TRAIAN DORZ

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Tributul bihorenilor | Leave a comment

TRAIAN DORZ – liderul “Oastei Domnului”, poet
Născut la 25 ianuarie 1914, în Râturi – Mizieş, jud. Bihor
Tatăl – Constantin, mama – Maria
Perioada de detenţie: 30 decembrie 1947 – aprilie 1948; mai 1948; 12 februarie – noiembrie 1950; 25 decembrie 1952 – 2 iulie 1956; 13 martie 1959 – 22 iunie 1964; 3 august 1982 – 7 ianuarie 1983
A petrecut în temniţele comuniste 17 ani
Centre de detenţie: Seruritatea Beiuş, Oradea (20 ianuarie 1948 – ; 23 iunie 1950 – 2 noiembrie 1950), Deva, Cluj-Napoca, Gherla, Ghencea, Popeşi-Leordeni, Caransebeş, Periprava – Grind, Satu – Mare; domiciliu obligatoriu în localitatea Dropia

1965-TDORZ-LaUnAnDupaInchisoare

Traian Dorz, poet, este liderul spiritual al „Oastei Domnului”. Această asociaţie este considerată în rapoartele Securităţii „o asociaţie religioasă culturală în Eparhia ortodoxă română a Bihorului … înfiinţată în 14 iunie 1932 … în legătură cu Oastea Domnului din Sibiu. În cuprinsul Eparhiei Bihorului a avut vreo 2.000 de membri până în 1940. Există o ramură a Oastei Domnului … care în Bihor este reprezentată prin Traian Dorz. Această ramură alunecă spre sectarism …”
Calvarul său a început pe data de 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai. Traian Dorz a fost arestat după ce de Crăciun a organizat un program religios şi a distribuit alimente împreunii cu cei din Oastea Domnului la spitalul şi închisoarea din Beiuş. De la Beiuş, a ajuns la Securitatea din Oradea, de unde în 20 ianuarie 1948 a fost dus la Penitenciarul Oradea, după care alte trei luni, până în aprilie 1948, le-a petrecut la Gherla.
În mai 1948, a fost rearestat pentru trei săptămâni, fiind închis la Securitatea din Oradea. Începând din 12 februarie 1950 şi până în aprilie 1950 și-a petrecut viaţa la Securitatea Beiuş.
„Era ziua de 12 februarie 1950. Şi înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să-mi dea palmele peste faţă, cu pumnii peste cap, cu genunchii în stomac… mă smuci de braţ şi cu un pumn şi cu un picior în spate, mă izbi” Traian Dorz, Hristos – mărturia mea
„Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării” Traian Dorz, Hristos – mărturia mea
A fost readus la Securitatea din Oradea, iar din 23 iunie 1950 până în 2 noiembrie 1950 a fost închis din nou la Penitenciarul Oradea.

dorz2
„Cinci luni am trăit acolo …, din iunie până în noiembrie. La şoldurile uscate, de îndelungata zăcere pe scândurile goale sau acoperite doar cu rogojini rupte, mi se făcuse două bătături mari şi negre” Traian Dorz, Hristos – mărturia mea
Pe data de 24 decembrie 1952, pe numele lui Traian Dorz, la acea dată contabil în Simeria, a fost emis un ordin de internare pe o perioadă de 60 de luni, pentru faptul că ar fi „legionar”. A fost dus la Securitatea din Deva. În martie 1953 a fost transferat la Ghencea, în iulie, la Popeşti Leordeni, iar pe 2 noiembrie 1953 a ajuns la Caransebeş. A fost eliberat pe data de 2 iulie 1954, fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Dropia, de unde a plecat abia pe 2 iulie 1956. A fost rearestat pe data de 13 martie 1959 şi condamnat de către Tribunalul Cluj la 16 ani muncă silnică, fiind eliberat pe 22 iunie 1964, după ce a trecut pe la Gherla, Periprava etc.

Floare Florea – i-a gazduit pe fratii Susman, in grajdul careia au si fost arsi

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Tributul bihorenilor | Leave a comment

FLOARE FLOREA

Născută la 25 ianuarie 1931, din Traniş, jud. Cluj

Tatăl – Dănilă, mama – Floare

Perioada de detenţie: 2 februarie 1958 – 14 aprilie 1964

Condamnată la 25 de ani pentru infracţiunea de favorizare la crimă de constituire de bande, în scop terorist, a găzduit pe fraţii Suşman

Locuri de detenţie: Cluj, Mirecurea Ciuc.

