NOUTATI

LUCREŢIA JURJ LA SECURITATEA DIN ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

O pagină dureroasă a arestărilor a fost scrisă de Lucreţia Jurj, singura femeie care s-a alăturat Grupului Şuşman, retras în Munţii Apuseni. Trădaţi de ultima lor gazdă din Sudrigiu (Bihor), Lucreţia Jurj, împreună cu soţul său Mihai şi fratele vitreg al acestuia, Roman Oneţ, s-au trezit încercuiţi de trupele de Securitate în vara anului 1954[1]. Fără a bănui nimic, întorşi din munţi, s-au îndreptat spre şura ocupată de securişti. „Când am deschis uşa la şură eu am fost lovită cu o armă şi am leşinat; m-am trezit cu cătuşele la mâini. Soţul meu a fost împuşcat în cap şi presupun că a decedat după puţin timp. Când mi-am revenit din leşin el a mai schimbat câteva vorbe cu mine, apoi au venit doi securişti şi l-au luat, şi de atunci n-am mai ştiut nimic despre el”[2], rememoreză începutul calvarului Lucreţia Jurj.

lucretia jurj foto reconstituire securitate

Lucreţia Jurj a fost păzită, la Securitatea din Oradea, timp de o săptămână, de teamă să nu se sinucidă, zi şi noapte, într-un birou, de către un gardian. Abia după ce autorităţile s-au convins că şi-a mai revenit, că „s-a întărit”[3], au decis să o „cazeze” într-o celulă a renumitei Securităţi orădene.

În anul 1954, când în subteranul Securităţii a pășit Lucreţia Jurj, contiţiile de detenţie erau inumane. ”Ooo, şi aveam nişte paturi…Erau foarte tari că erau din ciment şi aveau puse câte o saltea. Pentru acoperit aveam o singură pătură, nu conta că îi vară sau iarnă”[4], rememorează Lucreţia Jurj.

Indiferent câte luni, chiar şi un an, în unele cazuri, cât timp s-a desfăşurat ancheta, niciun arestat nu a beneficiat de haine de schimb. Cum familiile nu ştiau unde se află sau, chiar dacă ştiau, nu le puteau trimite pachet, deţinuţii au petrecut iernile geroase în cămăşile şi rochiţele pe care le aveau pe ei din vară, atunci când au fost ridicaţi de Securitate. „Cât am stat la Securitate, nu am avut îmbrăcăminte de puşcăriaş. Ei nu mi-o dat nimic. Eram cu hainele cu care eram îmbrăcată, când m-o prins la Sudrigiu. Aveam pă mine o bluză şi fustă. Fusta era maro, iar bluza bordo, aşa, cu mânecă scurtă. În picioare mi se pare că aveam pantofi sau ghete, nu mai ţân minte exact ce-am avut. Tăt cu hainele care le-am avut pă mine am stat 5-6 luni”[5], povesteşte Lucreţia Jurj. Aceasta, însă, a găsit o metodă inedită de a-şi menţine hainele curate. În 1954, se pare că accesul la duşuri fusese reglementat, astfel că intra sub duş, cu hainele pe ea şi le spăla, pe rând. „Îmi amintesc că mă duceam la baie şi spălam tăt ce-aveam pă mine. Le spălam numa’, cu apă că altceva, săpun sau de ăstea, nu aveam. Mă băgam cu totul sub duş, îmbrăcată şi pă urmă, pă rând le spălam. Când eram gata le îmbrăcam aşa ude şi veneam în celulă. În celulă mă înveleam în cearşaf şi puneam hainele pă calorifer până să uscau”[6].

 

În anul 1954, după relativa destindere, iniţiată odată cu moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul alimentar a presupus, dacă nu o îmbunătăţire remarcabilă, măcar oferirea hranei de 3 ori pe zi. „Mâncarea ce ne-o dădeau ei acolo era aşa ca să nu murim de foame. Nu ne dădea să ne săturam…Era tăt timpu’ terci şi arpacaş. Orez nu ne-o dat. Dimineaţa ne dădea ceai sau cafea, o cafea destul de ciudată. Mai era o felie de pâine cu margarină sau marmeladă. De fapt pâinea ne-o dădea toat-odată, dimineaţa. Erau numa’ 250 de grame de pâine şi trebuia să ne ajungă toată ziua. La prânz îmi dădeau arpacaş şi ceva ciorbe de cartofi şi fasole boabe. Îmi puneau câte un polonic. Ciorbele astea, cum să vă spun, erau numa’ apă chioară. Nu puneau aproape nimic în ele, trei, patru cartofi şi gata. Nici nu să punea problema să ne dea două feluri. Apoi la cină îmi dădeau tăt o ciorbă şi tăt aşa „bogată” în vitamine. Mâncarea o puneau în gamele care nu erau curate, că erau ruginite. Ca să pot mânca îmi dădeau şi o lingură. După o vreme, pă când terminam de mâncat, veneau şi adunau gamele şi lingurile”[7], relatează Lucreţia Jurj, un episod trăit în celularul de la Securitatea Oradea în anul 1954.

Ignominia gardienilor de la Securitatea Oradea a rămas singulară în amintirea foştilor deţinuţi politici, care recunosc că, în periplul lor prin zecile de locuri de detenţie, rar au mai întâlnit astfel de caractere infame şi josnice. „Nici nu m-o bătut. Să purtau ei urât, că ziceau: „Hai, mişcă bandită! Hai, du-te … scroafă!” Îi consideram ultimii oameni pentru că n-aveau suflet! Că oricât ar fi fost el de supravegheat cred că nu-l obliga nimeni să se poarte aşa. Măcar să nu te-njure, să tacă. Nu aveau suflet! Să vadă un om muribund şi să-l împingă de la spate. Ăştia toţi o fost la fel. Nu pot să zâc că unu’ o fost mai uman ca altu’. Prin alte închisori, pă unde m-o dus după ce m-o condamnat, o fost şi unii mai buni, care mai vorbeau cu noi, da’ nu o fost cazu’ ăsta la Securitatea din Oradea”[8], mărturiseşte Lucreţia Jurj, despre felul abject în care se purta personalul Securităţii orădene din anul 1954.



[1] Roman Oneţ s-a alăturat grupului Şuşman, însă, în 1952, după descoperirea ascunzătorii partizanilor, grupul s-a despărțit, Oneţ împreună cu fratele său şi cumnata sa trecând munţii în Bihor, îndreptându-se spre Beiuş. După un an şi 6 luni de detenţie, sora lui Mihai Jurj (Ana Panda) şi soţul acesteia au fost eliberaţi cu condiţia să-şi convingă fratele, respectiv cumnatul, să se predea. Preotul Panda a murit într-un accident de motocicletă în timp ce încerca să dea de urma partizanilor, însă Ana Panda a reuşit să-i găsească pe cei trei în august 1954, în comuna Sudrigiu, în grajdul ţărăncii Tania. După ce le-a povestit cele îndurate prin anchete şi închisoare, s-au despărţit fără să le lase impresia vreunei intenţii de trădare. Cei trei au părăsit adăpostul pentru puţin timp, în căutarea altui loc sigur, iar la întoarcere au fost înconjuraţi şi doborâţi cu lovituri în cap de securiştii ascunşi în grajd. Mihai Jurj foarte grav rănit şi inconştient, Lucreţia şi Roman, plini de sânge şi cu răni numeroase, au fost încătuşaţi şi duşi la Securitatea Oradea. Mihai Jurj a murit în aceeaşi zi, iar ceilalţi doi au fost supuşi torturilor. Cf. Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar N-O, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_no/no/dictionarno_13.html

[2] Lucreţia Jurj-Costescu, „Patru ani de rezistenţă cu arma în mână în Munţii Apuseni”, în Memoria (Bucureşti) nr. 26, p. 105

[3] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 180

[4] Ibidem, p. 181.

