai exact o apă neagră. Nu ştiu ce puneau în ea, dar nu avea zahăr şi nici vreun gust. La prânz, ne dădeau arpacaş, dar trebuia să te uiţi cu lupa ca să-l vezi în zeama aceea gri. Zăreai doar câte o boabă ici-colo. Nu aveai cum să trăieşti cu asta. M-am îmbolnăvit de tuberculoză. Am făcut TBC pulmonar”, povesteşte Aristina Pop-Săileanu.

[16] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 203

[17] A.p.C.P, Chestionar George Sarry, completat la 8 iulie 2013

[18] Traian Dorz, op.cit., p. 209

[19] A.p.C.P., Interviu cu Petri Iosif, realizat la data de 4 aprilie 2012

[20] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[21] Idem, Interviu cu Puşcaşu Ioan, realizat la data de 12 august 2010

[22] Idem, Interviu cu Robu Alexandru, realizat la data de 26 martie 2012

INFOMETAREA DE LA SECURITATEA ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

Foametea, alături de frig şi izolare, a fost caracteristica generală a sistemului penitenciar românesc. Subalimentaţia ca urmare a unui „meniu” constând din alimente cu putere calorică redusă, unele chiar cu termene de valabilitate mult depăşite, în descompunere, cu „ingrediente dintre cele mai ciudate, între care capetele de vită”[1], a contribuit la distrugerea fizică a celor din Gulagul românesc.

IMG_1515

 

Înfometarea, preferată lichidărilor sumare, a fost însuşită de regimul represiv, dând dovadă de mult sadism în alegerea acestei metode de lichidare a opozanţilor săi politici. Meniul zilnic era invariabil: „zamă” de varză, arpacaş sau fasole, rar cartofi. „Mâncarea era fără gust”[2], îşi aminteşte Haiduc Iosif, în timp ce Sarca Eugen recunoaşte că nici măcar nu-şi aminteşte de câte ori a primit mâncare pe zi. În realitate, conform memorialisticii acelei prime etape de represiune comunistă (1948-1953), arestaţii primeau o singură masă pe zi, care se servea la ora 12.00. „Dimineaţa nimic. Nu era absolut nimic”[3], mărturiseşte Brazdă Ioan, în timp ce fratele acestuia, arestat în aceeaşi perioadă la Securitatea din Oradea, completează cu informaţia că „masa era servită odată pe zi şi consta dintr-o fiertură de arpacaş, varză sau fasole”[4].

securitatea oradea (9)

Brazdă Ioan mai relatează că mâncarea se servea la amiază, prin vizeta ușii, când gardienii introduceau o gamelă care avea un conținut de aproximativ 400 g şi adaugă că „așteptam să ne dea și câte o lingură. Nicio lingură, nimic. Trebuia numai aşa să o bem ca şi un ceai, fără lingură. După aia am ştiut regula ca să nu mai aşteptăm după lingură”[5]. Un incident similar, povesteşte şi Traian Dorz, care, abia ajuns în noul spaţiu carceral orădean în primele zile ale anului 1948, a învăţat repede să se adapteze condiţiilor de supravieţuire, fără castron, fără lingură. „M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, cum îmi era foame, mi-am împreunat mâinile ca un castron şi omul mi-a pus porţia mea de mâncare, o cutie de aia de conserve, în căuşul palmelor. Şi astfel direct, cu gura, cu nasul, cu ochii, am mâncat din fasolea goală fără nici un strop de pâine. Aşa mi-am luat prima mea masă de la stat, de când venisem de pe front”[6], povesteşte momentul umilitor al primei sale mese în arestul Securităţii orădene. Popa Maria (căsătorită Tarcea) îşi aminteşte că ea şi colegele de detenţie erau „veşnic flămânde” şi lucrurile nici nu puteau sta altfel după apa colorată ca o cafea amară de dimineaţă, cele 100 – 200 grame de pâine pe zi, ciorba „un pic, un pic colorată”, în care se găseau 2-3 cartofi sau nişte „fluturi de varză acră sau dulce” sau supa de gogonele[7].

securitatea oradea (4)