 

După zece ani de pribegie, trădaţi, cei doi fraţi Şuşman vor fi încercuiţi în ziua de 2 februarie 1958 în satul Traniş, comuna Valea Drăganului, judeţul Cluj. Cei doi se ascundeau în şura lui Romul şi Floare Florea[1].

FLOREA FLORICA

FLOREA FLORICA1

Casa, grajdul şi şura lui Romul Florea au fost percheziţionate de două ori, fără niciun rezultat. Cei doi soţi au fost anchetaţi mai multe ore, fără însă să divulge nimic. Dar, “în jurul orei 8,30, Florea Floare, fiind dusă în grajd şi anchetată din nou, a început să strige că nu se sperie de ameninţări. La strigătele anormale ale femeii, s-a dat ordin să se pătrundă în pod şi să se dea jos tot fânul. A început un schimb de focuri, iar pentru a-i “intimida” s-a dat foc la o căpuţă de fân ce se afla în spatele grajdului. S-a dat apoi foc la un colţ al grajdului. …grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiţii au ars”[2].

 

Autenticitatea acestor informaţii este pusă la îndoială chiar de fiul familiei Florea, Gheorghe Florea, care locuieşte în comuna Tileagd, din Bihor, acolo unde s-a mutat cu părinţii, după eliberarea acestora din închisoare. Gheorghe Florea avea şase ani în acele zile de februarie. Primele amintiri din acea dimineaţă friguroasă sunt legate de tatăl său peste care un securist arunca o găleată cu apă, probabil după aplicarea unei corecţii exemplare. Tot din acele  prime ore ale zilei, Gheorghe Floare îşi aminteşte cum două cadavre carbonizate erau târâte pe o sanie. “Era înt-o vineri în luna februarie. Când m-am trezit era trecut de opt. Eu nu am ştiut de ei. Umblau cu icoane prin sat. Poiata unde au ars nu era lângă casă. Era mai jos, la un kilometru de casă. Securiştii au dat foc la o căpiţă şi au împins căpiţa în flăcări către poiată. În acea noapte, mama şi tata au dormit în casă. Nu au ştiut nimic. Dimineaţa eram înconjuraţi de o campanie de securişti. I-am văzut când i-au dus cu sania. Erau arşi“, ne-a relatat Gheorghe Florea[3]

În 22-24 iulie 1958, are loc procesul grupului Şuşman, la Tribunalul Militar Cluj, dar nici un Şuşman nu era prezent. Toţi fuseseră ucişi, rămân sentinţele pe viaţă a celor care i-au ajutat. Florea Floarea, care se va stabili în comuna Tileagd, judeţul Bihor, va fi condamnată la muncă silnică pe viaţă, comutată ulterior la 25 de ani. La fel şi soţul ei, Romul şi tatăl lul, Constantin vor fi condamnaţi prin Sentinţa nr. 983 din 26 iulie 1958 emisă de Tribunalul Militar Cluj.[4] Potrivit Sentinţei de la dosarul înregistrat la AFDP Filiala Bihor, Florea Floare, născută la data de 25 ianuarie 1931, era la data arestării domiciliată în satul Traniş, comuna Valea Drăganului, raion Huedin. Era căsătorită, avea doi băieţi, nefiind încadrată politic, de origine socială ţărănească, cu două hectare de teren.  Se reţine din descrierea faptei că “Florea Floare zis Florica l-a cunoscut pe fugarul Şuşman Teodor, începând din vara anului 1956, când acesta, sub numele de Petrea din Călăţele, umbla prin satul Traniş şi vindea rame şi balamale. Cu această ocazie, banditul Şuşman Teodor se duce la inculpata Florea Floare pentru a vedea dacă este posibil ca la nevoie să se poată adăposti acolo. În cursul lunii decembrie 1957, cei doi bandiţi, plecând din şura lui Brazda Ilarion şi Lungu Anica, întru-cât au fost căutaţi de organele securităţii, se retrag în satul Traniş, unde se adăpostesc la grajdul lui Florea Romulus şi Florea Floare zis Florica, iar dimineaţa, aceasta din urmă îi găseşte pe cei doi fugari că aceşti fraţi Şuşman care sunt fugiţi şi urmăriţi de către organele de stat. În discuţiile pe care le-a avut, inculpata cu cei doi fugari, printre altele, aceştia i-au cerut să-i alimenteze promiţându-i în schimb, că după ce se va schimba regimul vor fi recunoscători şi o vor recompensa. De menţionat că inculpata Florea Floare a acceptat să-i găzduiască pe cei doi fugari, dându-şi consimţământul în acest sens şi soţul Forea Romulus. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a anului 1957, inculpata a consumat băuturi alcoolice împreună cu cei doi bandiţi şi apoi s-a deplasat cu ei la Florea Floare a Toaderii. Existând informaţii că cei doi bandiţi pe la începutul lunii februarie se adăpostesc în şura inculpatei Florea Floare, organele de stat, în noaptea de 1-2 februarie au făcut o descindere la faţa locului şi au cerut inculpatei să dea relaţii unde se adăpostesc fugarii, însă aceasta a refuzat. În cele din urmă, a fost determinată ca să … o grupă în grajd, unde însă cei doi bandiţi au tras focuri de armă, pentru care motiv, grupa s-a retras cerându-le acestora să se predea[5].

