NOUTATI

TRAIAN DORZ LA SECURITATEA DIN BEIUŞ

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Beiuş | Leave a comment

Traian Dorz – liderul Mişcării creştine Oastea Domnului

1965-TDORZ-LaUnAnDupaInchisoare

Născut la 25 ianuarie 1914, în Râturi – Mizieş, judeţul Bihor

Tatăl – Constantin, mama – Maria

Perioada de detenţie: 30 decembrie 1947 – aprilie 1948; mai 1948; 12 februarie – noiembrie 1950; 25 decembrie 1952 – 2 iulie 1956; 13 martie 1959 – 22 iunie 1964; 3 august 1982 – 7 ianuarie 1983.

A petrecut în temniţele comuniste 17 ani  

Centre de detenţie: Seruritatea Beiuş, Oradea, Deva, Cluj-Napoca, Penitenciarul Oradea, Gherla, Ghencea, Popeşi-Leordeni, Caransebeş, Periprava – Grind, Satu – Mare; Domiciliu obligatoriu în localitatea Dropia

1957-TDORZ-InainteDeInchisoare-mic

Traian Dorz a vizitat în mai multe rânduri beciurile de la Securitatea Beiuş. „Era ziua de 12 februarie 1950. Şi înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să-mi dea palmele peste faţă, cu pumnii peste cap, cu genunchii în stomac… mă smuci de braţ şi cu un pumn şi cu un picior în spate, mă izbi”[1], relatează Dorz. Şi acesta era doar tratamentul „de bun venit”, umilinţele, bătăile, schingiuirile urmând să se repete, mai târziu, odată cu derularea interogatoriilor.

dorz

Bătut și ros de foame, adus pentru a doua oară la Securitatea din Beiuş în februarie 1950, Traian Dorz a descoperit singur o cale pentru a-şi potoli durerile provocate de foamea cruntă pe care a trebuit să o îndure: „Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării”[2].

dorz2

Foamea l-a determinat pe Train Dorz să recurgă la cele mai umilitoare lucruri. Prin bunăvoinţa unui servitor de la Şcoala Normală de Fete din Beiuş, în vecinătatea căreia se afla clădirea Securităţii locale, liderul Oastei Domnului s-a „ospătat” din hârdaiele cu rămăşiţele de la masa elevelor, destinate câinilor securiştilor. „Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete. De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor, când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii … Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea, veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit: – Lua-ţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!”[3].

dorz3



[1] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005 p. 225-231

[2] Ibidem, p. 241

[3] Ibidem

COMENZI “Iadul roşu în Oraşul de pe Cris. Penitenciarul Oradea (1944-1977)”

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Cartea “Iadul roşu în oraşul de pe Criş. Penitenciarul Oradea (1944-1977)”, autor Cristina Liana Puşcaş, a urmărit restituirea în spaţiul istoriografic a unor realităţi necercetate până acum: Penitenciarul Oradea în perioada comunistă, cu tot ce a însemnat istoricul acestei unităţi concentraţionare, cu miile de deţinuţi politici şi de drept comun care au îndurat aici frigul, foamea şi frica, cei 3 F ai acestui univers al grobianului, cu „caralii” buni şi răi care au contribuit la salvarea şi coborârea din şi în Iad a celor trimişi aici să-şi ispăşească o vină reală sau imaginară, cu poveştile de viaţă a martirilor acestor vremuri peste care stă să se aştearnă uitarea.

Cartea costă 52 de lei si se poate comanda la adresa de e-mail: cristinpuscas@yahoo.com. 