[5] Ibidem, p. 182

[6] Ibidem

[7] Ibidem, p. 181

[8] Ibidem, p. 183

CONDUCEREA SECURITĂŢII ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment


Sediul Securităţii din Oradea se afla pe strada Republicii nr. 52, colţ cu strada Pescăruşului, aproape de Gara Centrală.

 

În anii în care amploarea represiunii a atins cote alarmante în Bihor, inspectorul-şef al Inspectoratului Regional de Siguranţă Oradea/Direcţia Regională a Securităţii Poporului a fost locotenent-colonelul Czeller Ludovic. Acesta a condus destinele Securităţii orădene în perioada 1 aprilie 1948 – 31 mai 1950[1]. De naţionalitate maghiară, strungar fierar, Czeller „a rămas în amintirea supravieţuitorilor printr-o apucătură sinistră: se juca simulând execuţiile. Asta însemna că-i scotea pe deţinuţi, îi alinia la zid şi comanda plutonului de execuţie adus în acest scop, neoprindu-se decât înaintea comenzii finale”[2].

 

IMG_1418

Aurel Brazdă îşi aminteşte că Czeller Ludovic a devenit în scurtă vreme spaima întregii regiuni Crişana: „Era atât de fioros încât numai la auzul numelui său te apuca groaza şi spaima. Cine ajungea pe mâna lui era terminat”[3]. A fost caracterizat de către cei care i-au trecut prin mână ca un om de o cruzime infernală, care a comandat un „pluton” de bestii, care au exercitat cele mai inumane presiuni asupra arestaţilor din Securitatea Oradea. Czeller s-a sinucis prin împuşcare la data de 3 iunie 1952 în cimitirul Bellu din Bucureşti[4].

Un element pitoresc îl reprezintă căpitanul Elekes Tamaş (Toma), adjunctul Securităţii, care pe data de 29 iulie 1949 a fugit, împreună cu sublocotenentul Ilie Rada, cu toate dosarele Securităţii care trebuiau duse la Bucureşti, deturnând un avion[5]. „Dosarele politice din întreaga regiune Crişana au zburat spre Belgrad. La radio „Vocea Americii” seara s-a anunţat deja că un căpitan de securitate din Oradea s-a predat cu dosarele la Ambasada S.U.A. din Belgrad. La radio au fost înşirate toate grupurile de luptători anticomunişti care erau închişi”[6], relatează Brazdă Aurel. O consecinţă a dispariţiei dosarelor de anchetă a fost aducerea din Penitenciarul Oradea a întregului lot „G4” înapoi la Securitate pentru refacerea tuturor declaraţiilor. Echipa de călăi a Securităţii Oradea mai era formată din căpitanii Codileanu, Retezaru, Gutman, Litvin, Popa şi Rosman.

În anii `51-`52, când Lotul Beiuşenilor, dar şi Gruparea „Vlad Ţepeş II” se vor afla la Securitatea din Oradea, şeful Secţiei de Anchete a acestei instituţii era locotenent colonelul Ludovic Weiss[7], anchetator al „lotului Pătrăşcanu”[8]. A devenit şeful Serviciului Judeţean de Securitate Satu Mare din DRSP Oradea în august 1948. Era descris ca un „individ mic de statură, cu ochii bulbucaţi, faţă descărnată, avea o mică cocoaşă în spate şi privirea saşie, plină de ură. Fuma ţigară, după ţigară”[9]. În august 1949 a împuşcat personal patru ţărani din comuna Odoreu, Satu Mare. Weiss era ajutat la Oradea de locotenentul de securitate Mihai Codileanu şi sublocotenentul de securitate Ioan Vaşadi[10], respectiv de Kovacs şi Vaicovschi[11].

IMG_1488

În ce priveşte naţionalitatea anchetatorilor, memorialistica generală pentru această zonă a ţării aminteşte faptul că aceştia ar fi fost maghiari, evrei sau romi[12]. „În securitate mai erau o serie de ofiţeri cum ar fi Weiss, Gutman, Rosman, Litvin şi alţii, toţi evrei trecuţi prin lagărele de exterminare nazistă. Aveau deci, experienţă în materie”, aminteşte Brazdă Aurel, în timp ce Haiduc Iosif subliniază nivelul scăzut de pregătire al personalului de anchetă. „La Securitate s-au angajat ciobani, le-au dat grade. Erau sadici. Evreii te anchetau, dar cei care te băteau erau românii. Elekes dădea cu bulanul în masă şi zicea să plâng, să urlu. Mi-a spus: «Tinere, să nu mai recunoşti nimic». Asta ne-a ajutat. Elekes mi-a spus că «naţia ta te-a bătut!». Când ne băteau eram cu ochelari. Eu i-am răspuns că «ordinul tot dumneata l-ai dat»”[13], povesteşte Haiduc Iosif.

Locotenent – colonelul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru la Direcţia Anchete Penale din cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, s-a aflat o scurtă perioadă şi în Bihor. El subliniază că dezinteresul pentru încadrarea în Securitate a unor „elemente capabile” a făcut posibilă promovarea unui hoţ, al cărui merit a fost acela că i-a ucis cu sânge rece pe răsculaţii din Bihor. În acest sens, se aminteşte lipsa de vigilenţă a organelor Securităţii care au permis ca în 1949 în Bihor să izbucnească ample răscoale ţărăneşti. „Lipsa de interes pentru problema cadrelor şi lipsa de control au avut înrâuriri asupra întregii munci în Securitate, astfel că toate problemele au fost tratate cu lipsă de seriozitate. Aşa s-a ajuns ca, în 1949, să avem răscoalele chiabureşti în Bihor, care a pus în mişcare sate întregi, fără ca Securitatea să cunoască ceva (pe instigatori). Căpitanul Pancovici, care în timpul reprimării a pus mâna pe mitralieră şi a tras în răsculaţi, a fost făcut şeful Regiunii de Securitate Oradea pentru aceste fapte eroice, dar instigatorii au rămas necunoscuţi. Mai târziu s-a descoperit că o serie de ofiţeri ai Securităţii Oradea, în frunte cu fostul căpitan Pancovici, furau lucruri de valoare din casele nemţilor şi ungurilor fugiţi peste graniţă”, se arată în raportul lui Teodor Dincă[14].

Cu toate că administraţia locală orădeană se remarca prin excesele de zel din timpul anchetelor, la nivel central reproşurile se ţin lanţ. O dovedeşte şi stenograma unei şedinţe din 1 martie 1950 la care au participat comandanţii de Regionale şi Judeţene de Securitate, unde ministrul adjunct Gheorghe Pintilie critica lipsa discipinei: „La Oradea Mare, un familiarism care este aproape în toată Regionala. Acolo fiecare se socoteşte cel puţin rege, începând cu cel de la mătură, până sus. Zilnic lucrează unul contra altuia, azi eu cu el împreună împotriva celuilalt. Mâine cei doi împotriva mea şi aşa mai departe. Asta e toată preocuparea în toată Regionala”[15].

