Mihai Godo, „Iezuit, Nu cîinele comuniştilor!”

O mărturie cutremurătoare despre calvarul închisorilor
Cartea fostului deţinut politic, Mihai Godo, „Iezuit, Nu cîinele comuniştilor!”, publicată pentru prima dată în România de către editura orădeană Ratio et Revelatio, va fi lansată, vineri, 16 ianuarie a.c., de la ora 17.00, la Seminarul Greco-Catolic din Oradea, de pe Magheru, în prezenţa PS Virgil Bercea.
godo
Cartea „Iezuit, Nu cîinele comuniştilor!” este o autobiografie a pr. Mihai Godo, din ordinul iezuit, imprimată pe benzi de magnetofon, înainte de moartea sa, care a survenit pe 26 septembrie 1996. Volumul a fost publicat în Ungaria, fiind tradus anul trecut şi în limba română de către Claudia Budău şi publicat la editura Ratio et Revelatio din Oradea. Mihai Godo s-a născut la 25 septembrie 1913, în comuna Dorobanţ, judeţul Arad. Va urma cursurile CN „Emanuil Gojdu”, apoi va studia teologia la Cracovia, Oradea şi la Seghedin. Înscrierea sa în rândul iezuiţilor s-a făcut printr-un fals, cum părinţii nu au fost de acord cu această cale, tânărul Mihai Godo a falsificat semnătura tatălul său pentru a fi primit în rândul Ordinului.
Instaurarea regimului comunist la cârma României a însemnat declanşarea unei prigoane fără precedent împotriva preoţilor, indiferent de cult. Desfiinţarea şcolilor confesionale l-a lăsat pe drumuri pe Mihai Godo, care împreună cu ceilalţi iezuiţi şi alte ordine călugăreşti s-au văzut aruncaţi în stradă. Noul stat ateu nu s-a mulţumit cu atât, iar în decembrie 1950, iezuiţilor li se va stabili domiciliul obligatoriu la Gherla, iar franciscanilor la Dej. După arestarea tuturor episcopilor romano-catolici, a început şi prigoana preoţilor. Nu a fost mult până ce, în  noiembrie 1952, Godo va fi arestat. Pentru reţinerea sa şi a pr. Cornel Chiara au fost disponibilizaţi 51 de oameni înarmaţi. A fost dus la Închisoarea Uranus din Bucureşti, iar din acest moment începe calvarul prin închisorile comuniste, care va dura zece ani. Timp de aproape un an, din 16 noiembrie 1952 până pe 23 octombrie 1953, va fi supus unei anchete dure. „Cea mai grea (pedeapsă – n.r) a fost când nu m-au lăsat să dorm. O săptămână întreagă, zi şi noapte, a trebuit să rămân treaz. Mă duceau la ora zece fără zece în sala de anchetă… şi până a doua zi la ora cinci se ocupau de mine. Când mă aduceau înapoi în celulă, nu mai aveam voie decât să stau pe marginea patului de fier, cu picioarele lipite”, mărturiseşte Mihai Godo. Va intra în greva foamei timp de 21 de zile, fiind vizitat apoi de Drăghici. Însă la scurt timp se va trece la hrănirea lui artificială, un mod barbar prin care deţinuţii politici erau alimentaţi, o umilinţă greu de îndurat. „Te duc, te leagă… Îmi băgau în gură ceva în formă de ploscă, în mijloc era o deschizătură, şi pe acolo introduceau mâncarea”, povesteşte fostul deţinut. În periplu său prin Gulagul românesc va ajunge la Jilava, acolo unde ajunge şi Monseniorul Chica. Aici, în camera de 160 de persoane, unde se dormea pe jos, se afla o societate deosebit de distinsă, intelectualii României. Într-o atmosferă atât de academică, Mihai Godo a asistat, dar şi a ţinut o serie de prelegeri.
Va cunoaşte închisoarea de la Piteşti, pe cea de la Oradea, de la Cluj-Napoca şi ajunge, în final, la cumplita închisoare de la Râmnicu Sărat, unde timp de opt ani, va sta singur izolat în celulă şi unde i se va aplica un regim de exterminare: un sfer de pâine pe zi, dimineaţa un ceai, la prânz o mâncare săracă şi modestă. „Când am ajuns eu acolo, eram şapte, iar gardieni erau 51. Aproape opt ani am stat singur. N-am văzut un om, n-am ştiut că tatăl meu murise. Obosisem de atâta singurătate”, mărturiseşte Mihai Godo, căruia această izolare i s-a părut un chin fără de sfârşit. La acelaşi regim de izolare cruntă a fost supus şi Ion Mihalache, liderul ţărănist. „Pentru că a cerut audienţă, a fost bătut atât de tare de un plutonier ţigan, cu un ciocan de lemn cu care a obişnuiau să verifice seara grilajul, încât a căzut la pat”, îşi aminteşte Mihai Godo despre Mihalache. Însă cel mai emoţionant moment al şederii la Râmnicu Sărat pare să fi fost cel al spovedaniei prin mesaje Morse prin tuşit. Cum toţi deţinuţii de aici aveau TBC, iar regulile privind gălăgia erau stricte, „locatarii” închisorii îşi vorbeau prin tuşit. Astfel, de tuşit, au tuşit cu toţii „Cristos a înviat!”, iar alţii prin ultima tusă şi-au mărturisit păcatul înainte de a muri. Va fi eliberat pe 15 noiembrie 1962, cu domiciliul forţat la Gherla. Urmărit în permanenţă, dosarul său de la Securitate însumează peste 4.000 de pagini, este rearestat pe 11 septembrie, pentru speculă cu cruciuliţe, urmând să execute o penitenţă de 15 luni. Munca sa de preot în cele mai oropsite parohii l-au făcut fericit, slujind până în ultima sa clipă de viaţă, 26 septembrie 1996.
dr. Cristina-Liana PUŞCAŞ
Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI

Comments are closed.