 

coperta nr.1

PLEŞ ANTON

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

PLEŞ ANTON

Născut la 9 iunie 1943

Tatăl – Iosif, mama – Maria,

Perioada de detenţie: 1 octombrie 1952 – 2 decembrie 1953

Condamnta la 2 ani pentru manifestări duşmănoase la adresa regimului şi a participat la grupul contrarevoluţionar „Rezistenţa Română”

Centre de detenţie:  Timişoara, Oradea, Bucureşti, Ghencea, Baraj Bicaz

Elev

 

Ples Anton1

 

 

Ples Anton2

 

Pleş Anton, născut la data de 9 iunie 1943, a fost ridicat de către organele de securitate de pe masa de operaţie şi dus în beciurile Securităţii Timişoara. La data arestării, 1 octombrie 1952, era elev şi, în timpul anchetei, care a durat 14 zile, anchetă  care se defăşura în principal noaptea, a fost bătut cu pumnii şi palma, dar şi ameninţat. După două săptămâni a fost nevoit să recunoască faptul că a avut manifestări duşmănoase la adresa regimului şi a participat la grupul contrarevoluţionar „Rezistenţa Română”. Recunoaşterea i-a adus un sentiment de uşurare că a scăpat de torturile zilnice, dar implicit şi sentimentul de nesiguranţă. Conţinutul procesului verbal de interogatoriu competat pe data de 22 octombrie 1952 la Securitatea din Oradea îi va fi cunoscut abia după 58 de ani. Întrebările, cât şi răspunsurile au fost date de către anchetator, în final, arestatul Pleş Anton mulţumindu-se să semneze cele două pagini ale documentului. În baza acestuia, pe data de 24 octombrie se întocmeşte de către DGSS Regiunea Oradea referatul prin care se propune încadrarea numitului Pleş Anton într-o colonie de muncă timp de 2 ani, precum şi a lui Cosma Gheorghe pe o perioadă de 4 ani. La Securitatea din Oradea a stat singur într-o celulă cu o suprafaţă de 1/0,80 m, fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua fiind din cărămidă pe care se arunca zilnic jumătate de găleată cu apă. Apoi a fost transferat la Penitenciarul Oradea, unde condiţiile de detenţie au fost mult mai greu de suportat faţă de alte locuri în care a fost încarcerat. În celula de 3/3, cu ciment pe jos, cu un geam acoperit din exterior se găseau patru deţinuţi. Aceştia împărţeau două priciuri, fără aşternut, fără cearceaf sau pătură, fără apă şi o găleată de lemn de cca 10 litri pentru nevoile vitale care se golea odată pe zi dimineaţa.  În cele 30 de zile petrecute la Penitenciarul Oradea nu a făcut duş, nu a fost scos la plimbare, iar regimul alimentar se limita dimineaţa la „o optime pâine şi un ceai. La amiază, supă de arpacaş sau varză, seara ceai sau arpacaş scăzut, cu aspect şi gust ca lăturile pentru porci”.  La Ghencea a stat într-o baracă cu 210 deţinuţi, iar la Bicaz a fost nevoit să lucreze la construirea barajului, la -40 de grade, iarna. A fost eliberat după un an de privare de liberatate, pe data de 12 decembrie 1953, având 47 de kilograme şi o boală contactată în timpul detenţiei: o peritonită la plămânul drept.

Ples Anton4 Ples Anton3

Chestionar PLEŞ ANTON – plespdf

 

Savu Teodor – preot, profesor

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Născut la 20 februarie 1916, în Sânnicolau Român, jud. Bihor
Tatăl – Teodor, mama – Ana
Perioada de detenţie: 28 decembrie 1948 – 29 iulie 1952
Condamnat 4 ani închisoare că ar fi găzduit nişte persoane care au trecut frontierea, in realitate a mijlocit incercarea rezistenţei din exil de a-l scoate pe Episcopul Nicolae Popoviciu din ţară
Locuri de detenţie: Aiud, Jilava
Preot, profesor

IMG_1507_1

 

 

FIŞA  BIBLIOGRAFICĂ

A diaconului profesor Dr.  TEODOR  SAVU din ORADEA

Strada Roman Ciorogariu nr. 15

Image (1)

I. Date bibliografice.

Născut la 20 februarie 1916 în satul curat românesc Sânnicolau Român, nr. 463, jud. Bihor, la circa 1 Km distanţă de graniţa cu Ungaria (sud de Oradea), din părinţi plugari înstăriţi Teodor şi Eva, născută Feier, ca al şaselea copil din 13, strănepot după bunica dinspre tată a  marelui mecenat bihorean Nicolae Jiga (1790-1870) născut în casa în care a văzut şi acesta lumina zilei. Mecenatul a fost vizitat şi felicitat special în Oradea  în 1862 de marele Mitropolit Andrei Şaguna, pentru “Fundaţia şcolară” înfiinţată în 1860, în care au crescut 89 de generaţii de tineri intelectuali români din Bihor şi din alte părţi (1860-1949), desfiinţat de regimul communist în 1949 şi transformat în locuinţe particulare.