 

IMG_1412

Anchetele, care pentru unii au ţinut şi peste un an, se încheiau inevitabil cu semnarea declaraţiei de cele mai multe ori redactată deja. „Declarația definitivă am scris-o dictată, cuvânt cu cuvânt, de comandantul plut. major șef Rosman Adalbert și căpitanul de securitate Retezaru Ioan”, menţionează Brazdă Ioan, lucru întărit şi de către fratele acestuia, Brazdă Aurel, care povesteşte că încercările de a nega faptele ce i s-au pus în cârcă nu erau luate în seamă, discuţiile contradictorii încheindu-se cu imperativul: „Semnează!”[16]. Popovici Ileana (Suciu) menţionează în chestionarul completat faptul că e „mare lucru ca într-o discuție contradictorie să ți se dea posibilitatea ca acuzația care ți se aduce să o poți discuta și motiva. În fond, erau lucruri care se afirmau și le înțelegea fiecare după puterea lui de gândire și motivare”[17]. Colegul de lot, Mărăscu  Adrian arată că declaraţia sa a fost depusă „sub imperiul constrângerii, bătăi, izolare într-un beci”[18]. Mai mult, Mărăscu aminteşte că pentru a-l obliga să recunoască acuzarea ce i se aducea a fost arestată şi sora lui, Mărăscu Felicia, în vârstă de 15 ani. „Într-o zi a fost adusă în celula nr. 7, celula de pedeapsă sora mea desculţă pe ciment în luna februarie, iar eu am fost dus la celula nr. 13 (Securitatea din Oradea), astfel ca să discut cu ea deşi convorbirile între deţinuţi erau interzise. Anchetatorul a ordonat sub-ofiţerului de serviciu să-mi deschidă vizeta celulei ca să pot auzi pe sora mea care plângea că este frig şi nu mai poate suporta situaţia în care se găsea. La câteva ore după asta, anchetatorul m-a chemat sus şi mi-a spus textul: că sunt criminalul surorii mele dacă nu recunosc ceea ce el a scris în declaraţie, pentru că o va ţine pe sora mea în condiţiile pe care mi le-a arătă până când mă voi hotărâ să semnez declaraţia”[19], mărturiseşte Mărăscu Adrian. Recunoaşterea, chiar dacă forţată şi a unor fapte ireale, aducea eliberarea morală. Eliberarea după cumplitele chinuri sufleteşti şi fizice, la care anchetatul a fost supus atâtea luni. La întrebarea numărul 17 din chestionarul aplicat şi lui Pleş Anton, fost deţinut politic înscris la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România – Filiala Bihor, „Cum v-aţi simţit după ce aţi recunoscut ce v-au cerut?”, răspunsul invariabil al celui care timp de 14 zile a fost bătut cu palmele şi pumnii, în special noaptea, dar şi ameninţat, a fost: „Uşurat, deprimat, pierdut în nesiguranţa viitorului şi umilit”[20].

Cele zece luni de anchetă la Securitatea Oradea au contribuit definitiv şi iremediabil la distrugerea sănătăţii fizice şi mintale a arestaţilor din lotul Organizaţia România Independentă, exact ceea ce urmărea noul regim politic de sorginte sovietică. „La data arestării aveam 63 kg. După 10 luni de anchetă am avut 39 kg”[21], menţionează Rusu Vasile. La fel şi colegul de lot, Budar Leontin, aminteşte că de la 78 de kg avute înainte de arestare ajunge la Târgşor cu 35 de kg[22]. Mulţumiţi cu rezultatele obţinute, anchetatorii îşi lăsau victimele să zacă, până la trasferarea lor într-un penitenciar, în vederea judecăţii, în aceeaşi promiscuitate a celulelor-mormânt. În tot acest timp, majoritatea reţinuţilor nu a avut dreptul la plimbare, la pachet sau vorbitor. Excepţie fac cei din Lotul Beiuşenilor, care în iulie 1952 primesc câte un pachet de acasă cu îmbrăcăminte. Era ca o rază de speranţă printre momentele de dezumanizare trăite timp de şapte luni în această „hrubă insalubră”[23]. Popovici Ileana (căsătorită Suciu) îşi aminteşte că, din iulie, abia în toamnă gardienii i-au adus de la prietena ei Lola (Aurora Ille Dumitescu) o primă pereche de „chiloţi, furou, jerse”.

Arhiva AFDPR Filiala Bihor

Munca anchetatorilor se încheia cu dosare doldora de declaraţii, confruntări, fişe personale, procese-verbale etc., „multiplicate în cinci sau şase exemplare” şi care erau apoi trimise la Bucureşti pentru ca organele centrale să-şi dea avizul în vederea trimiterii în judecată. Odată cu transmiterea dosarelor, anchetații părăseau şi ei cavoul Securităţii orădene. De la sfârşitul anul 1952, la Oradea a început să funcţioneze Tribunalul Militar Oradea, Sentinţa cu nr.1 emisă în ianuarie 1953 fiind atribuită Lotului Beiuşenilor. Astfel prima oprire era Penitenciarul Oradea, care a oferit un nou capitol sumbru în prigoana foştilor deţinuţi politici, acesta dobândindu-şi faima printr-un regim cumplit de exterminare a locatarilor săi.

slider_masina_scris

Înainte de a se despărţi de cobaii pe care i-au schingiuit luni în şir, gardienii Securităţii orădene mai puneau, pentru o ultimă dată, la încercare nervii arestaţilor. Traian Dorz a fost scos din celula sa într-o noapte și dus în curte şi pus să stea cu faţa la zid. A simţit aproape de gât un pistol, după care i s-a spus: „Fă-ţi testamentul, banditule!”[24], pentru ca apoi să i se şuiere: „Suie!”. Este urcat, în acea noapte friguroasă de ianuarie a anului 1948, într-o dubă, chiar din ieşirea coridorului, cu alte două persoane, dintre care o femeie, care îi reamintea că îi duc să-i împuşte pe frontieră. Această senzaţie a fost amplificată şi de faptul că transportul a durat ore întregi, în condiţiile în care Penitenciarul Oradea, situat în Parcul Traian, se află la doar câteva minute, pe jos, de sediul Securităţii de pe strada Republicii. „Simţeam că treceam peste gropi, peste câmpuri, peste şanţuri… Urcam, coboram, stăteam, iarăşi porneam … Când am coborât era dimineaţă şi am văzut că eram la Penitenciar, tot în Oradea. Cum de ne-a trebuit oare atâtea ceasuri să facem cei câteva sute de paşi câţi aveam de acolo şi până aici?”[25], s-a întrebat şi Traian Dorz. Conform Arhivei Penitenciarului Oradea, acesta este încarcerat în temniţa de pe Criş pe data de 20 ianuarie 1948[26].



