Penitenciarul Oradea

MARIN ŢUCĂ – ofiţer artilerie

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

Marin Tuca3

(Sursa foto: Arhiva Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet)
Născut la data de 9 noiembrie 1921, în localitatea Ioneşti, regiunea Craiova
Tatăl –Stancu, mama – Polina
Perioada de detenţie: 2 iulie 1948 – 29 mai 1954, executat
Condamnat la 15 ani muncă silnică
Centre de detenţie: Valea Nistrului, Oradea (29 august 1953 – 29 mai 1954)

În noaptea de 6/7 iunie 1953, Ţucă şi alţi trei deţinuţi (Petru Românu, țăran bănățean din Domașnea, Ioan Coțofan, din Soroștin, județul Sibiu, și Neculai Miron, ceferist din Moldova) vor evada de la minele de plumb de la Valea Nistrului.
Acesta pentru a evada a calculat cu mare precizie ca vagonetul cu dinamită să explodeze chiar sub punctul de pază. Ghereta a fost aruncată în aer, iar ostaşul rănit. Prin breşa obţinută, Marin Ţucă şi cei trei camarazi au reuşit să evadeze.
Odată prinşi au fost încarceraţi pe data de 29 august 1953 la Penitenciarul Oradea, urmând ca mai apoi să fie judecaţi de instanţa locală. Din cei patru, doar Marin Ţucă, de 33 de ani, căpitan în Regimentul 1 Artilerie Craiova, fiu de preot din judeţul Dolj, a fost executat, celorlalţi comutându-li-se condamnarea la muncă silnică pe viaţă. Potrivit orădeanului Onaca Cornel, Ţucă ar fi fost împuşcat la 29 mai 1954 la 15-16 kilometri de Oradea, în afara satului Leş, spre Miersig. Fişa sa matricolă penală indică şi ea faptul că, la data de 29 mai 1954, a fost predat de către Penitenciarul Oradea Regionalei MAI Oradea pentru executare.
Bihoreanul Cornel Onaca, care s-a aflat în aceeaşi perioada în temniţa orădeană, relatează în cartea sa Martori şi martiri din temniţele comuniste, că, după 40 de ani, a citit într-un ziar local, mărturia medicul legist D.B., care ar fi asistat la această execuţie:
„Era o noapte senină (29 mai 1954), aşa că în faţă am văzut păduricea din apropiere. … După ce l-au coborât din maşină, la lumina unui felinar, grefierul i-a citit lui Marin Ţucă, căi se respinge graţierea. L-am văzut abia atunci – un tip palid, tuns ca deţinuţii. Foarte palid. Un tânăr între 30 – 35 de ani. … Arăta destul de slăbit. Sta calm, privind drept, fărăsăscoatăun cuvânt. Dupăce a terminat grefierul de citit, plutonierul l-a întors cu spatele şi l-a împuşcat în cap. Acolo, lângămaşini. A căzut aproape de picioarele mele. Eram înmărmurit. Se zbătea ca un pui de găină, la care i-ai tăiat capul. „Tovarăşul doctor, constataţi …”, mi-a zis plutonierul. „Ce să c onstat? Căse zbate!” am strigat eu. „Fie-ţi milă şi mai împuşcă-l!”. Şi i-a mai tras două gloanţe în cap”.

marin tuca1

marin tuca2

ION PANTAZI – locotenet

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

ion pantazi
(Sursa foto http://fericiticeiprigoniti.net/)
Născut la date de 26 iulie 1920, în București
Tatăl – Constantin (general), mama – Adriana
Perioada detenţie: 1 martie – 5 iunie 1946; 22 iunie – 20 decembrie 1948; 23 octombrie 1950 – 16 octombrie 1955; 10 noiembrie 1957 – 10 noiembrie 63; 10 noiembrie 1963 – 25 iunie 1964 domiciliul obligatoriu; 4 februarie 1978 arestat 4 zile in legătură cu acţiunile întreprinse de Paul Goma;
Condamnat în 1950 la 5 ani pentru tentativă de trecere a frontierei, face parte din lotul evadaţilor de la mina Cavnic, primind o condamnare de 11 ani;
Centre de detenţie: Securitatea din str. Uranus, Malmaison, Rahova, Jilava, Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Oradea (5 sepetembrie 1953 – martie 1954), Aiud, Constanţa, Dej, Gherla; domiciliul obligatori: Bărăgan