 

 

Florea7

 

florea6

Va fi condamnată la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea în întregime a averii pentru favorizarea la crimă de constituire de bande, în scop terorist. Conform fişei sale matricole pedepsa sa va fi comutată la 25 de ani închisoare, urmând să petreacă aici până în anul 1983. Însă, după 6 ani şi 2 luni va beneficia de prevederile Decretului 176/1964[6].

(Autor: dr. Cristina PUŞCAŞ)

 



[1] Cicerone Ioaniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar F, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2000, vol. 4, 2002, accesibil  online la adresa  http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_fg/f/dictionarf_8.pdf

[2] Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, pp. 67-68

[3] Arhiva personală, Interviu Gheorghe Florea, realizat la data de 30 mai 2010, .

[4] Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor, dosar nr. 14/F, Florea Floare

[5] Ibidem, vezi Sentinţa nr. 983 din 26 iulie 1958 emisă de Tribunalul Militar Cluj,

GLIGOR CANTEMIR

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Născut la 7 decembrie 1912, în Hălmăgea, jud. Arad

Tatăl – Alexandru, mama – Eva

Perioada de detenţie:  21 decembrie 1948 – 31 iulie 1964

Condamnata la 20 de ani muncă silnică, pentru organizarea unei mişcări de rezistenţă pe valea Crişului Alb, în judeţul Arad, a executat 15 ani şi 7 luni

Locuri de detenţie: Arad, Jilava, Timişoara,  Văcăreşti. Aiud,

Funcţionar

 

 

Gligor Cantemir va executa 15 ani şi 7 luni din cei 25 de ani de condamnare pentru înaltă trădare. Născut la data de 7 decembrie 1915 în comuna Hălmăgel, raionul Gurahonţ, judeţul Arad, este unul dintre feciorii preotului din Hălmăgel[1]. Absolvent al Şcolii Superioare de Comerţ, de profesie contabil[2], va deveni conducătorul unui grup paraşutat de guvernul de la Viena pentru a activa în spatele frontului. În decembrie 1944 va fi paraşutat în Munţii Zărandului şi îşi va constitui un grup de rezistenţă anticomunistă care a acţionat în zona Munţilor Zărandului şi Codru Moma[3]. Gligor va lua calea codrului încă din toamna anului 1947, lui alăturându-i-se numeroşi legionari, dar şi ţărani, şi militari. Va fi capturat în noaptea de 20/21 decembrie 1948, în comuna Cil. “Cantemir a căzut datorită unei defecţiuni organizatorice şi a unei cedări. …. Cei care au deconspirat locul unde era Cantemir ascuns şi modalitatea de a ajunge la el nu au fost nişte trădători, ci doar oameni care fie nu au mai putut îndura tortura, fie nu au mai avut tăria să moară. … În luptă se şi moare. Cantemir a gândit, însă, dacă în asemenea împrejurări se poate şi gândi altfel. S-a predat fără să opună rezistenţă, în pofida faptului că împotriva lui s-a tras, pentru a nu-şi încărca conştiinţa şi, poate, şi pentru că socotea bătălia pierdută”, povesteşte Viorel Gheorghiţă, fost deţinut politic, care l-a cunoscut pe Gligor Cantemir[4]. Prin sentinţele nr. 1650 şi 1800/1949, au fost condamnaţi aproximativ 40 dintre partizani, Gligor Cantemir va primi 25 de ani muncă silnică. Timp de 15 ani şi şapte luni va cunoaşte ororile şi mizeriile din Penitenciarele de la Arad, Timişoara, Jilava şi Aiud[5], unde va fi torturat. Va fi graţiat de către Consiliul de Stat în 1964. Va părăsi cumplita celulă pe 31 iulie 1964, urmând să se stabilească la Oradea.