[1] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Aparatul Central (1948-1989), vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 181-184

[2] Ibidem, p. 183. Vezi şi Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 90. Aurel Brazdă, fostul preşedinte al Filialei bihorene a Asociaţiei Deportaţilor şi Victimelor Opresiunii Comuniste (ADVOC), relatează incidentul în care membrii organizaţiei „G4” au fost martorii unei astfel de simulări. „În arestul Securităţii din Oradea era o linişte de mormânt. De teama gardienilor se gemea în surdină. Când, deodată, zgomot de cizme în fugă, gratii trântite de pereţi, urlete: «Afară, bandiţilor, afară!». Îmbrânciţi, duşi de puhoiul celor peste 100 de oameni scoşi din celule, loviţi cu bâte şi paturi de armă, am ajuns în curte. Eram toţi grămadă, în faţa unui zid. Era beznă, nu vedeam nimic. La un moment dat vocea aspră a lui Czeller se aude în noapte: – Pluton de execuţie, v-aliniaţi! Rându’ unu, în genunchi! Încărcaţi armele! Ochiţi…. Aşteptam cu groază prima rafală. Eram atât de mulţi că nu aveau cum să ne ucidă pe toţi de prima dată. Mihele, un alt deţinut politic, care era lângă mine, a zis: – Mă, dacă trag, strigăm Trăiască România! Să nu murim ca nişte câini”. Apud Florin Budea, „Călăii Roşii”, în Bihoreanul, (Oradea), 16 mai 2005, accesibil on-line http://old.bihoreanul.ro/articol/ziar/oradea/cclcii-rocii/5729/

[3] Aurel Brazdă, Organizaţii anticomuniste din judeţul Bihor. Reeducarea – Instrument al terorii în penitenciare, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005, p. 57

[4] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, op. cit., vol. I, p. 183

[5] Experienţe carcerale în România comunistă, vol. III,  Coordonator: Cosmin Budeancă, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 16. Vezi şi Doina Jela, op. cit.,  p. 113 şi p. 240

[6] Aurel Brazdă, Istorie trăită, 1000 de zile în uniforma gulagului românesc, vol. II, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005. p. 42

[7] Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc,

[8] Doina Jela, op. cit., p. 306

[9] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 573

[10] Cornel Onaca, Martori şi martiri, Din temniţele comuniste, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2000, p. 62

[11] Liviu Brânzaş, op. cit., accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc

[12] Ruxandra Cesereanu afirmă că „instrumentele represiunii au fost recrutate dinspre periferie spre centru. Funcţia represivă a fost încredinţată unor categorii sociale şi etnice excentrice. Din punct de vedere social au fost folosiţi indivizi declasaţi, compromişi în regimurile dictatoriale anterioare, care puteau fi şantajaţi. Din punct de vedere etnic, comuniştii români, dirijaţi de cei sovietici, nu au ezitat să apeleze la tensiunile interetnice reale, transformându-le într-un instrument de dezbinare în vederea consolidării puterii. Astfel în Securitate au activat indivizi aparţinând minorităţilor evreiască, maghiară, ţigănească, rusă. În acest fel, resentimentul populaţiei era deturnat de la obiectul lui real (torţionarii comunişti, indiferent de originea lor etnică), asupra unui obiect fals: minorităţile”. Apud Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească, Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Iaşi, Editura Polirom, 2005. p. 111

[13]  A.p.C.P., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[14] Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 101

[15] Idem, Banalitatea …, p. 136

[16] „În orice caz, câte-un pumn, câte-o palmă aşa, pentru că nu voiam să spun, adică nu vroiam să recunosc ce-mi puneau ei în faţă. Şi degeaba le spuneam; „Domnule, nu am făcut aşa ceva. Degeaba mă învinuiţi cu aşa ceva, eu nu am făcut”. Şi-atuncea: „Taci din gură, banditule!”. Ei scriau declaraţia: „Semnează!””, relatează Aurel Brazdă. Apud Experienţe carcerale …, vol. III, p. 16

[17] A.p.C.P., Chestionar Popovici Ileana (căsătorită Suciu), completat la data de 13 ianuarie 2010

[18] Arhiva personală Mărăscu Ecaterina, Adresă către Procuratura Generală a R.S.R., datată 15 decembrie 1971.

[19] Ibidem

[20] A.p.C.P., Chestionar Pleş Anton, completat la data de 12 decembrie 2010

[21] Arhiva personală a lui Rusu Vasile (în continuare A.p.R.V.), Cerere de chemare în judecată înregistrată la 13 aprilie 2010 la Tribunalul Bihor de către Rusu Vasile în baza Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, accesibilă on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/rusu-vasile-elev/

[22] A.p.C.P., Chestionar Budar Leontin, completat la data de 26 mai 2013

[23] Liviu Brânzaş, op. cit., accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc

[24] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005, p. 203

[25] Ibidem, p. 205

[26] Arhiva Penitenciarului Oradea (în continuare A.P.O.), Opis de preveniţi pe anul 1945-1948, I – IV/A/7, litera D/1948

TRAIAN DORZ LA SECURITATEA DIN BEIUŞ

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Beiuş | Leave a comment

Traian Dorz – liderul Mişcării creştine Oastea Domnului

1965-TDORZ-LaUnAnDupaInchisoare

Născut la 25 ianuarie 1914, în Râturi – Mizieş, judeţul Bihor

Tatăl – Constantin, mama – Maria

Perioada de detenţie: 30 decembrie 1947 – aprilie 1948; mai 1948; 12 februarie – noiembrie 1950; 25 decembrie 1952 – 2 iulie 1956; 13 martie 1959 – 22 iunie 1964; 3 august 1982 – 7 ianuarie 1983.

A petrecut în temniţele comuniste 17 ani  

Centre de detenţie: Seruritatea Beiuş, Oradea, Deva, Cluj-Napoca, Penitenciarul Oradea, Gherla, Ghencea, Popeşi-Leordeni, Caransebeş, Periprava – Grind, Satu – Mare; Domiciliu obligatoriu în localitatea Dropia

1957-TDORZ-InainteDeInchisoare-mic

Traian Dorz a vizitat în mai multe rânduri beciurile de la Securitatea Beiuş. „Era ziua de 12 februarie 1950. Şi înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să-mi dea palmele peste faţă, cu pumnii peste cap, cu genunchii în stomac… mă smuci de braţ şi cu un pumn şi cu un picior în spate, mă izbi”[1], relatează Dorz. Şi acesta era doar tratamentul „de bun venit”, umilinţele, bătăile, schingiuirile urmând să se repete, mai târziu, odată cu derularea interogatoriilor.

dorz

Bătut și ros de foame, adus pentru a doua oară la Securitatea din Beiuş în februarie 1950, Traian Dorz a descoperit singur o cale pentru a-şi potoli durerile provocate de foamea cruntă pe care a trebuit să o îndure: „Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării”[2].

dorz2

Foamea l-a determinat pe Train Dorz să recurgă la cele mai umilitoare lucruri. Prin bunăvoinţa unui servitor de la Şcoala Normală de Fete din Beiuş, în vecinătatea căreia se afla clădirea Securităţii locale, liderul Oastei Domnului s-a „ospătat” din hârdaiele cu rămăşiţele de la masa elevelor, destinate câinilor securiştilor. „Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete. De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor, când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii … Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea, veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit: – Lua-ţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!”[3].

dorz3



[1] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005 p. 225-231

[2] Ibidem, p. 241

[3] Ibidem

COMENZI “Iadul roşu în Oraşul de pe Cris. Penitenciarul Oradea (1944-1977)”

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Cartea “Iadul roşu în oraşul de pe Criş. Penitenciarul Oradea (1944-1977)”, autor Cristina Liana Puşcaş, a urmărit restituirea în spaţiul istoriografic a unor realităţi necercetate până acum: Penitenciarul Oradea în perioada comunistă, cu tot ce a însemnat istoricul acestei unităţi concentraţionare, cu miile de deţinuţi politici şi de drept comun care au îndurat aici frigul, foamea şi frica, cei 3 F ai acestui univers al grobianului, cu „caralii” buni şi răi care au contribuit la salvarea şi coborârea din şi în Iad a celor trimişi aici să-şi ispăşească o vină reală sau imaginară, cu poveştile de viaţă a martirilor acestor vremuri peste care stă să se aştearnă uitarea.