La 24 octombrie 1942, în timpul refugiului la Timişoara, m-am căsătorit civil, iat la 26 octombrie 1942 m-am cununat religios cu Ştefania Munteanu, fiica profesorului de ebraică şi de Vechiul Testament de la Academia Teologică Ortodoxă Română din Oradea, la Timişoara, Pr. Dr. Ştefan Munteanu, căsătorie pe care Dumnezeu a binecuvântat-o cu o fiică Ştefana, născută la 7 octombrie 1943 şi botezată de Episcopul Dr. Vasile Lăzărescu al Timişoarei, fost şi dânsul timp de 10 ani profesor de Dogmatică şi Teologice fundamentală la Academia noastră (1924-1934) şi care, de altfel ne-a cununat bisericeşte, după care la 29 octombrie 1942 m-a hirotonit întru diacon, treaptă întru care am rămas până astăzi vrând ca să diaconesc până la sfârşitul vieţii mele.

 

II. Pregătirea  şcolară

După primele 3 clase primare în satul natal şi clasa a IV-a în Salonta (jud. Bihor), am urmat cursurile liceului de băieţi “Emanuil Gojdu” din Oradea (1927-1934) ultima promoţie cu şapte clase (trecându-se apoi din nou la 8 clase), obţinund diploma de bacalaureat în sesiunea iunie 1934, reuşit al unsprezecelea din 55 reuşiţi din totalul de 123 de candidaţi. A fost prima promoţie când, pe ţara întreagă, nu era voie să fie nici un profesor din liceele comisiei respective (la noi în judeţul Bihor întreg) avându-l ca preşedinte pe reputatul dialectolog Dr. Teodor Capidan, profesor la Universitatea din Cluj. Toamna, severitatea a fost mai mare, profilul fiind severul profesor Dr. Onisifor Ghibu, tot de la Cluj, când toţi restanţerii din judeţele Sălaj, Bihor şi Satu Mare au fost repartizaţi la o singură comisie, în Oradea la liceul “Emanuil Gojdu”. Atunci procentul celor nereuşiţi a fost şi mai mare, de circa 55%. A fost o exigenţă şi selecţie extraordinară pe toată ţara şi a continuat aproape la fel până în 1944.

În toamna anului 1934 am fost înscris la Facultăţile de Drept, Filozofie şi Litere şi la cea de Teologie de la Universitatea din Cernăuţi. După primul an universitar am optat, ca bază, pentru Facultatea de Teologie pe care am dus-o la bun sfârşit, obţinând titlul de licenţiat în sesiunea iunie 1938, cu nota “Distincţie unanimă” (şef de promoţie) pe baza tezei: Dogma uniunii ipostatice. Apoi, prestând cele două examene numite “riguroase pentru doctorat”, primul exegetic-istoric, în decembrie 1941 şi al doilea, sistematic-practic, în martie 1944, ambele cu nota “distincţie unanimă”, am fost promovat la titlul de “Doctor Totius Theologiae” al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, din cadrul Universităţii din Iaşi, având ca teză “Dogma Incarnaţiunii ilustrată în cărţile de cult ale Bisericii Ortodoxe Apostolice – Ecumenice de Răsărit”, cu recomandarea Decanatului Facultăţii că poate fi tipărită. Împrejurările însă n-au fost favorabile pentru aceasta.