După evadarea de la Cavnic, Ion Pantazi se îndreaptă spre Baia Mare, unde a fost găzduit pentru o zi de un activist de partid din localitate, dar după patru zile a fost prins când părăsea oraşul şi dus la Securitatea din Baia Mare.
„… am fost dus la Oradea, unde a întra-devăr a fost foarte prost”
„Este întradevă cea mai proastă închisoare pe care am cunoscut-o, şi nu este puţin spus, ţinând seama că, cu excepţia Moldovei, „partidul şi Guvernul” au avut largheţea de a-mi oferi ospitalitatea peste tot. Nu cred să existe în întreaga ţară un penitenciar mai rău ca cel din Oradea”.

Astăzi, când sunt în pragul „eliberării” şi, cu excepia Moldovei, a stufului şi a Canalului, pot afirma că am cunoscut bine toate penitenciarele din ţară, am certitudinea că Oradea este cel mai îngrozitor penitenciar.
Spaţiul este de doi metri şi jumătate pe doi şi jumătat. Fereastra înaltă cu geamuri spartă. Un pat de fier, o saltea complet ruptă în care mai este puţină pleavă … paiele doar amintire … pătura cu numele!
La Oradea, ajunge să constate, la prima vizită medicală că are doar 44 de kg.
Ion Pantazi, Am trecut prin iad

ION IOANID – avocat

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

ion ioanid

(Sursa foto http://fericiticeiprigoniti.net/)
Născut la 28 martie 1926,
Tatăl – Elefterie, mama – Elena
Perioada de detenţie: 21 iulie 1952 – 29 iulie 1964
Condamnat la 20 de ani pentru înaltă trădare,
Va evada de la mina Cavnic împreună cu alţi 14 deţinuţi, în noaptea de 6 iunie 1953, urmând să petreacă 100 de zile în liberate.
Centre de detenţie: Piteşti, Jilava, Cavnic, Oradea (5 sepetembrie 1953 – martie 1954), Aiud, Jilava, Piteşti, Timişoara, colonia de muncă Ostrov

„Mai rău decât fusese la Oradea, nu putea fi!”

„Procedeul lanţurilor prinse cu lacăte nu l-am mai întâlnit în nici o altă puşcărie, de-a lungul întregii mele perioade de detenţie. Odată percheziţia terminată, ni s-au pus lanţuri la picioare. Brăţările de fier gros care ne cuprindeau gleznele aveau câte o gaură, prin care în mod normal se trecea un nit, care apoi era bătut pe nicovală. De data aceasta însă, brăţările lanţurilor ne-au fost fixate în jurul gleznelor cu căte un lacăt, a cărui toartăa fost trecutăprin găurile prevăzute pentru nituri. Astfel la greutatea lanţurilor se mai adăuga la fiecare picior şi greutatea unui lacăt “Sfinx”. Aceste lacăte, facute dintr-un bloc masiv de metal aveau mai multe modele. Binenţeles căcele care ni s-au atârnat la picioare au fost din modelul cel mai mare”

„Din raţiile prevăzute pentru deţinuţi, Tilici îşi creştea şi întreţinea câţiva porci, pentru nevoile lui şi ale familiei”

„Sosise a doua oară în acea dimineață „sicriul”. Lada rămăseseră deschisă, în plină bătaie a soarelui. Ne-am dat seama că înăuntru avea loc un proces de fermentație, ceea ce făcea ca suprafața materiei suspecte din ladă să se umfle. Încet, încet s-a transformat o spumă brum-roșcată, care a început să crească și să se umfle, depășind marginile lăzii. Lada își merita numele de „sicriu” căci mirosul pe care il lăsa era neândoielnic de stârv. Ne-am lămurit asupra misteriosului conținut al „sicriului”, destinat să ia drumul bucătăriei:era vorba de bojoci de vită! … După o vreme s-a făcut simțit și s-a răspândit în toată închisoarea, devenint tot mai persistent și culminând în momentul când deținuții de drept comun au început să transporte pe diferitele secții ciuberele cu mâncarea de prânz. În timpul împărțiri mesei pe celularul nostru, duhoarea devenise insuportabilă. Mirosul bojocilor stricați, amestecați cu arpacaș, era de-a dreptul insuportabil și-mi făcea greață.”

Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele

CICERONE IONIŢOIU – profesor istorie

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

Cicerone ioanitoiu - P 000348_6, fila 75
(Sursa foto http://fericiticeiprigoniti.net/)

Născut la 8 mai 1924, în Craiova
Tatăl – Ion, mama – Maria
Şeful tineretului naţional-ţărănesc de la Facultatea de Litere şi Filozofie Bucureşti
Perioada de detenţie: 1945 arestat, apoi în acelaşi an răpit de NKVD, poliţia secretă sovietică; 1947- ; 8 mai 1961 – 28 iulie 1964
Condamnat la 8 ani
Centre de detenţie: Văcărești, Peninsula, Poarta Albă, Jilava, Oradea (iulie – 10 august 1954), Aiud

„Aici închisoarea ne-a primit rece, cu aceeaşi ameninţare la sosire: Aici e Oradea! Nu vă mai merge! Aici e puşcărie!” Cicerone Ioniţoiu, Din ţara sârmelor ghimpate. Memorii
Cu toate că a „petrecut” în această temniţă doar o lună, din iulie 1954 până în 10 august 1954, contactul său cu regimul carceral la care a fost supus îl face să afirme faptul că comandantul închisorii Oradea Mare, căpitanul Tilici era „tot un zbir securist”.

EXTERMINAREA FIZICĂ PRIN ÎNFOMETARE

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Regimul de detenţie | Leave a comment

Viaţa de zi cu zi a celor consideraţi duşmani ai poporului a fost o „foame continuă”[1], deţinuţilor aplicându-li-se un regim permanent de „pedeapsă”[2]. Mărturiile celor care au fost hrăniţi de la bucătăria Penitenciarului Oradea reclamă un regim alimentar foarte slab[3], o mâncare mizerabilă[4], care nu se putea consuma[5], având aspect şi gust ca „lăturile la porci”[6] şi care nu era „niciodată suficientă”[7], concluzionează părintele Bordaşiu Nicolae. Din cele 21 de alimente amintite în Norma 24 ce trebuiau asigurate deţinuţilor politici care nu muncesc, foarte multe nu se regăseau, potrivit declaraţiilor foştilor deţinuţi, în meniul zilnic, cum ar fi legumele proaspete, carnea de vită, subprodusele de carne sau slănina.

istoric_penitenciar3

Petri Iosif nici nu-şi aminteşte ca în anul 1961 să fi primit vreodată o bucată de carne, în timp ce Rusu Vasile poveşteşte că un astfel de element se „rătăcea” la distanţă de săptămâni prin gamela de mâncare ce i se servea prin anul 1948. Un inventar realizat în urma chestionarelor şi interviurilor, a informaţiilor culese din memoriile publicate scoate în evidenţă că singurele elemente folosite în realizarea meniului au fost: varza, cartofii, arpacaşul şi fasolea. În aceste condiţii, supa oferită avea un conţinut caloric foarte redus, ceea ce îi face pe foştii deţinuţi, atunci când descriu compoziţia ciorbei, să se refere la acest fel de mâncare ca fiind „cea mai clară apă chioară”[8], în realitate doar „o apă chioară căldicică şi tulbure”[9]. În zeama transparentă şi imundă[10] rătăceau, de regulă, legume alterate, deshidratate, necurăţate, nespălate şi îngheţate[11]. Supa de varză avea doar gust de varză[12], fără urmă de frunze de varză sau grăsime, povesteşte Brazdă Aurel. În ciorba de arpacaş se numărau între şapte şi cinsprezece boabe, în timp ce în zeama neagră de cartofi „necurăţaţi şi nespălaţi, adeseori aduşi îngheţaţi şi putrezi”, rătăcea, printre pământul şi nisipul gros rămas pe fundul castronului, un sfert sau o jumătate de cartof[13]. Lucreţia Jurj îşi aminteşte şi ea de ciorba de arpacaş care era „bălos şi scârbos”, trebuind să fie spălat pentru a-l putea ingera. Aristina Pop-Săileanu, fiica pădurarului Nicolae Pop, din Lăpuşul Românesc, care a condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului[14], menţionează că aveai nevoie de „lupă” ca să zăreşti câte un bob de arpacaş[15]. Ciorba oferită deţinutelor în anii 1955-1956 a fost „îmbunătăţită” cu copite de vite, cu păr cu tot[16].