Cartea costă 52 de lei si se poate comanda la adresa de e-mail: cristinpuscas@yahoo.com. 

 

coperta nr.1

PLEŞ ANTON

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

PLEŞ ANTON

Născut la 9 iunie 1943

Tatăl – Iosif, mama – Maria,

Perioada de detenţie: 1 octombrie 1952 – 2 decembrie 1953

Condamnta la 2 ani pentru manifestări duşmănoase la adresa regimului şi a participat la grupul contrarevoluţionar „Rezistenţa Română”

Centre de detenţie:  Timişoara, Oradea, Bucureşti, Ghencea, Baraj Bicaz

Elev

 

Ples Anton1

 

 

Ples Anton2

 

Pleş Anton, născut la data de 9 iunie 1943, a fost ridicat de către organele de securitate de pe masa de operaţie şi dus în beciurile Securităţii Timişoara. La data arestării, 1 octombrie 1952, era elev şi, în timpul anchetei, care a durat 14 zile, anchetă  care se defăşura în principal noaptea, a fost bătut cu pumnii şi palma, dar şi ameninţat. După două săptămâni a fost nevoit să recunoască faptul că a avut manifestări duşmănoase la adresa regimului şi a participat la grupul contrarevoluţionar „Rezistenţa Română”. Recunoaşterea i-a adus un sentiment de uşurare că a scăpat de torturile zilnice, dar implicit şi sentimentul de nesiguranţă. Conţinutul procesului verbal de interogatoriu competat pe data de 22 octombrie 1952 la Securitatea din Oradea îi va fi cunoscut abia după 58 de ani. Întrebările, cât şi răspunsurile au fost date de către anchetator, în final, arestatul Pleş Anton mulţumindu-se să semneze cele două pagini ale documentului. În baza acestuia, pe data de 24 octombrie se întocmeşte de către DGSS Regiunea Oradea referatul prin care se propune încadrarea numitului Pleş Anton într-o colonie de muncă timp de 2 ani, precum şi a lui Cosma Gheorghe pe o perioadă de 4 ani. La Securitatea din Oradea a stat singur într-o celulă cu o suprafaţă de 1/0,80 m, fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua fiind din cărămidă pe care se arunca zilnic jumătate de găleată cu apă. Apoi a fost transferat la Penitenciarul Oradea, unde condiţiile de detenţie au fost mult mai greu de suportat faţă de alte locuri în care a fost încarcerat. În celula de 3/3, cu ciment pe jos, cu un geam acoperit din exterior se găseau patru deţinuţi. Aceştia împărţeau două priciuri, fără aşternut, fără cearceaf sau pătură, fără apă şi o găleată de lemn de cca 10 litri pentru nevoile vitale care se golea odată pe zi dimineaţa.  În cele 30 de zile petrecute la Penitenciarul Oradea nu a făcut duş, nu a fost scos la plimbare, iar regimul alimentar se limita dimineaţa la „o optime pâine şi un ceai. La amiază, supă de arpacaş sau varză, seara ceai sau arpacaş scăzut, cu aspect şi gust ca lăturile pentru porci”.  La Ghencea a stat într-o baracă cu 210 deţinuţi, iar la Bicaz a fost nevoit să lucreze la construirea barajului, la -40 de grade, iarna. A fost eliberat după un an de privare de liberatate, pe data de 12 decembrie 1953, având 47 de kilograme şi o boală contactată în timpul detenţiei: o peritonită la plămânul drept.

Ples Anton4 Ples Anton3

Chestionar PLEŞ ANTON – plespdf

 

Savu Teodor – preot, profesor

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Născut la 20 februarie 1916, în Sânnicolau Român, jud. Bihor
Tatăl – Teodor, mama – Ana
Perioada de detenţie: 28 decembrie 1948 – 29 iulie 1952
Condamnat 4 ani închisoare că ar fi găzduit nişte persoane care au trecut frontierea, in realitate a mijlocit incercarea rezistenţei din exil de a-l scoate pe Episcopul Nicolae Popoviciu din ţară
Locuri de detenţie: Aiud, Jilava
Preot, profesor

IMG_1507_1

 

 

FIŞA  BIBLIOGRAFICĂ

A diaconului profesor Dr.  TEODOR  SAVU din ORADEA

Strada Roman Ciorogariu nr. 15

Image (1)

I. Date bibliografice.

Născut la 20 februarie 1916 în satul curat românesc Sânnicolau Român, nr. 463, jud. Bihor, la circa 1 Km distanţă de graniţa cu Ungaria (sud de Oradea), din părinţi plugari înstăriţi Teodor şi Eva, născută Feier, ca al şaselea copil din 13, strănepot după bunica dinspre tată a  marelui mecenat bihorean Nicolae Jiga (1790-1870) născut în casa în care a văzut şi acesta lumina zilei. Mecenatul a fost vizitat şi felicitat special în Oradea  în 1862 de marele Mitropolit Andrei Şaguna, pentru “Fundaţia şcolară” înfiinţată în 1860, în care au crescut 89 de generaţii de tineri intelectuali români din Bihor şi din alte părţi (1860-1949), desfiinţat de regimul communist în 1949 şi transformat în locuinţe particulare.

La 24 octombrie 1942, în timpul refugiului la Timişoara, m-am căsătorit civil, iat la 26 octombrie 1942 m-am cununat religios cu Ştefania Munteanu, fiica profesorului de ebraică şi de Vechiul Testament de la Academia Teologică Ortodoxă Română din Oradea, la Timişoara, Pr. Dr. Ştefan Munteanu, căsătorie pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu o fiică Ştefana, născută la 7 octombrie 1943 şi botezată de Episcopul Dr. Vasile Lăzărescu al Timişoarei, fost şi dânsul timp de 10 ani profesor de Dogmatică şi Teologice fundamentală la Academia noastră (1924-1934) şi care, de altfel ne-a cununat bisericeşte, după care la 29 octombrie 1942 m-a hirotonit întru diacon, treaptă întru care am rămas până astăzi vrând ca să diaconesc până la sfârşitul vieţii mele.