Carnet de student

La Facultatea de Flozofie, am reuşit să promovez numai primii doi ani (1937/1938 şi 1938/1939) apoi venind evenimentele din 1939/1940 (ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, de Rusia Sovietică, în iunie 1940 şi apoi în august 1940, cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei, prin Dictatul de la Viena), am fost împiedicat de a presta aceste examene deşi frecvenţa o aveam şi pe ultimii doi ani.

Înre anii 1955-1959, am urmat cursurile de canto de la Şcoala Populară de Artă din Oradea, obţinând şi certificatul de absolvire.

III. Activitatea profesională

La data de 13 ianuarie 1939, Consiliu Eparhial al Episcopiei Oradiei, pe baza scrisorii de recomandare a Decanului Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, profesorul de docmatică Dr. Vasile Loichiţă către P.S. Episcop Dr. Nicolae Popoviciu (fost şi dânsul discipol al decanului) că pe răspunderea sa personală poate să mă numească profesor de dogmatică la Academia Teologică Ortodoxă Oradea, m-a numit ca profesor suplinitor la Dreptul bisericesc de la renumita Academie (această catedră fiind atunci vacantă). (Tot în paranteză trebuie să menţionez că ştiam de conţinutul scrisorii de recomandare, deoarece Decanul mi-a spus să citesc eu întâi scrisoarea şi apoi am pus-o în plic, lipindu-l în faţa dânsului, pentru care, bineânţeles, i-am mulţumit cu recunoştinţă). În postul numit, am funcţionat de la 1 februarie 1939 până la 1 decembrie 1948, fiind definitivat în post în primăvara anului 1945, după ce obţinusem titlul de doctor în teologie în 1940. Pe lângă Dreptul şi Administraţia bisericească, am predat şi disciplina Enciclopedia şi Metodologia Teologică, la anul I, precum şi disciplina Introducere în Filizofie, tot la anul I, disciplină care înainte fusese predată de prof. dr. Isidor Todoran, (transferat pe 1 februarie 1939 la Academia Teologică din Cluj). (Celelalte discipline filozofice erau predate din 1936 până în 1948 de prof. dr. Dumitrie Belu).

În primul an şcolar de refugiu (1940/1941), după Dictatul de la Viena (august 1940), eu – împreună cu colegii profesori D. Belu, Sofran Vlad şi Dim. Bodea – am funcţionat ca “utilizaţi” (aceasta era formula atunci) la Academia Teologica din Caransebeş, unde am predate disciplinele: Enciclopedia teologică, Introducere în filozofie, Istoria filozofiei şi Psihologia religiei (la Dreptul bisericesc aveau ei titular). Ceilalţi 4 profesori au funcţionat la Academia Teologică din Arad, unde au funcţionat cursurile şi studenţii noştrii în 1940/1941.

În toamna anului 1941, ne-am reunit toţi profesorii şi studenţii la Timişoara, la şcoală sub denumirea “Academia Teologică Ortodoxă Română Oradea, la Timişoara”, într-o clădire corespunzătoare pusă la dispoziţie de Episcopia Timişoarei şi de Primăria municipală. În Timişoara am funcţionat până în toamna anului 1948 şi unde am propus  din nou disciplinele de dinainte de refugiu, iar din toamna anului 1946, când prof. dr. Ştefan Lupşa a fost transferat la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, am suplinit “Istoria bisericească universală”, până la lichidarea Academiilor în toamna anului 1948. În anul şcolar 1947/1948, pensionându-se de boală profesorul de Vechiul Testament şi Ebraică, dr. Ştefan Munteanu, am primit cursul de gramatica limbii ebraice şi predarea unor capitole din Vechiul Testament pe text ebraic,analiză gramaticală, traducere şi comentarii.

În toamna anului 1948, după reforma întregului învăţământ din ţară din cele 5 Academii teologice ortodoxe şi 3 greco-catolice din Transilvania şi Banat, constituindu-se 2 Institute teologice universitare la Sibiu şi Cluj, fiecare având şi un centru de îndrumare a clerului la Arad, respectiv la Oradea, subsemnatul şi cu pr. D. Belu şi cu doi foşti greco-catolici (Gheorghe Barna şi Petru Iluţiu, au fost încadraţi pe data de 2 decembrie 1948 la Centrul din Oradea, dependent de Institutul din Cluj. Cursurile la aceste institute (ca şi la cel din Bucureşti), ca de altfel în întreg învăţământul superior, s-au deschis numai după vacanţa de Crăciun 1948, adică în ianuarie 1949. După eliberarea din închisoare, am aflat că Centrul din Oradea n-a funcţionat deloc, prof. D. Belu fiind repartizat la Institutul din Sibiu.

