CAROLINA MARIA VAMOSIU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Carolina Maria Vamoşiu (născută Zoppelt) – avocată

Născută la data de 18 decembrie 1918, în Jidvei, judeţul Alba

Tatăl – Samuel Zoppelt (notar), mama Carolina

Perioada de detenţie: 9 septembrie 1960 – 23 iunie 1964

Condamnată la 10 ani de închisoare pentru uneltire şi agitaţie publică, în valul arestărilor împotriva minorităţilor

Centre de detenţie: Securitatea Braşov, Codlea, Arad, Oradea

VAMOSIU CAROLINA MARIA

 

 

Vamoşiu Carolina Maria (Lotte) născuta Zoppelt, de naţionalitate germană, s-a născut în 18.12.1914, în comuna săsească Jidvei, judeţul Alba, în casa notarului Samuel Zoppelt. Primele clase de licea le-a urmat la Liceul german din Mediaş, clasele superioare şi bacalaureat le-a absolvit la Liceul de fete greco-catolic din Blaj, promoţia 1931-32.

Şi-a luat doctoratul în Drept la Facultatea din Cluj în 1937. În acelaşi an s-a căsătorit cu Dr.Vamoşiu Alexandru şi a practicat avocatura alături de soţul ei, până în 1948. A fost exclusă din Barou, fără drept de reînscriere.

S-a stabilit în comuna natală Jidvei, judeţul Alba. Soţul ei, Vamoşiu Alexandru a fost condamnat administrative la 2 ani închisoare, între 1952-1954, ca fost prefect al judeţului Târnava Mare. Vamoşiu Carolina Maria nu a primit serviciu. A fost declarată chiabură, i s-au impus cote aberante şi munci, care îi depăşeau capacitatea fizică (descărcari de vagoane în toiul nopţii sub ameninţare etc.). Averea părinţilor ei saşi a fost confiscată, a locuit în propriul imobil plătind chirie pentru casă şi grădină.

În 1960 a fost arestată şi condamnată la 10 ani de închisoare pentru uneltire împotriva statului de către Tribunalul militar Cluj. A stat 8 luni izolată în celulă, la Securitatea din Brasov,apoi la închisorile din Arad şi Oradea, de unde a fost eliberată în iunie 1964.

Vamosiu Carolina BE

A decedat in 2001.

Stelian Tănase menţionează, în cartea sa Anatomia mistificarii, decretul în baza căruia în urma procesului NOICA urmau să fie arestate personae considerate periculoase din toate judeţele, inclusive din rândul minorităţilor.

Informatii oferite de catre Bălanean Alexandrina, nascuta Vamosiu, fiica,  domiciliată în Oradea

MARIA MUSCALU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Maria Muscalu – funcţionară

Născută la data de 12 ianuarie 1925, în oraşul  Braşov

Tatăl – Nicolae, mama – Maria

Perioada de detenţie: 23 august 1953 – 16 aprilie 1964

Condamnată de 20 de ani muncă silnică, fiind sotia lui Ioan Samoilă, executat în grupul paraşutiştilor spioni

Centre de detenţie: Jilava, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Mislea, Arad, Oradea

 
foto 1

 

Muscalu Maria este sotia lui Ion Samoilă şi aveau împreună o fiică, Mihaela, care la data arestării mamei sale, 23 august 1953, avea doar cinci luni[1]. În timp ce Ion Samoilă era executat, pe 30 octombrie 1953, în Valea Piersicilor, la Jilava şi aruncat într-o groapă comună, Muscalu Maria trăia o adevărată tragedie după despărţirea brutală de fiica ei. Securitatea a încercat să o intimideze pentru a fi de acord ca micuţa să fie dată în îngrijirea statului. Anchetele la care a fost supusă au avut efect paralizant: „Într-o noapte de anchetă, am fost scoasă şi dusă într-o cameră unde, după ce mi s-au scos ochelarii negri, m-am găsit în faţa a patru câini uriaşi. Înspăimântată, n-am mai văzut pe urmă altceva decât boturile lor lungi şi gurile lor căscate … spaima a pus totuşi stăpânire totală pe mine”[2]. Maria Muscalu a fost condamnată la 20 de ani închisoare, însă a executat 11 ani de detenţie, fiind graţiată la 16 mai 1964 de la Penitenciarul Oradea[3]. La Oradea a lucrat la „ateliere”[4].