 

II. Pregătirea  şcolară

După primele 3 clase primare în satul natal şi clasa a IV-a în Salonta (jud. Bihor), am urmat cursurile liceului de băieţi “Emanuil Gojdu” din Oradea (1927-1934) ultima promoţie cu şapte clase (trecându-se apoi din nou la 8 clase), obţinund diploma de bacalaureat în sesiunea iunie 1934, reuşit al unsprezecelea din 55 reuşiţi din totalul de 123 de candidaţi. A fost prima promoţie când, pe ţara întreagă, nu era voie să fie nici un profesor din liceele comisiei respective (la noi în judeţul Bihor întreg) avându-l ca preşedinte pe reputatul dialectolog Dr. Teodor Capidan, profesor la Universitatea din Cluj. Toamna, severitatea a fost mai mare, profilul fiind severul profesor Dr. Onisifor Ghibu, tot de la Cluj, când toţi restanţerii din judeţele Sălaj, Bihor şi Satu Mare au fost repartizaţi la o singură comisie, în Oradea la liceul “Emanuil Gojdu”. Atunci procentul celor nereuşiţi a fost şi mai mare, de circa 55%. A fost o exigenţă şi selecţie extraordinară pe toată ţara şi a continuat aproape la fel până în 1944.

În toamna anului 1934 am fost înscris la Facultăţile de Drept, Filozofie şi Litere şi la cea de Teologie de la Universitatea din Cernăuţi. După primul an universitar am optat, ca bază, pentru Facultatea de Teologie pe care am dus-o la bun sfârşit, obţinând titlul de licenţiat în sesiunea iunie 1938, cu nota “Distincţie unanimă” (şef de promoţie) pe baza tezei: Dogma uniunii ipostatice. Apoi, prestând cele două examene numite “riguroase pentru doctorat”, primul exegetic-istoric, în decembrie 1941 şi al doilea, sistematic-practic, în martie 1944, ambele cu nota “distincţie unanimă”, am fost promovat la titlul de “Doctor Totius Theologiae” al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, din cadrul Universităţii din Iaşi, având ca teză “Dogma Incarnaţiunii ilustrată în cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe Apostolice – Ecumenice de Răsărit”, cu recomandarea Decanatului Facultăţii că poate fi tipărită. Împrejurările însă n-au fost favorabile pentru aceasta.

Carnet de student

La Facultatea de Flozofie, am reuşit să promovez numai primii doi ani (1937/1938 şi 1938/1939) apoi venind evenimentele din 1939/1940 (ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, de Rusia Sovietică, în iunie 1940 şi apoi în august 1940, cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei, prin Dictatul de la Viena), am fost împiedicat de a presta aceste examene deşi frecvenţa o aveam şi pe ultimii doi ani.

Înre anii 1955-1959, am urmat cursurile de canto de la Şcoala Populară de Artă din Oradea, obţinând şi certificatul de absolvire.

III. Activitatea profesională

La data de 13 ianuarie 1939, Consiliu Eparhial al Episcopiei Oradiei, pe baza scrisorii de recomandare a Decanului Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, profesorul de docmatică Dr. Vasile Loichiţă către P.S. Episcop Dr. Nicolae Popoviciu (fost şi dânsul discipol al decanului) că pe răspunderea sa personală poate să mă numească profesor de dogmatică la Academia Teologică Ortodoxă Oradea, m-a numit ca profesor suplinitor la Dreptul bisericesc de la renumita Academie (această catedră fiind atunci vacantă). (Tot în paranteză trebuie să menţionez că ştiam de conţinutul scrisorii de recomandare, deoarece Decanul mi-a spus să citesc eu întâi scrisoarea şi apoi am pus-o în plic, lipindu-l în faţa dânsului, pentru care, bineânţeles, i-am mulţumit cu recunoştinţă). În postul numit, am funcţionat de la 1 februarie 1939 până la 1 decembrie 1948, fiind definitivat în post în primăvara anului 1945, după ce obţinusem titlul de doctor în teologie în 1940. Pe lângă Dreptul şi Administraţia bisericească, am predat şi disciplina Enciclopedia şi Metodologia Teologică, la anul I, precum şi disciplina Introducere în Filizofie, tot la anul I, disciplină care înainte fusese predată de prof. dr. Isidor Todoran, (transferat pe 1 februarie 1939 la Academia Teologică din Cluj). (Celelalte discipline filozofice erau predate din 1936 până în 1948 de prof. dr. Dumitrie Belu).

În primul an şcolar de refugiu (1940/1941), după Dictatul de la Viena (august 1940), eu – împreună cu colegii profesori D. Belu, Sofran Vlad şi Dim. Bodea – am funcţionat ca “utilizaţi” (aceasta era formula atunci) la Academia Teologica din Caransebeş, unde am predate disciplinele: Enciclopedia teologică, Introducere în filozofie, Istoria filozofiei şi Psihologia religiei (la Dreptul bisericesc aveau ei titular). Ceilalţi 4 profesori au funcţionat la Academia Teologică din Arad, unde au funcţionat cursurile şi studenţii noştrii în 1940/1941.

În toamna anului 1941, ne-am reunit toţi profesorii şi studenţii la Timişoara, la şcoală sub denumirea “Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea, la Timişoara”, într-o clădire corespunzătoare pusă la dispoziţie de Episcopia Timişoarei şi de Primăria municipală. În Timişoara am funcţionat până în toamna anului 1948 şi unde am propus  din nou disciplinele de dinainte de refugiu, iar din toamna anului 1946, când prof. dr. Ştefan Lupşa a fost transferat la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, am suplinit “Istoria bisericească universală”, până la lichidarea Academiilor în toamna anului 1948. În anul şcolar 1947/1948, pensionându-se de boală profesorul de Vechiul Testament şi Ebraică, dr. Ştefan Munteanu, am primit cursul de gramatica limbii ebraice şi predarea unor capitole din Vechiul Testament pe text ebraic,analiză gramaticală, traducere şi comentarii.

În toamna anului 1948, după reforma întregului învăţământ din ţară din cele 5 Academii teologice ortodoxe şi 3 greco-catolice din Transilvania şi Banat, constituindu-se 2 Institute teologice universitare la Sibiu şi Cluj, fiecare având şi un centru de îndrumare a clerului la Arad, respectiv la Oradea, subsemnatul şi cu pr. D. Belu şi cu doi foşti greco-catolici (Gheorghe Barna şi Petru Iluţiu, au fost încadraţi pe data de 2 decembrie 1948 la Centrul din Oradea, dependent de Institutul din Cluj. Cursurile la aceste institute (ca şi la cel din Bucureşti), ca de altfel în întreg învăţământul superior, s-au deschis numai după vacanţa de Crăciun 1948, adică în ianuarie 1949. După eliberarea din închisoare, am aflat că Centrul din Oradea n-a funcţionat deloc, prof. D. Belu fiind repartizat la Institutul din Sibiu.

IV. Detenţia politică

Eu n-am apucat să-mi preiau noul post în primire, deoarece în 28 decembrie 1948 am fost arestat şi apoi, după cercetările de la Ministerul de Interne (devenit apoi sediul C.C. al P.C.R.), depus în închisoarea Jilava. De aici, am fost dus în aprilie 1950, pentru judecată, la Tribunalul Militar din Bucureşti, care în ziua de 10 mai 1950, când a izbucnit războiul din Coreea – m-a condamnat la 4 ani de închisoare corecţională, acuzat de delictul de uneltire împotriva orânduirii sociale (ca şi majoritatea deţinuţilor politici). Apoi am fost retrimis la Jilava până în iunie 1950, când am fost transferat la Penitenciarul Aiud. Aici mi-am ispăşit restul de pedeapsă, expirată la 28 decembrie 1952, dar am mai fost reţinut până în 29 iulie 1953, când am fost pus în libertate. Până la moartea lui Stalin, (martie 1953) nu s-a eliberat nici un deţinut, chiar dacă şi-a ispăşit pedeapsa.