IV. Detenţia politică

Eu n-am apucat să-mi preiau noul post în primire, deoarece în 28 decembrie 1948 am fost arestat şi apoi, după cercetările de la Ministerul de Interne (devenit apoi sediul C.C. al P.C.R.), depus în închisoarea Jilava. De aici, am fost dus în aprilie 1950, pentru judecată, la Tribunalul Militar din Bucureşti, care în ziua de 10 mai 1950, când a izbucnit războiul din Coreea – m-a condamnat la 4 ani de închisoare corecţională, acuzat de delictul de uneltire împotriva orânduirii sociale (ca şi majoritatea deţinuţilor politici). Apoi am fost retrimis la Jilava până în iunie 1950, când am fost transferat la Penitenciarul Aiud. Aici mi-am ispăşit restul de pedeapsă, expirată la 28 decembrie 1952, dar am mai fost reţinut până în 29 iulie 1953, când am fost pus în libertate. Până la moartea lui Stalin, (martie 1953) nu s-a eliberat nici un deţinut, chiar dacă şi-a ispăşit pedeapsa.

Menţionez că în subsolurile Ministerului de Interne, după perioada de anchetare, când am fost complet izolat, mai mult regim de carceră, primul om cu care am dat faţă într-o celulă a fost Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Socialist Democrat din România, cu o înfăţişare cadaverică, din cauza subalimentaţiei şi a lipsei de aer şi soare. Şi eu, cât am stat la Ministerul de Interne, circa 50-60 de zile, nu am văzut soarele şi nu am fost scos la aer. Culmea coincidenţei a fost apoi, că la Jilava m-am nimerit în aceeaşi celulă cu secretarul său de partid, juristul dr. Adrian Dumitriu, fost, după decembrie 1989, preşedintele de onoare al P.S.D.R. (decedat în 1993 sau începutul anului 1994).

Motivul arestării şi condamnării mele a fost faptul că eu am mijlocit între un delegat al emigraţiei române din Paris şi Episcopul Dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei, delegat care venise să îl roage pe distinsul vlădică al Oradiei şi duşman indubitabil al comunismului ca să emigreze la Paris, de unde să poată lupta, cu şi mai multă dârzenie, împotriva regimului comunist ateu de la noi. Preasfinţia Sa a mulţumit pentru încredere şi propunere, dar a refuzat să plece, netentându-l nici promisiune că la întoarcerea în ţară va fi făcut Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (era atunci un curent puternic că în curând vin americanii să ne elibereze de comunism!!…), şi declarând că el nu îşi părăseşte ţara, ca va lupta mai departe, cu orice preţ, împotriva măsurilor antireligioase şi antiromâneşti ale noului regim din ţara noastră. Este binecunoscută apoi drama Episcopului Nicolae Popoviciu, îndurând moarte de martir, după un surghiun şi un tratament inuman timp de 10 ani (1950-1960) la Mănăstirea Cheia (Prahova), devenit un simbol al demnităţii ierarhiei superioare a Bisericii Ortodoxe Române.

Menţionez că din cauza regimului de exterminare, instaurat de regimul comunist în toate închisorile din ţară, prin diferite mijloace, între care şi subalimentaţia, eu încă de la Jilava am contactat o tuberculoză ganglionară (la gât partea dreaptă), manifestată printr-o mare umflătură, ajunsă la apogeu chiar în perioada judecării cauzei, la Tribunalul Militar Bucureşti, umflătură care apoi la Aiud, cu tot minimul de tratament medical la Jilava şi Aiud şi când s-a spart şi apoi rana s-a cicatrizat, urmele se mai văd şi astăzi. In plus, la Aiud am mai contactat o tuberculoză osoasă, la încheietura mâinii stângi, trebuind să fie pusă în ghips, pe care l-am purtat mult timp şi după eliberare, când am fost tratat până la vindecare.