Micul dejun se servea la ora 7.00, când deţinuţilor politici li se aduceau în recipientele cărate de către deţinuţii de drept comun un ceai sau o cafea ori renumitul terci. „Terciul era un fel de mămăligă, da’ o făceau aşa de subţire că o luau cu polonicu’. Era mai rău ca la pui, că lor te înduri să le dai mai multă făină”, îşi aminteşte Lucreţia Jurj de primul fel de mâncare pe care îl primea dimineaţa. „Dimineaţa ni se turna în gamelă cam o cană de aşa zisă cafea de orz ars făcut praf şi fiert. Nu ştiu dacă conţinea 5 gr de zahăr”[17], consemnează George Sarry. Cantitatea de pâine oferită era, de regulă, de 250 de gr şi se acorda pe întreaga zi. Uneori nici pe aceasta nu le-o ofereau deţinuţilor, ei trebuind să se mulţumească, mai ales la sfârşit de săptămână, cu un turtoi de mămăligă, cât „o bucată de săpun”, rece şi necopt, de „ţi se lipea de degete”[18]. Uneori, deţinuţii mai primeau şi o bucată de marmeladă.

La prânz, meniul invariabil era „ciorbă chioară”, iar la cină aceeaşi „zamă neagră, vopsită”[19]. Potrivit lui Brazdă Ioan cantitatea de ciorbă nu depăşea, la o masă, 400 gr, de care se bucurau, indiferent că avea sau nu avea gust, mărturisind că „fiindcă eram flămânzi tot timpul, nu ne dădeam seama dacă mâncarea era sau nu, nu ştiu cum. O mâncam aşa cum era”[20]. Caracterizând acest regim alimentar, Puşcaşu Ioan aminteşte de „veşnica foame”: „Ce să te saturi, la 250 de grame de pită, om sănătos şi tânăr? Niciodată. Asta a fost teroarea cea mare în puşcărie, veşnica foame. Niciodată nu erai sătul. Mâncărurile nu aveau grăsime”[21]. Robu Alexandru vorbeşte de faptul că, în anii 1958-1959, valoarea calorică a alimentaţiei oferite nu depăşea 800 de calorii[22].



[1] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 209

[2] Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Haiduc Iosif,  realizat la data de 27 martie 2010

[3] Aurel Brazdă, Istorie trăită 1000 de zile în uniforma gulagului comunist, vol. II, Oradea. Editura Imprimeria de Vest, 2005, p. 41

[4] Iosif Corpaş, op. cit., p. 10

[5] A.p.C.P., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[6] Idem, Interviu cu Pleş Anton, realizat la data de 12 decembrie 2009. „Mâncarea … este mai proastă decât lăturile la porci”, menţionează Ion Pantazi. Apud Ion Pantazi, op. cit., p. 373

[7] A.p.C.P., Chestionar Bordaşiu Nicolae, completat la data de 18 iulie 2013, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/pr-bordasiu-nicolae/

[8] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Sibiu, Editura Constant, ediţia II, 1992, p. 373

[9] George Sarry, Viaţa mea – amintiri din închisoare şi libertate, Editura Dépôt légal – Bibliotheque et Archives nationales du Québec, 2010 Dépôt légal – Bibliotheque et Archives Canada, 2010, accesibil on-line la adresa http://www.memoria.ro/files/user_uploaded/7156/georgesarry.pdf, p.100

[10] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, Bucureşti, Albatros, 1991, p. 325

[11] Traian Dorz, op. cit., p. 209

[12] Aurel Brazdă, Istorie trăită…, vol. II, p. 41

[13] Traian Dorz, op. cit., p. 209

[14] http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1143%3Aaristina -pop-sileanu&catid=60%3Adin-marea-de-amar&Itemid=1&lang=ro. Aristina şi fratele acesteia, Achim, şi-au urmat tatăl în munţi. Aristina Pop a fost arestată în 8 martie 1953 şi condamnată la 20 de ani muncă silnică.

[15] Aristina Pop-Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 68 „Ne dădeau o mâncare infectă, dimineaţa, o cafea neagră, mai exact o apă neagră. Nu ştiu ce puneau în ea, dar nu avea zahăr şi nici vreun gust. La prânz, ne dădeau arpacaş, dar trebuia să te uiţi cu lupa ca să-l vezi în zeama aceea gri. Zăreai doar câte o boabă ici-colo. Nu aveai cum să trăieşti cu asta. M-am îmbolnăvit de tuberculoză. Am făcut TBC pulmonar”, povesteşte Aristina Pop-Săileanu.