Gligor Cantemir3

Gligor Cantemir1

Gligor Cantemir2

Informaţii suplimentare:

Steliana Breazu, “Grupul de rezistenta anticomunista a lui Gligor Cantemir”, în Analele Sighet nr. 2 Instaurarea comunismului intre rezistenta si represiune”, Bucuresti, FAC, 1995, p.p. 334-335

 

Cornelia Cornea, “Rezistenta anticomunistă în Arad”, în http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=831

 

“Rezistenţa anticomunistă în Arad” – http://deveghepatriei.wordpress.com/2011/10/19/rezistenta-anticomunista-in-arad/

 

“Ceilalţi partizani”,  în http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/ceilalti-partizani

Gabriel Moisa, Grupul Adrian Mihuţiu în mărturia lui Gheorghe Poenaru, Editura Muzeului Ţării Crişurilor Oradea, 2008, p. 14

Viorel Gheorghiţă, ET EGO. Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud – http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/gheorghita/

 



[1] Gabriel Moisa, Gheorghe Poienaru, Adrian Mihuţiu în rezistenţa anticomunistă din Arad şi Bihor, Editura Primus, Oradea, 2009,  p. 15, apud Viorel Gheorghiţă, ET EGO Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud, Editura Marineasa, Timişoara, 1994, p. 89-90

[3] Gabriel Moisa, Gheorghe Poienaru, op.cit., p. 17, apud Steliana Breazu, „Grupul de rezistenţă a lui Cantemir Gligor din Munţii Zărandului şi Munţii Codrului pe valea Crişului Alb”, în vol. Instaurarea Comunismului – între rezistenţă şi represiune, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1995, p. 334

[4] Ibidem, p. 18, apud Viorel Gheorghiţă, op.cit, p.233

[5] Arhiva Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Filiala Bihor, dosar nr. 3/G, Gligor Cantemir

STANCIU PETRU

Publicat în by Cristina Puscas în Lotul Beiuşenilor, NOUTATI | Leave a comment

Stanciu Petru

Născut la 23 iunie 1927, comuna Călineşti, jud. Vâlcea

Tată – Petru, mama – Maria

Perioada de detenţie: 7 noiembrie 1951 – 26 iunie 1964

Condamnat la 25 de ani muncă silnică

Şeful „Lotului beiuşenilor”

Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Cavnic, Baia Sprie, Jilava, Cap Midia

 

stanciu petru

 

Capul organizaţiei din Beiuş ar fi fost Stanciu Petru, student la Cluj, “reţinut în anul 1948 pentru activitate legionară desfăşurată la Cluj şi eliminat dintr-o instituţie de învăţământ superior din acelaşi oraş” . Eliberat în anul 1949, ajuns în zona Beiuşului, acesta ia legătura în septembrie acelaşi an, cu Mărăscu Adrian, Brânzaş Virgil şi Brânzaş Liviu, liderii organizaţiei legionare din comuna Finiş. Ei se vor organiza sub formula “1 plus 1”. “S-a aplicat procedeul „1 plus 1”, e prima dată când auzeam de aşa ceva. Şeful era Stanciu Petru, student. Sistemul “1 plus 1” însemna că doar şeful vorbea cu mine. … Şeful Tică era student la Filozofie la Cluj, anul IV, iar celălalt şef era Mărăscu Adrian (Dodi)” , povesteşte Popovici Ileana, (căsătorită Suciu), contamnată în „Lotul beiuşenilor”.

 

stanciu12

 

Alte documente   STANCIU PETRU

 

 

 

 

Adolescenţi în zeghe, autor Traian Bodea

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

DSC_0011

 

„Jurnalul imperfect” sau „Adolescenţi în zeghe” este mărturia pe care fiecare dintre foştii deţinuţi politici din România trebuia să o aştearnă pe o coală de hârtie şi să o lase moştenire tinerilor care ar fi putut, prin aceste rânduri, să-şi însuşească o lecţie de demnitate şi de curaj.

Departe de mine gândul de face un reproş acestor martiri ai suferinţelor Gulagului românesc, însă cred cu tărie că adevărul despre ororile petrecute în închisorile comuniste trebuie „urlat” pe toate uliţele, străzile, bulevardele fiecărui cătun, sat, oraş sau metropolă, până ce fiecare dintre noi va depăşi acest sindrom al autismului modern şi va accepta să vadă crunta realitate care a învăluit România după al Doilea Război Mondial până în 1989.

Memorialistica de detenţie este o specie a literaturii care se foloseşte de poveşti reale pentru a scoate din tenebrele trecutului un adevăr dureros şi greu de acceptat. Aceste „scrieri autoreferenţiale” îmbină literatura şi istoria deopotrivă, însă ele nu se erijează în adevărate opere literare, autorii lor fiind, în mare parte, oameni care scriu cu sufletul durerile trăite de ei.

