INFOMETAREA DE LA SECURITATEA ORADEA

Foametea, alături de frig şi izolare, a fost caracteristica generală a sistemului penitenciar românesc. Subalimentaţia ca urmare a unui „meniu” constând din alimente cu putere calorică redusă, unele chiar cu termene de valabilitate mult depăşite, în descompunere, cu „ingrediente dintre cele mai ciudate, între care capetele de vită”[1], a contribuit la distrugerea fizică a celor din Gulagul românesc.

IMG_1515

 

Înfometarea, preferată lichidărilor sumare, a fost însuşită de regimul represiv, dând dovadă de mult sadism în alegerea acestei metode de lichidare a opozanţilor săi politici. Meniul zilnic era invariabil: „zamă” de varză, arpacaş sau fasole, rar cartofi. „Mâncarea era fără gust”[2], îşi aminteşte Haiduc Iosif, în timp ce Sarca Eugen recunoaşte că nici măcar nu-şi aminteşte de câte ori a primit mâncare pe zi. În realitate, conform memorialisticii acelei prime etape de represiune comunistă (1948-1953), arestaţii primeau o singură masă pe zi, care se servea la ora 12.00. „Dimineaţa nimic. Nu era absolut nimic”[3], mărturiseşte Brazdă Ioan, în timp ce fratele acestuia, arestat în aceeaşi perioadă la Securitatea din Oradea, completează cu informaţia că „masa era servită odată pe zi şi consta dintr-o fiertură de arpacaş, varză sau fasole”[4].

securitatea oradea (9)

Brazdă Ioan mai relatează că mâncarea se servea la amiază, prin vizeta ușii, când gardienii introduceau o gamelă care avea un conținut de aproximativ 400 g şi adaugă că „așteptam să ne dea și câte o lingură. Nicio lingură, nimic. Trebuia numai aşa să o bem ca şi un ceai, fără lingură. După aia am ştiut regula ca să nu mai aşteptăm după lingură”[5]. Un incident similar, povesteşte şi Traian Dorz, care, abia ajuns în noul spaţiu carceral orădean în primele zile ale anului 1948, a învăţat repede să se adapteze condiţiilor de supravieţuire, fără castron, fără lingură. „M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, cum îmi era foame, mi-am împreunat mâinile ca un castron şi omul mi-a pus porţia mea de mâncare, o cutie de aia de conserve, în căuşul palmelor. Şi astfel direct, cu gura, cu nasul, cu ochii, am mâncat din fasolea goală fără nici un strop de pâine. Aşa mi-am luat prima mea masă de la stat, de când venisem de pe front”[6], povesteşte momentul umilitor al primei sale mese în arestul Securităţii orădene. Popa Maria (căsătorită Tarcea) îşi aminteşte că ea şi colegele de detenţie erau „veşnic flămânde” şi lucrurile nici nu puteau sta altfel după apa colorată ca o cafea amară de dimineaţă, cele 100 – 200 grame de pâine pe zi, ciorba „un pic, un pic colorată”, în care se găseau 2-3 cartofi sau nişte „fluturi de varză acră sau dulce” sau supa de gogonele[7].

securitatea oradea (4)

În ce priveşte cantitatea de pâine, aceasta nu depăşea, conform tuturor declaraţiilor martorilor Gulagului românesc, 250 de grame! „Pâinea asta era pentru toată ziua, 250 grame şi prima dată n-am ştiut cum îi regula pe acolo”[8], mărturiseşte Brazdă Ioan. Mărturiile foştilor deţinuţi politici cu privire la subalimentaţia la care erau supuşi sunt confirmate, chiar şi de către documentele oficiale, care, de cele mai multe ori, decât să scoată la iveală adevărul, preferau să falsifice realitatea. Nu şi de această dată. Se pare că, în ce priveşte condiţiile de la DRS Oradea din anul 1949, inclusiv anchetatorul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor 50[9], pare revoltat. Astfel că, în raportul de inspecţie datat 12 aprilie 1950, Dincă notează: „Hrana arestaţilor se aduce de la Penitenciarul Oradea şi lasă mult de dorit. Fiecare arestat primeşte 3-4 l de ciorbă, însă numai de un singur fel. Pâinea este distribuită de DRS Oradea de la M.C.A. şi fiecare arestat primeşte câte 350 g de pâine zilnic”[10]. În anul 1954, după relativa destindere, iniţiată odată cu moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul alimentar a presupus, dacă nu o îmbunătăţire remarcabilă, măcar oferirea hranei de 3 ori pe zi. „Mâncarea ce ne-o dădeau ei acolo era aşa ca să nu murim de foame. Nu ne dădea să ne săturam…Era tăt timpu’ terci şi arpacaş. Orez nu ne-o dat. Dimineaţa ne dădea ceai sau cafea, o cafea destul de ciudată. Mai era o felie de pâine cu margarină sau marmeladă. De fapt pâinea ne-o dădea toat-odată, dimineaţa. Erau numa’ 250 de grame de pâine şi trebuia să ne ajungă toată ziua. La prânz îmi dădeau arpacaş şi ceva ciorbe de cartofi şi fasole boabe. Îmi puneau câte un polonic. Ciorbele astea, cum să vă spun, erau numa’ apă chioară. Nu puneau aproape nimic în ele, trei, patru cartofi şi gata. Nici nu să punea problema să ne dea două feluri. Apoi la cină îmi dădeau tăt o ciorbă şi tăt aşa „bogată” în vitamine. Mâncarea o puneau în gamele care nu erau curate, că erau ruginite. Ca să pot mânca îmi dădeau şi o lingură. După o vreme, pă când terminam de mâncat, veneau şi adunau gamele şi lingurile”[11], relatează Lucreţia Jurj, un episod trăit în celularul de la Securitatea Oradea în anul 1954.



[1] Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008,  p. 64

[2]  Arhiva personală Cristina Puşcaş., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[3] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[4] Aurel Brazdă, „Arestări, Anchete, Procese, Condamnări”, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 845

[5] A.p.C.P., Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[6] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005, p. 201

[7] A.p.C.P., Interviu cu Popa Maria (căsătorită Tarcea), realizat la data de 21 mai 2013

[8] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[9] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002,p. 548

[10] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 413

[11] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 181

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea

Comments are closed.