CONDUCEREA SECURITĂŢII ORADEA


Sediul Securităţii din Oradea se afla pe strada Republicii nr. 52, colţ cu strada Pescăruşului, aproape de Gara Centrală.

 

În anii în care amploarea represiunii a atins cote alarmante în Bihor, inspectorul-şef al Inspectoratului Regional de Siguranţă Oradea/Direcţia Regională a Securităţii Poporului a fost locotenent-colonelul Czeller Ludovic. Acesta a condus destinele Securităţii orădene în perioada 1 aprilie 1948 – 31 mai 1950[1]. De naţionalitate maghiară, strungar fierar, Czeller „a rămas în amintirea supravieţuitorilor printr-o apucătură sinistră: se juca simulând execuţiile. Asta însemna că-i scotea pe deţinuţi, îi alinia la zid şi comanda plutonului de execuţie adus în acest scop, neoprindu-se decât înaintea comenzii finale”[2].

 

IMG_1418

Aurel Brazdă îşi aminteşte că Czeller Ludovic a devenit în scurtă vreme spaima întregii regiuni Crişana: „Era atât de fioros încât numai la auzul numelui său te apuca groaza şi spaima. Cine ajungea pe mâna lui era terminat”[3]. A fost caracterizat de către cei care i-au trecut prin mână ca un om de o cruzime infernală, care a comandat un „pluton” de bestii, care au exercitat cele mai inumane presiuni asupra arestaţilor din Securitatea Oradea. Czeller s-a sinucis prin împuşcare la data de 3 iunie 1952 în cimitirul Bellu din Bucureşti[4].

Un element pitoresc îl reprezintă căpitanul Elekes Tamaş (Toma), adjunctul Securităţii, care pe data de 29 iulie 1949 a fugit, împreună cu sublocotenentul Ilie Rada, cu toate dosarele Securităţii care trebuiau duse la Bucureşti, deturnând un avion[5]. „Dosarele politice din întreaga regiune Crişana au zburat spre Belgrad. La radio „Vocea Americii” seara s-a anunţat deja că un căpitan de securitate din Oradea s-a predat cu dosarele la Ambasada S.U.A. din Belgrad. La radio au fost înşirate toate grupurile de luptători anticomunişti care erau închişi”[6], relatează Brazdă Aurel. O consecinţă a dispariţiei dosarelor de anchetă a fost aducerea din Penitenciarul Oradea a întregului lot „G4” înapoi la Securitate pentru refacerea tuturor declaraţiilor. Echipa de călăi a Securităţii Oradea mai era formată din căpitanii Codileanu, Retezaru, Gutman, Litvin, Popa şi Rosman.

În anii `51-`52, când Lotul Beiuşenilor, dar şi Gruparea „Vlad Ţepeş II” se vor afla la Securitatea din Oradea, şeful Secţiei de Anchete a acestei instituţii era locotenent colonelul Ludovic Weiss[7], anchetator al „lotului Pătrăşcanu”[8]. A devenit şeful Serviciului Judeţean de Securitate Satu Mare din DRSP Oradea în august 1948. Era descris ca un „individ mic de statură, cu ochii bulbucaţi, faţă descărnată, avea o mică cocoaşă în spate şi privirea saşie, plină de ură. Fuma ţigară, după ţigară”[9]. În august 1949 a împuşcat personal patru ţărani din comuna Odoreu, Satu Mare. Weiss era ajutat la Oradea de locotenentul de securitate Mihai Codileanu şi sublocotenentul de securitate Ioan Vaşadi[10], respectiv de Kovacs şi Vaicovschi[11].

IMG_1488

În ce priveşte naţionalitatea anchetatorilor, memorialistica generală pentru această zonă a ţării aminteşte faptul că aceştia ar fi fost maghiari, evrei sau romi[12]. „În securitate mai erau o serie de ofiţeri cum ar fi Weiss, Gutman, Rosman, Litvin şi alţii, toţi evrei trecuţi prin lagărele de exterminare nazistă. Aveau deci, experienţă în materie”, aminteşte Brazdă Aurel, în timp ce Haiduc Iosif subliniază nivelul scăzut de pregătire al personalului de anchetă. „La Securitate s-au angajat ciobani, le-au dat grade. Erau sadici. Evreii te anchetau, dar cei care te băteau erau românii. Elekes dădea cu bulanul în masă şi zicea să plâng, să urlu. Mi-a spus: «Tinere, să nu mai recunoşti nimic». Asta ne-a ajutat. Elekes mi-a spus că «naţia ta te-a bătut!». Când ne băteau eram cu ochelari. Eu i-am răspuns că «ordinul tot dumneata l-ai dat»”[13], povesteşte Haiduc Iosif.