În ce priveşte cantitatea de pâine, aceasta nu depăşea, conform tuturor declaraţiilor martorilor Gulagului românesc, 250 de grame! „Pâinea asta era pentru toată ziua, 250 grame şi prima dată n-am ştiut cum îi regula pe acolo”[8], mărturiseşte Brazdă Ioan. Mărturiile foştilor deţinuţi politici cu privire la subalimentaţia la care erau supuşi sunt confirmate, chiar şi de către documentele oficiale, care, de cele mai multe ori, decât să scoată la iveală adevărul, preferau să falsifice realitatea. Nu şi de această dată. Se pare că, în ce priveşte condiţiile de la DRS Oradea din anul 1949, inclusiv anchetatorul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor 50[9], pare revoltat. Astfel că, în raportul de inspecţie datat 12 aprilie 1950, Dincă notează: „Hrana arestaţilor se aduce de la Penitenciarul Oradea şi lasă mult de dorit. Fiecare arestat primeşte 3-4 l de ciorbă, însă numai de un singur fel. Pâinea este distribuită de DRS Oradea de la M.C.A. şi fiecare arestat primeşte câte 350 g de pâine zilnic”[10]. În anul 1954, după relativa destindere, iniţiată odată cu moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul alimentar a presupus, dacă nu o îmbunătăţire remarcabilă, măcar oferirea hranei de 3 ori pe zi. „Mâncarea ce ne-o dădeau ei acolo era aşa ca să nu murim de foame. Nu ne dădea să ne săturam…Era tăt timpu’ terci şi arpacaş. Orez nu ne-o dat. Dimineaţa ne dădea ceai sau cafea, o cafea destul de ciudată. Mai era o felie de pâine cu margarină sau marmeladă. De fapt pâinea ne-o dădea toat-odată, dimineaţa. Erau numa’ 250 de grame de pâine şi trebuia să ne ajungă toată ziua. La prânz îmi dădeau arpacaş şi ceva ciorbe de cartofi şi fasole boabe. Îmi puneau câte un polonic. Ciorbele astea, cum să vă spun, erau numa’ apă chioară. Nu puneau aproape nimic în ele, trei, patru cartofi şi gata. Nici nu să punea problema să ne dea două feluri. Apoi la cină îmi dădeau tăt o ciorbă şi tăt aşa „bogată” în vitamine. Mâncarea o puneau în gamele care nu erau curate, că erau ruginite. Ca să pot mânca îmi dădeau şi o lingură. După o vreme, pă când terminam de mâncat, veneau şi adunau gamele şi lingurile”[11], relatează Lucreţia Jurj, un episod trăit în celularul de la Securitatea Oradea în anul 1954.



[1] Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008,  p. 64

[2]  Arhiva personală Cristina Puşcaş., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[3] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[4] Aurel Brazdă, „Arestări, Anchete, Procese, Condamnări”, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 845

[5] A.p.C.P., Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[6] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005, p. 201

[7] A.p.C.P., Interviu cu Popa Maria (căsătorită Tarcea), realizat la data de 21 mai 2013

[8] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[9] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002,p. 548

[10] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 413

[11] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 181

DEGRADANTELE CONDIŢII DE DETENŢIE

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

 

În unanimitate, memorialistica subliniază condiţiile precare oferite de acest loc de recluziune. Mai mult, chiar documentele oficiale ale acestei perioade vin să confirme realităţile inumane, degradante, menite să lichideze orice rezistenţă umană.

IMG_1497

Astfel Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor `50, aduce la cunoştinţa oficialilor, în urma efectuărării unor controale desfăşurate în 1949 în aresturile Securităţii orădene, faptul că acestea sunt supra-aglomerate şi lipsite de lumină şi aer: „La DRS Oradea este un arest de suprafaţă, situat în curte, compus din 20 de celule izolate şi un arest în subsolul clădirii compus din 32 celule izolate. La arestul de suprafaţă au trei celule comune, iar arestul din subsol, o celulă comună. În arestul de suprafaţă, celule se pot aerisi printr-un geam de 45X40 cm. Aceste celule sunt sănătoase şi au lumină suficientă, tot la fel şi celulele comune … . În arestul de la subsol, nicio celulă nu se poate aerisi suficient, având numai câte o gaură de aerisire de 20X20 cm. Pentru aerisirea acestor celule, singura posibilitate este de a se deschide geamurile în cursul nopţii, deoarece aceste celule sunt înspre stradă şi ziua nu se pot deschide geamurile, care sunt înspre coridor, pentru a intra aerul şi în celule. Aceste celule sunt complet lipsite de lumină şi aer”[1].