[16] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 203

[17] A.p.C.P, Chestionar George Sarry, completat la 8 iulie 2013

[18] Traian Dorz, op.cit., p. 209

[19] A.p.C.P., Interviu cu Petri Iosif, realizat la data de 4 aprilie 2012

[20] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[21] Idem, Interviu cu Puşcaşu Ioan, realizat la data de 12 august 2010

[22] Idem, Interviu cu Robu Alexandru, realizat la data de 26 martie 2012

CONDIŢIILE INUMANE DE “CAZARE”

Publicat în by Cristina Puscas în Regimul de detenţie | Leave a comment

slider_penitenciarLipsa paturilor din celulă a fost constatată în 15 septembrie 1948 şi de către tinerii din Organizaţia România Independentă. Unul dintre membri, Budar Leontin, îşi aminteşte: „După 3 luni de anchetă, la 15 septembrie am fost dus la Penitenciarul Oradea, unde mi s-a aplicat un regim de exterminare, deoarece dormeam pe jos, fără pături, cu hainele cu care eram îmbrăcat, fără lumină naturală (geamurile blocate cu scândură)”[1]. Nici Puşcaşu Ioan[2], din Satu Mare, nu a găsit nimic în celula de 3X3,5 – 3X4 m, în care a stat cu alte 11 persoane, odată ajuns la Penitenciarul Oradea la jumătatea lunii august 1947. A părăsit beciurile din Parcul Traian pe 15 aprilie 1948. Pe lângă cimentul de pe jos şi cei 11 colegi, altceva nu mai era în celulă. „Ce să ne întindem, şedeam pe jos ca turcii. Nu aveai pe ce să şezi. Scaun nu era, pat nu era, masă nu era, pături nu erau. Stăteai pe jos toată ziua. Sau în picioare”, îşi aminteşte Puşcaşu.

 

Mutaţi de la Securitate în beciurile din Parcul Traian, în mai 1949, membrii lotului „G4” au fost introduşi într-o celulă în care au mai găsit încă 40 de persoane, printre care şi membri ai lotului Ambrozie din Valea lui Mihai. Toți erau acuzați de tentativă de trecere de frontieră. Odată ajunşi aici, tinerii din „G4” au fost puşi să scoată afară toate saltelele. „Am crezut că ne dau altele mai bune, când colo nu ne-au mai dat nimic. Au scos toate saltele şi gata”[3], povesteşte Brazdă Ioan. Peste ceva timp, au fost aduse nişte rogojini care, ţinând cont că era o atmosferă supra-aglomerată şi vară, au fost suficiente.

Nu de aceeaşi părere au fost cei din lotul Cavnic, care au trebuit să îndure la Oradea frigul endemic[4] din iarna anului  1953-1954. Pentru Ion Ioanid, prima noapte petrecută la Oradea pare să fi fost un „adevărat chin”, completând imediat că acest lucru „nu înseamnă că următoarele au fost altfel”. În opinia sa, toate celelalte suferinţe cărora a trebuit să le facă faţă celor aproape cinci luni petrecute în Penitenciarul Oradea, „murdăria, singurătatea, lipsa de îngrijire medicală şi, în general, comportarea administraţiei faţă de noi erau floare la ureche. Pe locul întâi, în ceea ce mă priveşte cel puţin, a stat frigul. Frigul care cu cât înaintam în iarnă, devenea… ger! Eram în celebra iarnă 53-54”[5]. Cornel Onaca constată şi el că „nu era nicio sursă de încălzire, nu erau sobe, … nu existau nici coşuri pentru fum. Temperatura din celule era mult sub zero grade în timpul iernii”[6].