Locotenent – colonelul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru la Direcţia Anchete Penale din cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, s-a aflat o scurtă perioadă şi în Bihor. El subliniază că dezinteresul pentru încadrarea în Securitate a unor „elemente capabile” a făcut posibilă promovarea unui hoţ, al cărui merit a fost acela că i-a ucis cu sânge rece pe răsculaţii din Bihor. În acest sens, se aminteşte lipsa de vigilenţă a organelor Securităţii care au permis ca în 1949 în Bihor să izbucnească ample răscoale ţărăneşti. „Lipsa de interes pentru problema cadrelor şi lipsa de control au avut înrâuriri asupra întregii munci în Securitate, astfel că toate problemele au fost tratate cu lipsă de seriozitate. Aşa s-a ajuns ca, în 1949, să avem răscoalele chiabureşti în Bihor, care a pus în mişcare sate întregi, fără ca Securitatea să cunoască ceva (pe instigatori). Căpitanul Pancovici, care în timpul reprimării a pus mâna pe mitralieră şi a tras în răsculaţi, a fost făcut şeful Regiunii de Securitate Oradea pentru aceste fapte eroice, dar instigatorii au rămas necunoscuţi. Mai târziu s-a descoperit că o serie de ofiţeri ai Securităţii Oradea, în frunte cu fostul căpitan Pancovici, furau lucruri de valoare din casele nemţilor şi ungurilor fugiţi peste graniţă”, se arată în raportul lui Teodor Dincă[14].

Cu toate că administraţia locală orădeană se remarca prin excesele de zel din timpul anchetelor, la nivel central reproşurile se ţin lanţ. O dovedeşte şi stenograma unei şedinţe din 1 martie 1950 la care au participat comandanţii de Regionale şi Judeţene de Securitate, unde ministrul adjunct Gheorghe Pintilie critica lipsa discipinei: „La Oradea Mare, un familiarism care este aproape în toată Regionala. Acolo fiecare se socoteşte cel puţin rege, începând cu cel de la mătură, până sus. Zilnic lucrează unul contra altuia, azi eu cu el împreună împotriva celuilalt. Mâine cei doi împotriva mea şi aşa mai departe. Asta e toată preocuparea în toată Regionala”[15].

 

IMG_1412

Anchetele, care pentru unii au ţinut şi peste un an, se încheiau inevitabil cu semnarea declaraţiei de cele mai multe ori redactată deja. „Declarația definitivă am scris-o dictată, cuvânt cu cuvânt, de comandantul plut. major șef Rosman Adalbert și căpitanul de securitate Retezaru Ioan”, menţionează Brazdă Ioan, lucru întărit şi de către fratele acestuia, Brazdă Aurel, care povesteşte că încercările de a nega faptele ce i s-au pus în cârcă nu erau luate în seamă, discuţiile contradictorii încheindu-se cu imperativul: „Semnează!”[16]. Popovici Ileana (Suciu) menţionează în chestionarul completat faptul că e „mare lucru ca într-o discuție contradictorie să ți se dea posibilitatea ca acuzația care ți se aduce să o poți discuta și motiva. În fond, erau lucruri care se afirmau și le înțelegea fiecare după puterea lui de gândire și motivare”[17]. Colegul de lot, Mărăscu  Adrian arată că declaraţia sa a fost depusă „sub imperiul constrângerii, bătăi, izolare într-un beci”[18]. Mai mult, Mărăscu aminteşte că pentru a-l obliga să recunoască acuzarea ce i se aducea a fost arestată şi sora lui, Mărăscu Felicia, în vârstă de 15 ani. „Într-o zi a fost adusă în celula nr. 7, celula de pedeapsă sora mea desculţă pe ciment în luna februarie, iar eu am fost dus la celula nr. 13 (Securitatea din Oradea), astfel ca să discut cu ea deşi convorbirile între deţinuţi erau interzise. Anchetatorul a ordonat sub-ofiţerului de serviciu să-mi deschidă vizeta celulei ca să pot auzi pe sora mea care plângea că este frig şi nu mai poate suporta situaţia în care se găsea. La câteva ore după asta, anchetatorul m-a chemat sus şi mi-a spus textul: că sunt criminalul surorii mele dacă nu recunosc ceea ce el a scris în declaraţie, pentru că o va ţine pe sora mea în condiţiile pe care mi le-a arătă până când mă voi hotărâ să semnez declaraţia”[19], mărturiseşte Mărăscu Adrian. Recunoaşterea, chiar dacă forţată şi a unor fapte ireale, aducea eliberarea morală. Eliberarea după cumplitele chinuri sufleteşti şi fizice, la care anchetatul a fost supus atâtea luni. La întrebarea numărul 17 din chestionarul aplicat şi lui Pleş Anton, fost deţinut politic înscris la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România – Filiala Bihor, „Cum v-aţi simţit după ce aţi recunoscut ce v-au cerut?”, răspunsul invariabil al celui care timp de 14 zile a fost bătut cu palmele şi pumnii, în special noaptea, dar şi ameninţat, a fost: „Uşurat, deprimat, pierdut în nesiguranţa viitorului şi umilit”[20].