foto 2

Scinteia 10 octombrie 1953 pag.1

eo 049

eo 029

 

sentinta 1

 

sentinta 2


[1] Lacrima prigoanei, din lupta legionarelor românce, Timişoara, Editura Gordian, 1994,  p. 102. „În ziua de 23 august 1953 am fost arestaţi. Imediat am şi fost transportaţi la Bucureşti, la Ministerul de Interne. M-au luat de acasă, fără să-mi pot măcar îmbrăţişa fetița şi pe mama, rămase fără nici un sprijin şi cu sora bolnavă. Fratele meu Gicu a fost şi el arestat şi dus la Interne, fără să fi avut vreo legătură cu cauza care mă implica pe mine. Chiar şi sora, care era bolnavă, a fost arestată şi reţinută două săptămâni la Securitatea din Braşov. După şapte luni, în urma unei tuberculoze galopante, s-a stins din viaţă”, mărturisea Maria Muscalu-Baicu, sotia lui Ion Mircea Samoilă, accesibilă on-line la adresa http://www.miscarealegionara.org/ion-samoila/.

[2] Ibidem,

[3] Arhiva Penitenciarului Oradea, Registru IV/A/45. litera M, Maria Muscalu.

[4] Lacrima prigoanei …, p. 102

AUREL TEREBENT

Publicat în by Cristina Puscas în Biserica în lanţuri | Leave a comment

Aurel Terebenţ(iu) – preot

Născut la 26 noiembrie 1907, în Cociuba Mică, judeţul Bihor

Tatăl – Vasile, mama – Catiţa

Perioada de detenţie: 20 iulie 1947 – 4 (10) februarie 1948; 16 august 1952 – 25 mai 1953

Preşedintele organizaţiei PNŢ – Maniu din plasa Vaşcău

Centre de detenţie: Penitenciarul Oradea, Cap Midia

terebent aurel crop

 

 

Pe 19 august 1947 este adus şi cel de-al doilea preot,  protopopul ortodox de Vaşcău Terebenţ(iu) Aurel[1], preşedintele organizaţiei PNŢ – Maniu din plasa Vaşcău[2], care a ieşit din Penitenciarul Oradea Mare abia pe data de 4 februarie 1948[3]. El se afla încă din anul 1946 în atenţia organelor de poliţie, după cum confirmă o notă informativă transmisă de Sectorul Jandarmi Vaşcău: „Protopopul Terebenţiu Aurel din comuna Vaşcău care face parte din organizaţia politică Naţional Ţărănistă Maniu în ziua de 19 august 1946 nu s-a prezentat la biserică, iar pentru a nu lua parte la serbarea de 23 August 1946 a plecat din localitate motivând că este bolnav”[4]. După eliberare, a continuat să afişeze o politică de rezistenţă, dovadă stând şi faptul că familia sa a fost în continuare urmărită. Într-o dare de seamă săptămânală întocmită pe perioada 7 – 14 martie 1949 de către Direcţia Regională de Securitate Oradea se arată că „soţia protopopului Terebenţiu Aurel, fost şef de plasă P.N.Ţ., domiciliată în comuna Vaşcău-Bihor, a predat postului de miliţie un plic expediat pe numele soţului său în care au fost expediate 3 poezii manifeste, toate semnate „Munte de cremene”[5]. Într-o altă sinteză a Raionului Securităţii Beiuş pentru perioada 24 februarie – 24 martie 1952, preotul este aminitit că pe data de 2 martie, la înmormântarea înaintaşului PNŢ Borz Terente, a ţinut o predică care a atras atenţia informatorilor. Pe data de 16 august 1952 a fost internat administrativ pe o perioadă de 60 de luni la Cap Midia, fiind eliberat pe data de 25 aprilie 1953[6].