Mai menţionez că, în penitenciarul Aiud, tot timpul detenţiei am avut regim de “infirmerie”, împreună cu alte sute şi sute de persoane, stând în diferite celule, cu mari personalităţi culturale, militare şi politice, între care amintesc pe profesorul şi gânditorul Ion Petrovici, poetul Radu Gyr (luni de zile, cu mici întreruperi), Mircea Cancicov, fost ministru al finanţelor şi apoi al economiei naţionale. După aceea – printr-un concurs favorabil de împrejurări – am avut privilegiul real de a lucra într-o echipă de zidari, de sub spravegherea fostului ministru I. Enescu, fost profesor la Institutul de Arhitectură din Bucureşti, un om de o înaltă ţinută morală, ca şi ceilalţi amintiţi şi alţii neamintiţi. Privilegiul consta în faptul că erai în aer liber şi la soare, factori benefici pentru afecţiunile mele, fiindu-i şi acum recunoscător profesorului Enescu, ca şi meşterului zidar Ioan Szabó din Oradea, la a cărui propunere am ajuns în echipa amintită. Pe acelaşi şantier, am lucrat între alţii, cu reputatul profesor de teologie, poetul şi scriitorul de mare talent, Nichifor Crainic, făcând cu dânsul pereche la o targă, cărând pământ dintr-un loc în altul. De lângă dânsul am fost luat în ziua eliberării mele, la 29 iulie 1953. De atunci nu l-am mai văzut !… I-am citit doar, cu multă plăcere, rândurile tipărite după decembrie 1989.

V. Funcţii după eliberare

După eliberare, mergând la fostul domiciliu în Timişoara, am aflat că sotia şi fiica noastră (ce avea 5 ani la arestarea mea, neştiind nimic despre ele în perioada detenţiei) s-au mutat la Oradea, la sora soţiei, unde am putut să mă stabilesc şi eu numai după 4 luni de şedere obligatorie în Timişoara, când a venit aprobarea de la Ministerul de Interne pentru mutarea la Oradea în sânul familiei. M-am îngrijit apoi de sănătate şi am lucrat vreo 6-7 luni ca zilier la o intreprindere particulară, după care am fost angajat contabil principal la Depoul de locomotive CFR din Oradea (august 1954 – noiembrie 1957) şi apoi contabil – şef de secţie la Gospodăria agricolă anexă a Direcţiei Regionale CFR în Cluj (noiembrie 1957- 24 februarie 1958). Nu regret această perioadă, am avut multe de învăţat de la ceferişti şi mi-a rămas neştearsă amintirea Directorului regional CFR din Cluj, ing. Ioan Gabor (fost iniţial muncitor, apoi prin studii, a ajuns inginer şi să-şi ia şi licenţa în drept), iubit de toţi angajaţii din regională, pentrui faptul că îi mersese vestea de om al cinstei, corectitudinii şi ca om al dreptăţii. Cu regret trebuie să recunosc ca n-am întâlnit un asemenea om în ierarhia superioară bisericească, Om despre care le-am vorbit cu admiraţie la toti ierarhii pe care i-am slujit, cu devotament, ca diacon şi în alte slujbe.

La insistenţele fostului episcop al Oradiei, Valerian Zaharia (1951-1969), (pe care din păcate unii îl privesc şi azi numai prin prisma unor părţi negative, de care, altfel nimeni nu e scutit, dar care în realitate, avea un suflet mai cald şi mai înţelegător decât oricare alt ierarh şi căruia îi păstrez o plăcută amintire), la 24 februarie 1958 am acceptat să fiu transferat în postul de diacon catedral la Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei.

6

Apoi, în timpul arhipăstoririi episcopului cărturar Dr. Vasile Coman (1971-1992), am fost numit inspector eparhial de la 1 martie 1975 până la 31 ianuarie 1985, când am fost pensionat din funcţia de inspector, dar menţinut ca diacon, în continuare până în zilele de acum.