[1] Arhiva personală Budar Leontin (în continuare A.p.B.L.), Cerere de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Prahova de către Budar Leontin în baza Legii 221/2009

[2] Puşcaşu Ioan (n. 12 ianuarie 1923, în localitatea Sanislău), absolvent al fostei Academii Comerciale de la Braşov, a fost arestat pe data de 11 august 1947, pentru că în calitate de membru al tineretului ţărănist, la alegerile din 16 noiembrie 1946, ca delegat la o secţie de votare, a contestat faptul că în urnă au fost introduse, ulterior, mai multe buletine de vot. „Am facut o contestaţie şi asta a fost baza dosarului meu de la Securitate”, povesteşte Puşcaşu Ioan. Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Puşcaşu Ioan, realizat la data de 12 august 2010

[3] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[4] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 416

[5] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toatele zilele, vol. I, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, p. 329

[6] A.p.C.P., Chestionar Onaca Cornel, completat la data de 3 iulie 2013, accesibil on-line la adresa de http://www.memoriarezistentei.ro/onaca-cornel/

PLEŞ ANTON

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

PLEŞ ANTON

Născut la 9 iunie 1943

Tatăl – Iosif, mama – Maria,

Perioada de detenţie: 1 octombrie 1952 – 2 decembrie 1953

Condamnta la 2 ani pentru manifestări duşmănoase la adresa regimului şi a participat la grupul contrarevoluţionar „Rezistenţa Română”

Centre de detenţie:  Timişoara, Oradea, Bucureşti, Ghencea, Baraj Bicaz

Elev

 

Ples Anton1

 

 

Ples Anton2

 

Pleş Anton, născut la data de 9 iunie 1943, a fost ridicat de către organele de securitate de pe masa de operaţie şi dus în beciurile Securităţii Timişoara. La data arestării, 1 octombrie 1952, era elev şi, în timpul anchetei, care a durat 14 zile, anchetă  care se defăşura în principal noaptea, a fost bătut cu pumnii şi palma, dar şi ameninţat. După două săptămâni a fost nevoit să recunoască faptul că a avut manifestări duşmănoase la adresa regimului şi a participat la grupul contrarevoluţionar „Rezistenţa Română”. Recunoaşterea i-a adus un sentiment de uşurare că a scăpat de torturile zilnice, dar implicit şi sentimentul de nesiguranţă. Conţinutul procesului verbal de interogatoriu competat pe data de 22 octombrie 1952 la Securitatea din Oradea îi va fi cunoscut abia după 58 de ani. Întrebările, cât şi răspunsurile au fost date de către anchetator, în final, arestatul Pleş Anton mulţumindu-se să semneze cele două pagini ale documentului. În baza acestuia, pe data de 24 octombrie se întocmeşte de către DGSS Regiunea Oradea referatul prin care se propune încadrarea numitului Pleş Anton într-o colonie de muncă timp de 2 ani, precum şi a lui Cosma Gheorghe pe o perioadă de 4 ani. La Securitatea din Oradea a stat singur într-o celulă cu o suprafaţă de 1/0,80 m, fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua fiind din cărămidă pe care se arunca zilnic jumătate de găleată cu apă. Apoi a fost transferat la Penitenciarul Oradea, unde condiţiile de detenţie au fost mult mai greu de suportat faţă de alte locuri în care a fost încarcerat. În celula de 3/3, cu ciment pe jos, cu un geam acoperit din exterior se găseau patru deţinuţi. Aceştia împărţeau două priciuri, fără aşternut, fără cearceaf sau pătură, fără apă şi o găleată de lemn de cca 10 litri pentru nevoile vitale care se golea odată pe zi dimineaţa.  În cele 30 de zile petrecute la Penitenciarul Oradea nu a făcut duş, nu a fost scos la plimbare, iar regimul alimentar se limita dimineaţa la „o optime pâine şi un ceai. La amiază, supă de arpacaş sau varză, seara ceai sau arpacaş scăzut, cu aspect şi gust ca lăturile pentru porci”.  La Ghencea a stat într-o baracă cu 210 deţinuţi, iar la Bicaz a fost nevoit să lucreze la construirea barajului, la -40 de grade, iarna. A fost eliberat după un an de privare de liberatate, pe data de 12 decembrie 1953, având 47 de kilograme şi o boală contactată în timpul detenţiei: o peritonită la plămânul drept.

Ples Anton4 Ples Anton3

Chestionar PLEŞ ANTON – plespdf

 

NICULINA MOICA

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977 | Leave a comment

Niculina Moica – elevă

 

Născută la 21 octombrie 1943, în Ploieşti, jud. Prahova

Tatăl – Petru, mama – Domnica

Perioada de detenţie: 15 iunie 1959 – 23 iunie 1964

Condamnată la 20 de ani muncă silnică, fiind acuzată că ar fi făcut parte din „Uniunea Tineretului Liber din România”

Centre de detenţie: Târgu Mureş, Jilava, Botoşani, Arad şi Oradea

 Moica Niculina

Moica Niculina va fi transferată cu alte sute de femei de la Penitenciarul Arad la Oradea în 1962. „La Oradea, însă, regimul de detenție era foarte sever. Stăteam câte patru în celulă, iar la plimbare te scoteau extrem de rar – oricum, preumblarea noastră ținea doar 10-15 minute. Uneori se scurgeau luni în șir fără să ieșim din celulă”, mărturiseşte Moica Niculina.