Menţionez că în subsolurile Ministerului de Interne, după perioada de anchetare, când am fost complet izolat, mai mult regim de carceră, primul om cu care am dat faţă într-o celulă a fost Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Socialist Democrat din România, cu o înfăţişare cadaverică, din cauza subalimentaţiei şi a lipsei de aer şi soare. Şi eu, cât am stat la Ministerul de Interne, circa 50-60 de zile, nu am văzut soarele şi nu am fost scos la aer. Culmea coincidenţei a fost apoi, că la Jilava m-am nimerit în aceeaşi celulă cu secretarul său de partid, juristul dr. Adrian Dumitriu, fost, după decembrie 1989, preşedintele de onoare al P.S.D.R. (decedat în 1993 sau începutul anului 1994).

Motivul arestării şi condamnării mele a fost faptul că eu am mijlocit între un delegat al emigraţiei române din Paris şi Episcopul Dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei, delegat care venise să îl roage pe distinsul vlădică al Oradiei şi duşman indubitabil al comunismului ca să emigreze la Paris, de unde să poată lupta, cu şi mai multă dârzenie, împotriva regimului comunist ateu de la noi. Preasfinţia Sa a mulţumit pentru încredere şi propunere, dar a refuzat să plece, netentându-l nici promisiune că la întoarcerea în ţară va fi făcut Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (era atunci un curent puternic că în curând vin americanii să ne elibereze de comunism!!…), şi declarând că el nu îşi părăseşte ţara, ca va lupta mai departe, cu orice preţ, împotriva măsurilor antireligioase şi antiromâneşti ale noului regim din ţara noastră. Este binecunoscută apoi drama Episcopului Nicolae Popoviciu, îndurând moarte de martir, după un surghiun şi un tratament inuman timp de 10 ani (1950-1960) la Mănăstirea Cheia (Prahova), devenit un simbol al demnităţii ierarhiei superioare a Bisericii Ortodoxe Române.

Menţionez că din cauza regimului de exterminare, instaurat de regimul comunist în toate închisorile din ţară, prin diferite mijloace, între care şi subalimentaţia, eu încă de la Jilava am contactat o tuberculoză ganglionară (la gât partea dreaptă), manifestată printr-o mare umflătură, ajunsă la apogeu chiar în perioada judecării cauzei, la Tribunalul Militar Bucureşti, umflătură care apoi la Aiud, cu tot minimul de tratament medical la Jilava şi Aiud şi când s-a spart şi apoi rana s-a cicatrizat, urmele se mai văd şi astăzi. In plus, la Aiud am mai contactat o tuberculoză osoasă, la încheietura mâinii stângi, trebuind să fie pusă în ghips, pe care l-am purtat mult timp şi după eliberare, când am fost tratat până la vindecare.

Mai menţionez că, în penitenciarul Aiud, tot timpul detenţiei am avut regim de “infirmerie”, împreună cu alte sute şi sute de persoane, stând în diferite celule, cu mari personalităţi culturale, militare şi politice, între care amintesc pe profesorul şi gânditorul Ion Petrovici, poetul Radu Gyr (luni de zile, cu mici întreruperi), Mircea Cancicov, fost ministru al finanţelor şi apoi al economiei naţionale. După aceea – printr-un concurs favorabil de împrejurări – am avut privilegiul real de a lucra într-o echipă de zidari, de sub spravegherea fostului ministru I. Enescu, fost profesor la Institutul de Arhitectură din Bucureşti, un om de o înaltă ţinută morală, ca şi ceilalţi amintiţi şi alţii neamintiţi. Privilegiul consta în faptul că erai în aer liber şi la soare, factori benefici pentru afecţiunile mele, fiindu-i şi acum recunoscător profesorului Enescu, ca şi meşterului zidar Ioan Szabó din Oradea, la a cărui propunere am ajuns în echipa amintită. Pe acelaşi şantier, am lucrat între alţii, cu reputatul profesor de teologie, poetul şi scriitorul de mare talent, Nichifor Crainic, făcând cu dânsul pereche la o targă, cărând pământ dintr-un loc în altul. De lângă dânsul am fost luat în ziua eliberării mele, la 29 iulie 1953. De atunci nu l-am mai văzut !… I-am citit doar, cu multă plăcere, rândurile tipărite după decembrie 1989.

V. Funcţii după eliberare

După eliberare, mergând la fostul domiciliu în Timişoara, am aflat că sotia şi fiica noastră (ce avea 5 ani la arestarea mea, neştiind nimic despre ele în perioada detenţiei) s-au mutat la Oradea, la sora soţiei, unde am putut să mă stabilesc şi eu numai după 4 luni de şedere obligatorie în Timişoara, când a venit aprobarea de la Ministerul de Interne pentru mutarea la Oradea în sânul familiei. M-am îngrijit apoi de sănătate şi am lucrat vreo 6-7 luni ca zilier la o intreprindere particulară, după care am fost angajat contabil principal la Depoul de locomotive CFR din Oradea (august 1954 – noiembrie 1957) şi apoi contabil – şef de secţie la Gospodăria agricolă anexă a Direcţiei Regionale CFR în Cluj (noiembrie 1957- 24 februarie 1958). Nu regret această perioadă, am avut multe de învăţat de la ceferişti şi mi-a rămas neştearsă amintirea Directorului regional CFR din Cluj, ing. Ioan Gabor (fost iniţial muncitor, apoi prin studii, a ajuns inginer şi să-şi ia şi licenţa în drept), iubit de toţi angajaţii din regională, pentrui faptul că îi mersese vestea de om al cinstei, corectitudinii şi ca om al dreptăţii. Cu regret trebuie să recunosc ca n-am întâlnit un asemenea om în ierarhia superioară bisericească, Om despre care le-am vorbit cu admiraţie la toti ierarhii pe care i-am slujit, cu devotament, ca diacon şi în alte slujbe.

La insistenţele fostului episcop al Oradiei, Valerian Zaharia (1951-1969), (pe care din păcate unii îl privesc şi azi numai prin prisma unor părţi negative, de care, altfel nimeni nu e scutit, dar care în realitate, avea un suflet mai cald şi mai înţelegător decât oricare alt ierarh şi căruia îi păstrez o plăcută amintire), la 24 februarie 1958 am acceptat să fiu transferat în postul de diacon catedral la Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei.

6

Apoi, în timpul arhipăstoririi episcopului cărturar Dr. Vasile Coman (1971-1992), am fost numit inspector eparhial de la 1 martie 1975 până la 31 ianuarie 1985, când am fost pensionat din funcţia de inspector, dar menţinut ca diacon, în continuare până în zilele de acum.

Îi rămân profund recunoscătot pentru atenţia şi încrederea ce mi le-a acordat tot timpul. Pe timpul cât am fost inspector eparhial (1975-1985), mi-a încredinţat şi sarcina de redactor responsabil şi de corector al multor lucrări ce s-au editat de Episcopie în acea perioadă şi de corespondent al periodicelor “Telegraful Român” şi “Mitropolia Ardealului”, ambele din Sibiu, prezentând reportaje despre activitatea bisericească şi social-patriotică a ierarhului, preoţilor, protopopilor, Centrului eparhial şi Corporaţiilor eparhiale din Episcopia Oradiei, precum şi periodicul Patriarhiei pentru străinătate (în limbile engleză şi franceză).