Cele zece luni de anchetă la Securitatea Oradea au contribuit definitiv şi iremediabil la distrugerea sănătăţii fizice şi mintale a arestaţilor din lotul Organizaţia România Independentă, exact ceea ce urmărea noul regim politic de sorginte sovietică. „La data arestării aveam 63 kg. După 10 luni de anchetă am avut 39 kg”[21], menţionează Rusu Vasile. La fel şi colegul de lot, Budar Leontin, aminteşte că de la 78 de kg avute înainte de arestare ajunge la Târgşor cu 35 de kg[22]. Mulţumiţi cu rezultatele obţinute, anchetatorii îşi lăsau victimele să zacă, până la trasferarea lor într-un penitenciar, în vederea judecăţii, în aceeaşi promiscuitate a celulelor-mormânt. În tot acest timp, majoritatea reţinuţilor nu a avut dreptul la plimbare, la pachet sau vorbitor. Excepţie fac cei din Lotul Beiuşenilor, care în iulie 1952 primesc câte un pachet de acasă cu îmbrăcăminte. Era ca o rază de speranţă printre momentele de dezumanizare trăite timp de şapte luni în această „hrubă insalubră”[23]. Popovici Ileana (căsătorită Suciu) îşi aminteşte că, din iulie, abia în toamnă gardienii i-au adus de la prietena ei Lola (Aurora Ille Dumitescu) o primă pereche de „chiloţi, furou, jerse”.

Arhiva AFDPR Filiala Bihor

Munca anchetatorilor se încheia cu dosare doldora de declaraţii, confruntări, fişe personale, procese-verbale etc., „multiplicate în cinci sau şase exemplare” şi care erau apoi trimise la Bucureşti pentru ca organele centrale să-şi dea avizul în vederea trimiterii în judecată. Odată cu transmiterea dosarelor, anchetații părăseau şi ei cavoul Securităţii orădene. De la sfârşitul anul 1952, la Oradea a început să funcţioneze Tribunalul Militar Oradea, Sentinţa cu nr.1 emisă în ianuarie 1953 fiind atribuită Lotului Beiuşenilor. Astfel prima oprire era Penitenciarul Oradea, care a oferit un nou capitol sumbru în prigoana foştilor deţinuţi politici, acesta dobândindu-şi faima printr-un regim cumplit de exterminare a locatarilor săi.

slider_masina_scris

Înainte de a se despărţi de cobaii pe care i-au schingiuit luni în şir, gardienii Securităţii orădene mai puneau, pentru o ultimă dată, la încercare nervii arestaţilor. Traian Dorz a fost scos din celula sa într-o noapte și dus în curte şi pus să stea cu faţa la zid. A simţit aproape de gât un pistol, după care i s-a spus: „Fă-ţi testamentul, banditule!”[24], pentru ca apoi să i se şuiere: „Suie!”. Este urcat, în acea noapte friguroasă de ianuarie a anului 1948, într-o dubă, chiar din ieşirea coridorului, cu alte două persoane, dintre care o femeie, care îi reamintea că îi duc să-i împuşte pe frontieră. Această senzaţie a fost amplificată şi de faptul că transportul a durat ore întregi, în condiţiile în care Penitenciarul Oradea, situat în Parcul Traian, se află la doar câteva minute, pe jos, de sediul Securităţii de pe strada Republicii. „Simţeam că treceam peste gropi, peste câmpuri, peste şanţuri… Urcam, coboram, stăteam, iarăşi porneam … Când am coborât era dimineaţă şi am văzut că eram la Penitenciar, tot în Oradea. Cum de ne-a trebuit oare atâtea ceasuri să facem cei câteva sute de paşi câţi aveam de acolo şi până aici?”[25], s-a întrebat şi Traian Dorz. Conform Arhivei Penitenciarului Oradea, acesta este încarcerat în temniţa de pe Criş pe data de 20 ianuarie 1948[26].