Unii dintre mărturisitorii temniţelor comuniste sunt mai expresivi şi mai plastici în scriere, alţii nu au fost înzestraţi cu harul condeiului. Însă, dincolo de limbajul simplist, familiar, răzbat suferinţele, schinjuirile, durerile, deznădejdea unor oameni care la ieşire din închisoare au semnat în faţa politrucului sau securistului un angajament că nu vor divulga nimic din ce au trăit între cei patru pereţi ai celulelor pline de igrasie, friguroase şi neaierisite.

Valoarea acestor mărturii este incomensurabilă prin prisma faptului că vin să contrazică toate documentele şi declaraţiile unui regim politic absolutist, care nu a făcut decât să oculteze adevărul. Memorialistica de detenţie a fost şi ea încarcerată în toţi cei 50 de ani de comunism. Astfel puţine sunt publicaţiile care au putut vedea lumina tiparului, chiar şi dincolo de graniţe. Din păcate, şi după `89, răzbat prea puţine mărturii dincolo de gratiile închisorilor. Prea puţine comparativ cu sutele de mii de foşti deţinuţi politici care au cunoscut detenţia comunistă.

În acest context, orice jurnal al suferinţei, cum este cartea domnului Traian Bodea, „Adolescenţi în zeghe”, este probă mult aşteptată şi extrem de preţioasă care trebuie adăugată la dosarul „Procesului comunismului”.  Profesor de limba română, profesie aleasă după ce i s-a refuzat dreptul de a deveni arhitect, beiuşeanul Traian Bodea se dovedeşte un povestitor desăvârşit. Este un mărturisitor plin de claritate în exprimare, având o cursivitate a scrierii şi o capacitate de a sintetiza tot ce este important din trecerea sa prin infernul comunist. „Adolescenţi în zeghe” este odiseea carcerală a tânărului care cu nouă zile în urmă a împlinit 15 ani şi care se trezeşte încătuşat la ora de franceză, în ziua de 2 noiembrie 1956, şi aruncat pentru următorii trei ani şi şase luni în tenebrele Gulagului românesc. Adolescenţa a petrecut-o în zeghe prin penitenciarele Oradea, Cluj, Aiud, Ocnele-Mari şi Mărgineni, alături de mii de alţi copii condamnaţi, unii dintre ei, pentru simplul fapt că au dus un coş cu bucate taţilor ascunşi în munţi. Cine ar fi putut refuza un astfel de gest? Această carte este un omagiu adus tuturor adolescenţilor care şi-au pierdut tinereţea şi cărora le-a mijit barba în celulele întunecoase de la Aiud. Este o carte presărată de durere, de neputinţe şi deznădejde, dar şi o carte a solidarităţii, a omeniei şi a credinţei care i-a ţinut demni pe aceşti tineri în faţa bătăilor, a umilinţelor, a înfometării şi a batjocorii.

Traian Bodea este adolescentul care a ştiut să-şi ascundă, cu demnitate cicatricile de la încheieturile mâinilor lăsate de ţigara anchetatorului său de la Securitatea din Oradea, locot. major Lăcătiş Eugen, cel care, mai târziu, la Timişoara, a racolat-o pe Mona Muscă. A ştiut să nu se lase deznădăjduit în lungile izolări, fără apă şi mâncare, de la „Neagra”, celula de pedeapsă, unde trebuia să stea o zi întreagă pe betonul umed. A ştiut să depăşească momentul în care visul său de adolescent s-a năruit, refuzându-i-se înscrierea la Facultatea de Arhitectură. A ales să fie profesor de limba şi literatura română, lăsând în urmă generaţii de oameni care au iubit literatura datorită lui. A ales să lase şi aceste rânduri pline de lumină şi de adevăr.

Dr. Cristina-Liana Puşcaş

 

coperta-carte-adolescenti-in-zeghe-v2-mail

 

Povestile nespuse ale inchisorilor comuniste

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

IMG_6231

 

IMG_6229

IMG_6226

IMG_6218

 

 

Mărturiile foştilor deţinuţi politici – scut în calea uitării – Poveştile nespuse ale închisorilor comuniste
Autor: Andreea COSTEA
http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/marturiile-fostilor-detinuti-politici-scut-in-calea-uitarii-povestile-nespuse-ale-inchisorilor-comuniste-154798.html

 

Mihai Godo, „Iezuit, Nu cîinele comuniştilor!”