Moica Niculina este din Reghin, care la data arestării, 15 iunie 1959, avea doar 15 ani şi jumătate. Aceasta a fost condamnată la 20 de ani muncă silnică, pentru că ar fi făcut parte din Uniunea Tineretului Liberal din România, organizaţie care avea ca scop „să se înarmeze şi la momentul potrivit să acţioneze împotriva statului prin comiterea de acte de teroare împotriva activiştilor de partid şi de stat, prin acte de diversiune, constând în incendierea unor importante intreprinderi industriale, poduri, depozite”. „Am stat (la Oradea – n.n.) în perioada 31 octombrie 1962 până în 23 iunie 1964, un an şi opt luni. Noi am ajuns la Oradea când s-au întâmplat evenimentele din Cuba. Ne-au împachetat într-o noapte la Arad, ne-au urcat în camioane păzite de soldaţi înarmaţi şi ne-au îmbarcat în tren pentru Oradea”, menţionează Moica Niculina.

Moica Niculina care a fost închisă la Penitenciarul Oradea din 31 octombrie 1962, până în 23 iunie 1964, îşi aminteşte de medicii Miklosi şi Creţu, al căror cabinet îl vizita des, având probleme cu tensiunea. În ce-i priveşte pe gardieni, Moica Niculina își aminteşte de comportamentul lor dur. „Era unul care, deşi mă ştia că am tensiune şi că îmi era foarte rău, mă scotea seara la lustruit coridorul şi care pentru mine era un efort foarte mare. Ne făceau percheziţii des, ne scotea din cameră, ne dezbrăcam, răsturnau totul în cameră pentru a căuta ceva să ne poată pedepsi … dacă ceva nu era pe placul lor te băgau la izolare. O închisoare în altă închisoare”, mărturiseşte Moica Niculina.
12091361_1003848166301922_6075891465763820345_o

 

Moica Niculina, transferată de la Arad la Penitenciarul Oradea în 31 octombrie 1962, poveşteşte că erau silite să muncească la atelierele de împletituri din răchite, iar dacă-şi făceau norma primeau câte un pachet de acasă. „La Oradea, în perioada de relaxare uşoară, când se ştia deja despre eliberările ce urmau să se facă, ne obligau să ne facem norma. Împleteam damigene, coşuri şi alte obiecte. Ne combinam între noi la normă pentru a primi, pe rând, câte un pachet şi mai mult ne interesa să comunicăm familiei că trăim”, menţionează Moica Niculina.

Muncă părea istovitoare, fiindcă „răchita se lucrează umedă. Eram tot timpul cu genunchii umezi, pentru că damigenele şi coşurile le ţii pe genunchi, când le lucrezi. Era frig în ateliere şi umezeală aceea ne îngreuna viaţa şi sănătatea”, îşi aminteşte Moica Niculina.

Aceasta îşi aminteşte de faptul că a lucrat împreună cu Arllete Coposu la atelierul de răchită de la Penitenciarul Oradea. Regimul dur de detenţie la care a fost supusă şi-au spus cuvântul. Pe data de 27 decembrie 1966, Arlette Coposu s-a stins din viaţă. Arlette Coposu a fost transferată la Penitenciarul Oradea pe data de 5 octombrie 1963.

 

Informatii suplimentare / Chestionar NICULINA MOICA chestionarmoicapdf

GEORGE SARRY

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977 | Leave a comment

Valentin Istrate (George) Sarry – funcţionar la Consulatul englez din Constanţa

 

Născut la 8 ianuarie 1928, în Constanţa

Tatăl – Dumitru, mama – Luiza

Perioada de detenţie – 18 noiembrie 1949 – 4 martie 1960

Condamnat la 15 ani muncă silnică pentru înaltă trădare; a fost apoi judecat şi pentru ajutorul dat evadaţilor de la Cavnic