Îi rămân profund recunoscătot pentru atenţia şi încrederea ce mi le-a acordat tot timpul. Pe timpul cât am fost inspector eparhial (1975-1985), mi-a încredinţat şi sarcina de redactor responsabil şi de corector al multor lucrări ce s-au editat de Episcopie în acea perioadă şi de corespondent al periodicelor “Telegraful Român” şi “Mitropolia Ardealului”, ambele din Sibiu, prezentând reportaje despre activitatea bisericească şi social-patriotică a ierarhului, preoţilor, protopopilor, Centrului eparhial şi Corporaţiilor eparhiale din Episcopia Oradiei, precum şi periodicul Patriarhiei pentru străinătate (în limbile engleză şi franceză).

Păcat că l-am pierdut pe un astfel de ierarh, tocmai în vremurile când am fi avut mai multă nevoie de înţelepciunea sa… Iar acum ?! …

După schimbările din decembrie 1989, din ţara noastră, la stăruinţa Prof. Dr. Ing. Teodor Maghiar, Decanul fostului Institut de subingineri din Oradea, acesta, în 1990, s-a transformat în Universitate, în cadrul căreia apoi, tot la stăruinţa aceluiaşi profesor, devenit rector al noii Universităţi, s-a înfiinţat în toamna anului 1991 şi o Facultate de Teologie Ortodoxă. In cadrul acestei facultăţi, la propunerea binevoitoare a numitului rector, căruia, de asemenea îi rămân recunoscător am fost numit – începând cu semestrul II 1992 – ca profesor provizoriu la Enciclopedia şi Metodologia teologică şi la Introducerea în Filozofie, iar din anul univesitar următor 1992/1993, predau cursul de Istoria filozofiei la anii I şi II, până când Bunul Dumnezeu îmi va da putere sufleteasca şi trupească, sau până când se va gasi un element tânăr corespunzător.

 

Despre activitatea extraşcolară (extraprofesională)

Despre această activitate anexez Tabelele (8 file) pe care mi le-a cerut recent Univesitatea din Oradea.

In afară de ce este specificat în aceste tabele, mai adaug că în cei 7 ani cât am funcţionat în Timişoara, în fiecare sâmbătă din Postul Mare şi de Buna-Vestire, profesorii de la Academie ţineau conferinţe adecvate, după masă, în sala festivă a Liceului comercial (acum sediul Primăriei municipiului) din apropierea reşedinţei episcopale şi a Academiei, cu un scurt program artistic-religios susţinut de Corul studenţilor teologi. La Liturghia din duminica următoare, la Catedrală, acelaşi profesor rostea predica zilei. Ceilalţi profesori erau trimişi în misiuni religioase la bisericile din centrele protopopeşti, unde de asemenea, ţineau conferinţe religioase şi patriotice. Acelaşi lucru l-am făcut şi eu. La fel, toţi profesorii au tinut conferinţe cu caracter teologic şi naţional studenţilor de la Politehnică, organizaţi în “Frăţia Ortodoxă Română Studenţească” (F.O.R.S.) Eu le-am vorbit despre: “Raportul dintre religie şi cultură”.

De asemenea, am publicat articole, studii, predici, recenzii, note bibliografice, în revistele eparhiale: “Legea Românească” (Oradea, apoi Beiuş), “Biserica Bănăţeană” şi “Duh şi Adevăr” (ambele la Timişoara, ale Centrului eparhial). In anul şcolar 1943-1944, am fost designat de către Consiliul profesoral ca preşedinte de onoare al Societăţii “Sf. Antonie cel Mare”, al studenţilor de la Academia noastră, în care calitate am asistat la şedinţele literar ştiinţifice şi teologice, supraveghind discuţiile şi formulând concluzii.