securitatea oradea (13)

Celule destinate detenţiei nu aveau mai mult de 2X2 mp, conform amintirilor celor care au trecut pe aici. Înăuntru se găsea un pat, de regulă un prici. „Ca pat erau nişte scânduri aşezate una lângă alta, aşa bătute una lângă alta şi puse pe o capră, mai înaltă în faţă şi una mai jos, în spate ca totuşi să fie un plan înclinat puţin”[2], îşi aminteşte Brazdă Ioan despre prima sa celulă de la subsol. În schimb, colegul său de lot, Haiduc Iosif, nu a fost atât de „privilegiat”, dormind timp de opt luni pe un pat de beton. Şi ca şi cum patul de beton nu era suficient pentru atmosfera glaciară din aceste catacombe, gardienii mai aruncau câte o jumătate de găleată de apă peste aşa zisul pat. „Celula era fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua era din cărămidă pe care zilnic se arunca ½ găleată cu apă”[3], notează Pleş Anton, care a ajuns la Securitatea Oradea spre sfârşitul anului 1952. Popa Maria (căsătorită Tarcea) a rămas marcată de celula care „nu era mai mare de 1 m lăţime şi 1 m şi jumătate lungime, semiîntuneric, aerisire doar printr-un orificiu deasupra uşii, patul cu o saltea cu paie, fără niciun fel de aşternut, doar două pături gazone, fără apă, fără WC, exista doar pe coridor un spălător”[4].

 

securitatea oradea (5)

Mizeria și mirosurile fetide par îmbibate în pereţii acestor celule în care s-au scurs lacrimi şi sânge. Ca măsură profilactică împotriva ploşniţelor şi păduchilor se folosea DTT, care se arunca pe pat şi prin cameră, emanând un miros usturător şi greu de suportat. În interiorul celulei nu se mai găsea nimic. Fără WC, fără tinetă, pentru a-şi satisface nevoile fiziologice arestaţii s-au aflat, în permanenţă, la mâna paznicilor, care refuzau să le ofere acest drept elementar de a ieşi afară când doreau. Toaleta se afla la capătul coridorului, minutele de program afectate operaţiunii de spălare şi satisfacere a nevoilor fiziologice erau tot mai puţine. „Toaleta era situată la capătul coridorului, unde arestaţii erau împinşi cu forţa şi peste un minut erau scoşi tot cu forţa de securişti afară, indiferent dacă şi-au făcut necesităţile sau nu”[5], îşi aminteşte cu groază Brazdă Aurel. Fratele acestuia, Brazdă Ioan, povesteşte că era un chin ca peste zi sau noapte să nu poţi urina, deţinuţii fiind nevoiţi să urineze pe pereţii propriei celule. „Seara în jurul orei șapte, după închidere nu ni se mai deschidea ușa să mergem afară pentru necesități până dimineața. Era un chin ca toată noaptea să nu poți ieși pentru necesități. Toată noaptea nu puteam dormi din acest motiv și ne era și frig. Era un chin care nu se poate descrie în cuvinte. Unii din celulele vecine care nu se puteau abține se urinau în celulă pe pereți și pe jos”[6], povestește, privind în urmă, Brazdă Ioan.

 



[1] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 412;  Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002,p. 92

[2] Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2012

[3] Idem, Chestionar Pleş Anton, completat la data de 12 decembrie 2009

[4] Idem, Chestionar Popa Maria (căsătorită Tarcea), completat la data de de 10 iunie 2013, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/maria-tarcea-fosta-popa/

[5] Aurel Brazdă, „Arestări, Anchete, Procese, Condamnări”, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 845

[6] Arhiva personală Brazdă Ioan, Memoriu Brazdă Ioan, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro /brazda-ioan/