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment
O mărturie cutremurătoare despre calvarul închisorilor
Cartea fostului deţinut politic, Mihai Godo, „Iezuit, Nu cîinele comuniştilor!”, publicată pentru prima dată în România de către editura orădeană Ratio et Revelatio, va fi lansată, vineri, 16 ianuarie a.c., de la ora 17.00, la Seminarul Greco-Catolic din Oradea, de pe Magheru, în prezenţa PS Virgil Bercea.
godo
Cartea „Iezuit, Nu cîinele comuniştilor!” este o autobiografie a pr. Mihai Godo, din ordinul iezuit, imprimată pe benzi de magnetofon, înainte de moartea sa, care a survenit pe 26 septembrie 1996. Volumul a fost publicat în Ungaria, fiind tradus anul trecut şi în limba română de către Claudia Budău şi publicat la editura Ratio et Revelatio din Oradea. Mihai Godo s-a născut la 25 septembrie 1913, în comuna Dorobanţ, judeţul Arad. Va urma cursurile CN „Emanuil Gojdu”, apoi va studia teologia la Cracovia, Oradea şi la Seghedin. Înscrierea sa în rândul iezuiţilor s-a făcut printr-un fals, cum părinţii nu au fost de acord cu această cale, tânărul Mihai Godo a falsificat semnătura tatălul său pentru a fi primit în rândul Ordinului.
Instaurarea regimului comunist la cârma României a însemnat declanşarea unei prigoane fără precedent împotriva preoţilor, indiferent de cult. Desfiinţarea şcolilor confesionale l-a lăsat pe drumuri pe Mihai Godo, care împreună cu ceilalţi iezuiţi şi alte ordine călugăreşti s-au văzut aruncaţi în stradă. Noul stat ateu nu s-a mulţumit cu atât, iar în decembrie 1950, iezuiţilor li se va stabili domiciliul obligatoriu la Gherla, iar franciscanilor la Dej. După arestarea tuturor episcopilor romano-catolici, a început şi prigoana preoţilor. Nu a fost mult până ce, în  noiembrie 1952, Godo va fi arestat. Pentru reţinerea sa şi a pr. Cornel Chiara au fost disponibilizaţi 51 de oameni înarmaţi. A fost dus la Închisoarea Uranus din Bucureşti, iar din acest moment începe calvarul prin închisorile comuniste, care va dura zece ani. Timp de aproape un an, din 16 noiembrie 1952 până pe 23 octombrie 1953, va fi supus unei anchete dure. „Cea mai grea (pedeapsă – n.r) a fost când nu m-au lăsat să dorm. O săptămână întreagă, zi şi noapte, a trebuit să rămân treaz. Mă duceau la ora zece fără zece în sala de anchetă… şi până a doua zi la ora cinci se ocupau de mine. Când mă aduceau înapoi în celulă, nu mai aveam voie decât să stau pe marginea patului de fier, cu picioarele lipite”, mărturiseşte Mihai Godo. Va intra în greva foamei timp de 21 de zile, fiind vizitat apoi de Drăghici. Însă la scurt timp se va trece la hrănirea lui artificială, un mod barbar prin care deţinuţii politici erau alimentaţi, o umilinţă greu de îndurat. „Te duc, te leagă… Îmi băgau în gură ceva în formă de ploscă, în mijloc era o deschizătură, şi pe acolo introduceau mâncarea”, povesteşte fostul deţinut. În periplu său prin Gulagul românesc va ajunge la Jilava, acolo unde ajunge şi Monseniorul Chica. Aici, în camera de 160 de persoane, unde se dormea pe jos, se afla o societate deosebit de distinsă, intelectualii României. Într-o atmosferă atât de academică, Mihai Godo a asistat, dar şi a ţinut o serie de prelegeri.
Va cunoaşte închisoarea de la Piteşti, pe cea de la Oradea, de la Cluj-Napoca şi ajunge, în final, la cumplita închisoare de la Râmnicu Sărat, unde timp de opt ani, va sta singur izolat în celulă şi unde i se va aplica un regim de exterminare: un sfer de pâine pe zi, dimineaţa un ceai, la prânz o mâncare săracă şi modestă. „Când am ajuns eu acolo, eram şapte, iar gardieni erau 51. Aproape opt ani am stat singur. N-am văzut un om, n-am ştiut că tatăl meu murise. Obosisem de atâta singurătate”, mărturiseşte Mihai Godo, căruia această izolare i s-a părut un chin fără de sfârşit. La acelaşi regim de izolare cruntă a fost supus şi Ion Mihalache, liderul ţărănist. „Pentru că a cerut audienţă, a fost bătut atât de tare de un plutonier ţigan, cu un ciocan de lemn cu care a obişnuiau să verifice seara grilajul, încât a căzut la pat”, îşi aminteşte Mihai Godo despre Mihalache. Însă cel mai emoţionant moment al şederii la Râmnicu Sărat pare să fi fost cel al spovedaniei prin mesaje Morse prin tuşit. Cum toţi deţinuţii de aici aveau TBC, iar regulile privind gălăgia erau stricte, „locatarii” închisorii îşi vorbeau prin tuşit. Astfel, de tuşit, au tuşit cu toţii „Cristos a înviat!”, iar alţii prin ultima tusă şi-au mărturisit păcatul înainte de a muri. Va fi eliberat pe 15 noiembrie 1962, cu domiciliul forţat la Gherla. Urmărit în permanenţă, dosarul său de la Securitate însumează peste 4.000 de pagini, este rearestat pe 11 septembrie, pentru speculă cu cruciuliţe, urmând să execute o penitenţă de 15 luni. Munca sa de preot în cele mai oropsite parohii l-au făcut fericit, slujind până în ultima sa clipă de viaţă, 26 septembrie 1996.
dr. Cristina-Liana PUŞCAŞ