Păcat că l-am pierdut pe un astfel de ierarh, tocmai în vremurile când am fi avut mai multă nevoie de înţelepciunea sa… Iar acum ?! …

După schimbările din decembrie 1989, din ţara noastră, la stăruinţa Prof. Dr. Ing. Teodor Maghiar, Decanul fostului Institut de subingineri din Oradea, acesta, în 1990, s-a transformat în Universitate, în cadrul căreia apoi, tot la stăruinţa aceluiaşi profesor, devenit rector al noii Universităţi, s-a înfiinţat în toamna anului 1991 şi o Facultate de Teologie Ortodoxă. In cadrul acestei facultăţi, la propunerea binevoitoare a numitului rector, căruia, de asemenea îi rămân recunoscător am fost numit – începând cu semestrul II 1992 – ca profesor provizoriu la Enciclopedia şi Metodologia teologică şi la Introducerea în Filozofie, iar din anul univesitar următor 1992/1993, predau cursul de Istoria filozofiei la anii I şi II, până când Bunul Dumnezeu îmi va da putere sufleteasca şi trupească, sau până când se va gasi un element tânăr corespunzător.

 

Despre activitatea extraşcolară (extraprofesională)

Despre această activitate anexez Tabelele (8 file) pe care mi le-a cerut recent Univesitatea din Oradea.

In afară de ce este specificat în aceste tabele, mai adaug că în cei 7 ani cât am funcţionat în Timişoara, în fiecare sâmbătă din Postul Mare şi de Buna-Vestire, profesorii de la Academie ţineau conferinţe adecvate, după masă, în sala festivă a Liceului comercial (acum sediul Primăriei municipiului) din apropierea reşedinţei episcopale şi a Academiei, cu un scurt program artistic-religios susţinut de Corul studenţilor teologi. La Liturghia din duminica următoare, la Catedrală, acelaşi profesor rostea predica zilei. Ceilalţi profesori erau trimişi în misiuni religioase la bisericile din centrele protopopeşti, unde de asemenea, ţineau conferinţe religioase şi patriotice. Acelaşi lucru l-am făcut şi eu. La fel, toţi profesorii au tinut conferinţe cu caracter teologic şi naţional studenţilor de la Politehnică, organizaţi în “Frăţia Ortodoxă Română Studenţească” (F.O.R.S.) Eu le-am vorbit despre: “Raportul dintre religie şi cultură”.

De asemenea, am publicat articole, studii, predici, recenzii, note bibliografice, în revistele eparhiale: “Legea Românească” (Oradea, apoi Beiuş), “Biserica Bănăţeană” şi “Duh şi Adevăr” (ambele la Timişoara, ale Centrului eparhial). In anul şcolar 1943-1944, am fost designat de către Consiliul profesoral ca preşedinte de onoare al Societăţii “Sf. Antonie cel Mare”, al studenţilor de la Academia noastră, în care calitate am asistat la şedinţele literar ştiinţifice şi teologice, supraveghind discuţiile şi formulând concluzii.

Tot la Timişoara, în cadrul Institutului social “Banat-Crişana” (secţia etico-juridică) am prezentat la 21 ianuarie 1944 comunicarea: “Problema concubinajului în lumina dogmelor, canoanelor şi a Tradiţiei Bisericii Ortodoxe”, pe marginea unui proiect prezentat de avocatul dr. Gheorghe Oprea, cu privire la eliminarea pe cale legală a concubinajului din viaţa socială a poporului român (a se vedea aprecierile şi darea de seamă în ziarul “Dacia” nr. 17 din 24 ianuarie 1944, Timişoara).

Pe parcursul vieţii am dezvoltat activitate artistic-culturală în cadrul Reuniunii corale “Hilaria” a Catedralei din Oradea (înfiinţată în 1875) (dirijor învăţătorul diacon şi istoric Nicolae Firu din 1900 până la refugiu în 1940) în colaborare cu “Astra Bihoreană” (1930-1940, 1954-1994), şi apoi la Timişoara în cadrul Coralei “Banatul” (1942-1948) (dirijor prof. Sava Golumba), a Corului Catedralei din Timişoara (1942-1948) (dirijor profesorul şi compozitorul Nicolae Ursu) şi în ”Corala preoţilor” din Timişoara (dirijor preotul Liviu Surlaşiu, consilier eparhial, absolvent al Academiei noastre dinainte de 1940, deci în Oradea).

 

X        X        X

 

Mai nou, în toamna anului 1991, în cadrul Simpozionului naţional “Oameni din Bihor”, în cea de-a XI-a ediţie, sub genericul “Astra rediviva”, organizat de Societatea “ASTRA”, despărţământul Bihor, Oradea la 22 nov. 1991, mi-am luat ca temă: “Episcopul Doctor Nicolae Popoviciu al Oradiei, dublu martir pentru credinţă şi neam

Apoi în cadrul “Sesiunii jubiliare de comunicări ştiinţifice a Universităţii din Oradea” în 28 şi 29 mai 1993, cu prilejul împlinirii a 30 de ani de învăţământ superior în Oradea, am prezentat şi am prezentat şi susţinut comunicarea: “Din începuturile şi dezvoltarea învăţământului teologic ortodox român în Oradea” (publicată în revista “Legea Românească” Oradea, Nr. 1, ianuarie-martie 1994, paginile 12, 13 şi 16), iar în cadrul sărbătoririi de aniversare a 70 de ani de la înfiinţarea Academiei teologice ortodoxe române din Oradea (1923), organizată de Universitatea din Oradea şi de Facultatea de Teologie, sub patronajul Episcopiei Oradiei, în ziua de 27 octombrie 1993, am prezentat şi susţinut comunicarea: “Lupta Episcopului Roman Ciorogariu pentru înfiinţarea Academiei teologice ortodoxe române din Oradea”.

In vara anului 1993, între 3-10 august am fost delegat de Preafericitul Patrarh Teoctist, din partea Bisericii Ortodoxe Române, la “Conferinţa europeană pentrui îngrigirea şi stăpânirea pastorală” ţinută la Debreţin (Ungaria), unde am prezentat comunicarea: “Pastoraţie în viziunea Biseicii Ortodoxe în general şi a celei Române în special, între Tradiţie şi Tranziţie”.

Pentru anul acesta, am primit invitaţie ca să particip la lucrările celui de “al VIII-lea Seminar intercultural despre grija şi sfătuirea pastorală” (VIIIth Intercultural Seminar On Pastoral Care And Counselling) ce se va ţine la Praga (Cehia) între 18-23 septembrie 1994.

In timpul regimului comunist, am colaborat la revistele bisericeşti de la Sibiu, Timişoara, la publicaţiile Episcopiei Oradiei, iar după revoluţie din nou la reînviata revistă “Legea Românească”, revista “Lumina” (Oradea), ziarul “Crişana” (Oradea), săptămânalul bihorean “Bihorul”, la revista bisericească “Buna Vestire” a Protopopiatului din Beiuş, ş.a.

 

Acesta este aproximativ “Curriculum Vitae” al subsemnatului.

 

Oradea, 8 aprilie 1994

Diacon Profesor Dr. Teodor Savu

11

14

 

 

« Previous   1 2 3 4 5