[1] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Aparatul Central (1948-1989), vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 181-184

[2] Ibidem, p. 183. Vezi şi Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 90. Aurel Brazdă, fostul preşedinte al Filialei bihorene a Asociaţiei Deportaţilor şi Victimelor Opresiunii Comuniste (ADVOC), relatează incidentul în care membrii organizaţiei „G4” au fost martorii unei astfel de simulări. „În arestul Securităţii din Oradea era o linişte de mormânt. De teama gardienilor se gemea în surdină. Când, deodată, zgomot de cizme în fugă, gratii trântite de pereţi, urlete: «Afară, bandiţilor, afară!». Îmbrânciţi, duşi de puhoiul celor peste 100 de oameni scoşi din celule, loviţi cu bâte şi paturi de armă, am ajuns în curte. Eram toţi grămadă, în faţa unui zid. Era beznă, nu vedeam nimic. La un moment dat vocea aspră a lui Czeller se aude în noapte: – Pluton de execuţie, v-aliniaţi! Rându’ unu, în genunchi! Încărcaţi armele! Ochiţi…. Aşteptam cu groază prima rafală. Eram atât de mulţi că nu aveau cum să ne ucidă pe toţi de prima dată. Mihele, un alt deţinut politic, care era lângă mine, a zis: – Mă, dacă trag, strigăm Trăiască România! Să nu murim ca nişte câini”. Apud Florin Budea, „Călăii Roşii”, în Bihoreanul, (Oradea), 16 mai 2005, accesibil on-line http://old.bihoreanul.ro/articol/ziar/oradea/cclcii-rocii/5729/

[3] Aurel Brazdă, Organizaţii anticomuniste din judeţul Bihor. Reeducarea – Instrument al terorii în penitenciare, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005, p. 57

[4] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, op. cit., vol. I, p. 183

[5] Experienţe carcerale în România comunistă, vol. III,  Coordonator: Cosmin Budeancă, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 16. Vezi şi Doina Jela, op. cit.,  p. 113 şi p. 240

[6] Aurel Brazdă, Istorie trăită, 1000 de zile în uniforma gulagului românesc, vol. II, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005. p. 42

[7] Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc,

[8] Doina Jela, op. cit., p. 306

[9] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 573

[10] Cornel Onaca, Martori şi martiri, Din temniţele comuniste, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2000, p. 62

[11] Liviu Brânzaş, op. cit., accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc

[12] Ruxandra Cesereanu afirmă că „instrumentele represiunii au fost recrutate dinspre periferie spre centru. Funcţia represivă a fost încredinţată unor categorii sociale şi etnice excentrice. Din punct de vedere social au fost folosiţi indivizi declasaţi, compromişi în regimurile dictatoriale anterioare, care puteau fi şantajaţi. Din punct de vedere etnic, comuniştii români, dirijaţi de cei sovietici, nu au ezitat să apeleze la tensiunile interetnice reale, transformându-le într-un instrument de dezbinare în vederea consolidării puterii. Astfel în Securitate au activat indivizi aparţinând minorităţilor evreiască, maghiară, ţigănească, rusă. În acest fel, resentimentul populaţiei era deturnat de la obiectul lui real (torţionarii comunişti, indiferent de originea lor etnică), asupra unui obiect fals: minorităţile”. Apud Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească, Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Iaşi, Editura Polirom, 2005. p. 111

[13]  A.p.C.P., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[14] Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 101

[15] Idem, Banalitatea …, p. 136

[16] „În orice caz, câte-un pumn, câte-o palmă aşa, pentru că nu voiam să spun, adică nu vroiam să recunosc ce-mi puneau ei în faţă. Şi degeaba le spuneam; „Domnule, nu am făcut aşa ceva. Degeaba mă învinuiţi cu aşa ceva, eu nu am făcut”. Şi-atuncea: „Taci din gură, banditule!”. Ei scriau declaraţia: „Semnează!””, relatează Aurel Brazdă. Apud Experienţe carcerale …, vol. III, p. 16

[17] A.p.C.P., Chestionar Popovici Ileana (căsătorită Suciu), completat la data de 13 ianuarie 2010

[18] Arhiva personală Mărăscu Ecaterina, Adresă către Procuratura Generală a R.S.R., datată 15 decembrie 1971.

[19] Ibidem

[20] A.p.C.P., Chestionar Pleş Anton, completat la data de 12 decembrie 2010

[21] Arhiva personală a lui Rusu Vasile (în continuare A.p.R.V.), Cerere de chemare în judecată înregistrată la 13 aprilie 2010 la Tribunalul Bihor de către Rusu Vasile în baza Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, accesibilă on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/rusu-vasile-elev/

[22] A.p.C.P., Chestionar Budar Leontin, completat la data de 26 mai 2013

[23] Liviu Brânzaş, op. cit., accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc

[24] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005, p. 203

[25] Ibidem, p. 205

[26] Arhiva Penitenciarului Oradea (în continuare A.P.O.), Opis de preveniţi pe anul 1945-1948, I – IV/A/7, litera D/1948

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea

Comments are closed.