GALINA RADULEANU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Galina Răduleanu – medic

Născută la 9 martie 1933, în URSS

Tatăl – Boris (preot), mama Alexandra

Perioada de detenţie 23 septembrie 1960 – 23 iunie 1964

Condamnată la şapte ani închisoare pentru delict de opinie

Centre de detenţie: Uranus, Jilava, Arad, Oradea

dr. Galina Raduleanu, Repetiţie la moarte … din spatele gratiilor, Piteşti, Editura Fundaţiei Sfinţii Închisorilor, 2013

repetitie_la_moarte_din_spatele_gratiilor

Primele răzvrătiri anticomuniste se manifestă la 15 ani, când, întrebată ce este patriotismul, tânăra Galina Răduleanu răspunde că înseamnă „să-l iubești pe Dumnezeu și rege”. În anii de liceu, avea un carnețel în care făcea o serie de comentarii pline de satiră și dispreț la adresa lui Stalin. Însă colega de bancă îi sustrage carnețelul și îl predă direcțiunii școlii. În urma anchetei, inspectorul o întreabă „Recunoști că Stalin este un geniu?”, iar tânăra răspunde: „Nu știu, nu l-am cunoscut personal”. Acest lucru îi va atrage eliminarea din toate școlile din România. Ulterior, printr-un subterfugiu, face rost de o foaie matricolă, repetă ultimii ani de liceu și se poate înscrie la Medicină. Astfel, în anul 1960, tânăra doctoriță de 27 de ani, este arestată din dispensarul unde practica ca medic de țară. Sub patul din una din încăperi, securiștii găsesc servieta cu jurnalul personal, unde se descoperă că „gândea puțin prietenos față de regim”. Va fi condamnată la 7 ani închisoare, executând cei 3 ani și 7 luni, în închisorile din Brașov, Uranus, Jilava, Arad și Oradea, de unde se va elibera în 23 iunie 1964. În volumul de memorii „Repetiție la moarte”, Galina Răduleanu își amintește de atelierul de la Penitenciarul Oradea unde era obligată să muncească în frig, 10 ore, la împletiturile din nylon, unde era obligată să ia parte la cursurile de reeducare și să îndure un regim dur.

 

Articole din presă: http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-2/galina-raduleanu-marturii-despre-gulagul-romanesc-cartea-de-memorii-repetitie-la-moarte-154413.html

14915231_553702718151886_8030713953222788421_n

http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-1-19/repetitie-la-moarte-din-spatele-gratiilor-oradenii-au-aflat-de-la-dr-galina-raduleanu-despre-viata-in-inchisorile-comuniste-130155.html

CAROLINA MARIA VAMOSIU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Carolina Maria Vamoşiu (născută Zoppelt) – avocată

Născută la data de 18 decembrie 1918, în Jidvei, judeţul Alba

Tatăl – Samuel Zoppelt (notar), mama Carolina

Perioada de detenţie: 9 septembrie 1960 – 23 iunie 1964

Condamnată la 10 ani de închisoare pentru uneltire şi agitaţie publică, în valul arestărilor împotriva minorităţilor

Centre de detenţie: Securitatea Braşov, Codlea, Arad, Oradea

VAMOSIU CAROLINA MARIA

 

 

Vamoşiu Carolina Maria (Lotte) născuta Zoppelt, de naţionalitate germană, s-a născut în 18.12.1914, în comuna săsească Jidvei, judeţul Alba, în casa notarului Samuel Zoppelt. Primele clase de licea le-a urmat la Liceul german din Mediaş, clasele superioare şi bacalaureat le-a absolvit la Liceul de fete greco-catolic din Blaj, promoţia 1931-32.