Centre de detenţie: Constanţa, Malmaison. Văcăreşti, Jilava, Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Oradea, Piteşti, Ploieşti

george sarry

George Sarry, Viaţa mea – amintiri din închisoare şi libertate, Editura Dépôt légal – Bibliotheque et Archives nationales du Québec, 2010 Dépôt légal – Bibliotheque et Archives Canada, 2010, accesibil on-line la adresa  http://www.memoria.ro/files/user_uploaded/7156/georgesarry.pdf

viata mea

 

George Sarry a fost adus în toamna anului 1953 la Penitenciarul Oradea, implicat în judecarea lotului celor 14 evadaţi de la Cavnic din noaptea de 7 iunie 1953. Timp de 11 ani a fost supus celor mai crude şi josnice condiţii de detenţie de la Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Piteşti, Jilava etc., dar, constată el, mai rău ca la Oradea nu putea fi. Transferat, după proces, în 1954 la Aiud, „unde se ştie în toate închisorile, că la Aiud fusese unul de exterminare (regimul – n.n.)”, Sarry şi grupul său erau fericiţi că scapă de Oradea. „Se purtau ca animalele cu noi, în special, când deţinutul sau deţinuţii erau în prezenţa a doi sau mai mulţi gardieni. În aceste ocazii, gardienii îşi arătau fidelitatea faţă de regimul comunist”, mărturiseşte Sarry George, care adaugă că „înjurăturile şi loviturile cu cizma erau din propria iniţiativă … ce făceau să arate celuilalt cât de puternici sunt”. Ajuns la Penitenciarul Oradea, în toamna anului 1953, George Sarry găseşte o încăpere de 3,5X3,5 m, „o fereastră fără sticlă, sticla era spartă. Aşa că aerisirea era prea multă, în special în iarna lui  53- 54. Patul de fier cu o saltea plină cu pleavă sau mai bine zis praf. WC aveam o tinetă unde ne făceam nevoile şi o dată pe zi ne scoteau la WC să golim. Tot o dată pe zi ne umpleam gamela cu apă”. „Dimineaţa ni se turna în gamelă cam o cană de aşa zisă cafea de orz ars făcut praf şi fiert. Nu ştiu dacă conţinea 5 gr de zahăr”, consemnează George Sarry. După ce la mina Cavnic fusese „refăcut fiziceşte …, aici la Oradea ajunsesem o epavă, cred că am slăbit 20 de kg”. Astfel George Sarry mărturiseşte că, „nemaiputând rezista regimului de exterminare (frig și foame)”, a decis să-şi pună capăt zilelor. A luat un ciob de sticlă din geam şi şi-a tăiat venele de la o mână, însă după cea şi-a pierdut cunoştinţa, a fost descoperit, probabil de un gardian, şi dus la infirmeria penitenciarului.

 

Informatii suplimentare – Chestionar George Sarry / Chestionar_Sarry

Prison of Oradea at the Beginnings of the Communist Period (1945-1946)

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977 | Leave a comment

Prison of Oradea at the Beginnings of the Communist
Period (1945-1946)

Abstract

The communist regime has significantly changed the role that
the penance institution played in a society. The communist prisons and the
labor colonies were not simply isolation spaces of the prisoner, they have
become places for reeducation in which the torture, deprivation, humiliation
were the main ways to transform the communist regime opponent in a new man.
The Penitentiary of Oradea is part of this new line of the central policy
promoted by the new totalitarian regime of Soviet origin.
In the Penitentiary of Oradea, until August 23, 1944, prisoners of common
law and policy have executed their punishment and after August 23, 1944, there
they imprisoned both prisoners of common law and “those who committed crimes
against the state security”. From year to year, with intensifying the fight against
the “anti-democratic actions”, the number of the “counterrevolutionary”
prisoners increased continuously. The average capacity of the Penitentiary was
700-1000 people, but in reality, during the periods of maximum repression, the
number of occupants doubled. If in the registry of prevents on the year 1945 they
recorded 167 persons, the next year the number of those imprisoned in the
Penitentiary of Great Oradea has reached 611, including 89 women.
Keywords: Oradea Penitentiary, political prisoners, prisoners of
common law, anti-Communist resistance, 1945-1946.

Articol accesibil în Analele Universităţii din Oradea, Seria Istorie – Arheologie, (Oradea), TOM XXII, 2012 (de la pagina 94 la pagina 109)

Descarca Analele istorie Oradea

Untitled-3