DEGRADANTELE CONDIŢII DE DETENŢIE

 

În unanimitate, memorialistica subliniază condiţiile precare oferite de acest loc de recluziune. Mai mult, chiar documentele oficiale ale acestei perioade vin să confirme realităţile inumane, degradante, menite să lichideze orice rezistenţă umană.

IMG_1497

Astfel Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor `50, aduce la cunoştinţa oficialilor, în urma efectuărării unor controale desfăşurate în 1949 în aresturile Securităţii orădene, faptul că acestea sunt supra-aglomerate şi lipsite de lumină şi aer: „La DRS Oradea este un arest de suprafaţă, situat în curte, compus din 20 de celule izolate şi un arest în subsolul clădirii compus din 32 celule izolate. La arestul de suprafaţă au trei celule comune, iar arestul din subsol, o celulă comună. În arestul de suprafaţă, celule se pot aerisi printr-un geam de 45X40 cm. Aceste celule sunt sănătoase şi au lumină suficientă, tot la fel şi celulele comune … . În arestul de la subsol, nicio celulă nu se poate aerisi suficient, având numai câte o gaură de aerisire de 20X20 cm. Pentru aerisirea acestor celule, singura posibilitate este de a se deschide geamurile în cursul nopţii, deoarece aceste celule sunt înspre stradă şi ziua nu se pot deschide geamurile, care sunt înspre coridor, pentru a intra aerul şi în celule. Aceste celule sunt complet lipsite de lumină şi aer”[1].

securitatea oradea (13)

Celule destinate detenţiei nu aveau mai mult de 2X2 mp, conform amintirilor celor care au trecut pe aici. Înăuntru se găsea un pat, de regulă un prici. „Ca pat erau nişte scânduri aşezate una lângă alta, aşa bătute una lângă alta şi puse pe o capră, mai înaltă în faţă şi una mai jos, în spate ca totuşi să fie un plan înclinat puţin”[2], îşi aminteşte Brazdă Ioan despre prima sa celulă de la subsol. În schimb, colegul său de lot, Haiduc Iosif, nu a fost atât de „privilegiat”, dormind timp de opt luni pe un pat de beton. Şi ca şi cum patul de beton nu era suficient pentru atmosfera glaciară din aceste catacombe, gardienii mai aruncau câte o jumătate de găleată de apă peste aşa zisul pat. „Celula era fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua era din cărămidă pe care zilnic se arunca ½ găleată cu apă”[3], notează Pleş Anton, care a ajuns la Securitatea Oradea spre sfârşitul anului 1952. Popa Maria (căsătorită Tarcea) a rămas marcată de celula care „nu era mai mare de 1 m lăţime şi 1 m şi jumătate lungime, semiîntuneric, aerisire doar printr-un orificiu deasupra uşii, patul cu o saltea cu paie, fără niciun fel de aşternut, doar două pături gazone, fără apă, fără WC, exista doar pe coridor un spălător”[4].

 

securitatea oradea (5)

Mizeria și mirosurile fetide par îmbibate în pereţii acestor celule în care s-au scurs lacrimi şi sânge. Ca măsură profilactică împotriva ploşniţelor şi păduchilor se folosea DTT, care se arunca pe pat şi prin cameră, emanând un miros usturător şi greu de suportat. În interiorul celulei nu se mai găsea nimic. Fără WC, fără tinetă, pentru a-şi satisface nevoile fiziologice arestaţii s-au aflat, în permanenţă, la mâna paznicilor, care refuzau să le ofere acest drept elementar de a ieşi afară când doreau. Toaleta se afla la capătul coridorului, minutele de program afectate operaţiunii de spălare şi satisfacere a nevoilor fiziologice erau tot mai puţine. „Toaleta era situată la capătul coridorului, unde arestaţii erau împinşi cu forţa şi peste un minut erau scoşi tot cu forţa de securişti afară, indiferent dacă şi-au făcut necesităţile sau nu”[5], îşi aminteşte cu groază Brazdă Aurel. Fratele acestuia, Brazdă Ioan, povesteşte că era un chin ca peste zi sau noapte să nu poţi urina, deţinuţii fiind nevoiţi să urineze pe pereţii propriei celule. „Seara în jurul orei șapte, după închidere nu ni se mai deschidea ușa să mergem afară pentru necesități până dimineața. Era un chin ca toată noaptea să nu poți ieși pentru necesități. Toată noaptea nu puteam dormi din acest motiv și ne era și frig. Era un chin care nu se poate descrie în cuvinte. Unii din celulele vecine care nu se puteau abține se urinau în celulă pe pereți și pe jos”[6], povestește, privind în urmă, Brazdă Ioan.

 



[1] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 412;  Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002,p. 92

[2] Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2012

[3] Idem, Chestionar Pleş Anton, completat la data de 12 decembrie 2009

[4] Idem, Chestionar Popa Maria (căsătorită Tarcea), completat la data de de 10 iunie 2013, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/maria-tarcea-fosta-popa/

[5] Aurel Brazdă, „Arestări, Anchete, Procese, Condamnări”, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 845

[6] Arhiva personală Brazdă Ioan, Memoriu Brazdă Ioan, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro /brazda-ioan/

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea

Comments are closed.