Şi-a luat doctoratul în Drept la Facultatea din Cluj în 1937. În acelaşi an s-a căsătorit cu Dr.Vamoşiu Alexandru şi a practicat avocatura alături de soţul ei, până în 1948. A fost exclusă din Barou, fără drept de reînscriere.

S-a stabilit în comuna natală Jidvei, judeţul Alba. Soţul ei, Vamoşiu Alexandru a fost condamnat administrative la 2 ani închisoare, între 1952-1954, ca fost prefect al judeţului Târnava Mare. Vamoşiu Carolina Maria nu a primit serviciu. A fost declarată chiabură, i s-au impus cote aberante şi munci, care îi depăşeau capacitatea fizică (descărcari de vagoane în toiul nopţii sub ameninţare etc.). Averea părinţilor ei saşi a fost confiscată, a locuit în propriul imobil plătind chirie pentru casă şi grădină.

În 1960 a fost arestată şi condamnată la 10 ani de închisoare pentru uneltire împotriva statului de către Tribunalul militar Cluj. A stat 8 luni izolată în celulă, la Securitatea din Brasov,apoi la închisorile din Arad şi Oradea, de unde a fost eliberată în iunie 1964.

Vamosiu Carolina BE

A decedat in 2001.

Stelian Tănase menţionează, în cartea sa Anatomia mistificarii, decretul în baza căruia în urma procesului NOICA urmau să fie arestate personae considerate periculoase din toate judeţele, inclusive din rândul minorităţilor.

Informatii oferite de catre Bălanean Alexandrina, nascuta Vamosiu, fiica,  domiciliată în Oradea

MARIA MUSCALU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Maria Muscalu – funcţionară

Născută la data de 12 ianuarie 1925, în oraşul  Braşov

Tatăl – Nicolae, mama – Maria

Perioada de detenţie: 23 august 1953 – 16 aprilie 1964

Condamnată de 20 de ani muncă silnică, fiind sotia lui Ioan Samoilă, executat în grupul paraşutiştilor spioni

Centre de detenţie: Jilava, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Mislea, Arad, Oradea

 
foto 1

 

Muscalu Maria este sotia lui Ion Samoilă şi aveau împreună o fiică, Mihaela, care la data arestării mamei sale, 23 august 1953, avea doar cinci luni[1]. În timp ce Ion Samoilă era executat, pe 30 octombrie 1953, în Valea Piersicilor, la Jilava şi aruncat într-o groapă comună, Muscalu Maria trăia o adevărată tragedie după despărţirea brutală de fiica ei. Securitatea a încercat să o intimideze pentru a fi de acord ca micuţa să fie dată în îngrijirea statului. Anchetele la care a fost supusă au avut efect paralizant: „Într-o noapte de anchetă, am fost scoasă şi dusă într-o cameră unde, după ce mi s-au scos ochelarii negri, m-am găsit în faţa a patru câini uriaşi. Înspăimântată, n-am mai văzut pe urmă altceva decât boturile lor lungi şi gurile lor căscate … spaima a pus totuşi stăpânire totală pe mine”[2]. Maria Muscalu a fost condamnată la 20 de ani închisoare, însă a executat 11 ani de detenţie, fiind graţiată la 16 mai 1964 de la Penitenciarul Oradea[3]. La Oradea a lucrat la „ateliere”[4].

foto 2

Scinteia 10 octombrie 1953 pag.1

eo 049

eo 029

 

sentinta 1

 

sentinta 2


[1] Lacrima prigoanei, din lupta legionarelor românce, Timişoara, Editura Gordian, 1994,  p. 102. „În ziua de 23 august 1953 am fost arestaţi. Imediat am şi fost transportaţi la Bucureşti, la Ministerul de Interne. M-au luat de acasă, fără să-mi pot măcar îmbrăţişa fetița şi pe mama, rămase fără nici un sprijin şi cu sora bolnavă. Fratele meu Gicu a fost şi el arestat şi dus la Interne, fără să fi avut vreo legătură cu cauza care mă implica pe mine. Chiar şi sora, care era bolnavă, a fost arestată şi reţinută două săptămâni la Securitatea din Braşov. După şapte luni, în urma unei tuberculoze galopante, s-a stins din viaţă”, mărturisea Maria Muscalu-Baicu, sotia lui Ion Mircea Samoilă, accesibilă on-line la adresa http://www.miscarealegionara.org/ion-samoila/.

[2] Ibidem,

[3] Arhiva Penitenciarului Oradea, Registru IV/A/45. litera M, Maria Muscalu.

[4] Lacrima prigoanei …, p. 102