Tot la Timişoara, în cadrul Institutului social “Banat-Crişana” (secţia etico-juridică) am prezentat la 21 ianuarie 1944 comunicarea: “Problema concubinajului în lumina dogmelor, canoanelor şi a Tradiţiei Bisericii Ortodoxe”, pe marginea unui proiect prezentat de avocatul dr. Gheorghe Oprea, cu privire la eliminarea pe cale legală a concubinajului din viaţa socială a poporului român (a se vedea aprecierile şi darea de seamă în ziarul “Dacia” nr. 17 din 24 ianuarie 1944, Timişoara).

Pe parcursul vieţii am dezvoltat activitate artistic-culturală în cadrul Reuniunii corale “Hilaria” a Catedralei din Oradea (înfiinţată în 1875) (dirijor învăţătorul diacon şi istoric Nicolae Firu din 1900 până la refugiu în 1940) în colaborare cu “Astra Bihoreană” (1930-1940, 1954-1994), şi apoi la Timişoara în cadrul Coralei “Banatul” (1942-1948) (dirijor prof. Sava Golumba), a Corului Catedralei din Timişoara (1942-1948) (dirijor profesorul şi compozitorul Nicolae Ursu) şi în ”Corala preoţilor” din Timişoara (dirijor preotul Liviu Surlaşiu, consilier eparhial, absolvent al Academiei noastre dinainte de 1940, deci în Oradea).

 

X        X        X

 

Mai nou, în toamna anului 1991, în cadrul Simpozionului naţional “Oameni din Bihor”, în cea de-a XI-a ediţie, sub genericul “Astra rediviva”, organizat de Societatea “ASTRA”, despărţământul Bihor, Oradea la 22 nov. 1991, mi-am luat ca temă: “Episcopul Doctor Nicolae Popoviciu al Oradiei, dublu martir pentru credinţă şi neam

Apoi în cadrul “Sesiunii jubiliare de comunicări ştiinţifice a Universităţii din Oradea” în 28 şi 29 mai 1993, cu prilejul împlinirii a 30 de ani de învăţământ superior în Oradea, am prezentat şi am prezentat şi susţinut comunicarea: “Din începuturile şi dezvoltarea învăţământului teologic ortodox român în Oradea” (publicată în revista “Legea Românească” Oradea, Nr. 1, ianuarie-martie 1994, paginile 12, 13 şi 16), iar în cadrul sărbătoririi de aniversare a 70 de ani de la înfiinţarea Academiei teologice ortodoxe române din Oradea (1923), organizată de Universitatea din Oradea şi de Facultatea de Teologie, sub patronajul Episcopiei Oradiei, în ziua de 27 octombrie 1993, am prezentat şi susţinut comunicarea: “Lupta Episcopului Roman Ciorogariu pentru înfiinţarea Academiei teologice ortodoxe române din Oradea”.

In vara anului 1993, între 3-10 august am fost delegat de Preafericitul Patrarh Teoctist, din partea Bisericii Ortodoxe Române, la “Conferinţa europeană pentrui îngrigirea şi stăpânirea pastorală” ţinută la Debreţin (Ungaria), unde am prezentat comunicarea: “Pastoraţie în viziunea Biseicii Ortodoxe în general şi a celei Române în special, între Tradiţie şi Tranziţie”.

Pentru anul acesta, am primit invitaţie ca să particip la lucrările celui de “al VIII-lea Seminar intercultural despre grija şi sfătuirea pastorală” (VIIIth Intercultural Seminar On Pastoral Care And Counselling) ce se va ţine la Praga (Cehia) între 18-23 septembrie 1994.

In timpul regimului comunist, am colaborat la revistele bisericeşti de la Sibiu, Timişoara, la publicaţiile Episcopiei Oradiei, iar după revoluţie din nou la reînviata revistă “Legea Românească”, revista “Lumina” (Oradea), ziarul “Crişana” (Oradea), săptămânalul bihorean “Bihorul”, la revista bisericească “Buna Vestire” a Protopopiatului din Beiuş, ş.a.

 

Acesta este aproximativ “Curriculum Vitae” al subsemnatului.

 

Oradea, 8 aprilie 1994

Diacon Profesor Dr. Teodor Savu

11

14

 

 

« Previous   1 2 3 4 5