2vX65Yy8DEGpwuC7iM03g_3Hn4-kiIyxcQU9Vorlk7s
MPdlRN7SOP9x6lmJudpJ4AURP_eaaEAVaPKSwymdVns


[1]http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/T/T%2006.%20Tep%20-%20Timcu/Terebent%20Aurel/index.php. Fişa matricolă penală Terebenţ Aurel. S-a născut pe data de 26 noiembrie 1907, în comuna Cociuba Mică, domiciliat în Vaşcău, căsătorit, cu doi copii.

[2] Antonio Faur, Ştefan Popescu – liderul grupului de rezistenţă anticomunist din sudul Bihorului (1946-1950), Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2007, p. 21

[3] Arhiva Penitenciarului Oradea, Opis de preveniţi pe anul 1945-1948, I – IV/A/7, litera T/1947. Într-un RAPORT INFORMATIV din 9 aprilie 1949, semnat de slt. de Securitate Misăilă Emanoil se precizează că: „după desfiinţarea PNŢ Maniu ca partid, este deţinut pentru activitatea sa reacţionară şi internat în lagăr dela 20 iulie 1947 şi până la 10 februarie 1948”. Arhiva personală Terebenţ Liciniu (în continuare A.p.T.L.)

[4] Corneliu Crăciun, Opţiunea Maniu. Contribuţii documentare la istoria PNŢ (1945-1948), Oradea, Editura Logos 94, 2003, p. 141

[5] A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dos.1198, vol. 1, f. 57. Cele trei manifeste aveau ca titlu: „VINE CEASUL, REZISTENŢA”, „PĂMÂNTUL MEU” ŞI „ROMÂNI!”.  

[6] A.p.T.L., Referat al Serviciului “C” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, din 28 mai 1956.

 

ALEXANDRU PANTEA

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Alexandru Pantea – elev

Născut la data de 1 decembrie 1929, în Petid, judeţul Bihor

Tatăl – Nicolae, mama – Florica

Perioada de detenţie: 28 mai 1948 – 10 mai 1951

Bibliotecar al Frăţiilor De Cruce de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş

Condamnat la trei ani, execută doi ani şi cinci luni

Centre de detenţue: Penitenciarul Oradea, Cluj, Aiud, Târgşor, Gherla

 

ALEXANDRU PANTEA

 

Pantea Alexandru[1], elev la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, bibliotecar al grupului FDC din zonă, mărturişeste că cele mai grele momente, din cei doi ani şi cinci luni de detenţie, au fost cele de la Gherla.  „Un moment dificil a fost când colegul de  lângă  tine, student, cu care ai discutat cu o oră înainte iţi striga: ,,mă banditule!”… Torturile la care am fost supus: obligaţia de a sta într-o anumită poziţie,  cu  picioarele întinse şi cu mâinile pe lângă corp spre picioare, cu privirea fixă  la vârful picioarelor; am fost bătut cu picioarele de la priciuri şi cu cearceaful alergând prin  camera  99”, mărturişeşte Pantea Alexandru.



[1] Pantea Alexandru (n. 1 decembrie 1929, în Petid, judeţul Bihor) a fost arestat pe 28 mai 1948, la ora 7.00, de la gazda sa din Beiuş. A fost dus la Securitata din Oradea, apoi la Penitenciarul Oradea. Este condamnat la trei ani de detenţie, din care va executa doi ani şi cinci luni. Va fi transferat, alături de alţi elevi bihoreni, la Târgşor, după care va ajunge la Gherla unde va cunoaşte „metodele aduse de  la  Piteşti  şi aplicate  de Popa  Alexandru  (Ţanu), Mihai Livinschi, Martinuş, Stoian  Ion etc.”. A.p.C.P., Chestionar Pantea Alexandru, completat la data de 27 august 1928, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/alexandru-pantea/

 

promotia 1948

 

Chestionar ALEXANDRU PANTEA / CHESTIONAR dr. ing. Alexandru Pantea

ALEXANDRU TOCOIAN

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Alexandru Tocoian – muncitor

Născut la data de 1 octombrie 1922, în Călugări, judeţul Bihor

Tatăl – Ioan, mama – Iuliana

Perioada de detenţie: (?) 1950 – 24 martie 1951

Acuzat că l-a găzduit şi alimentat pe căpitanul Ştefan Popescu

Centre de detenţie: Penitenciarul Oradea, Penitenciarul Tribunal Cluj

 

 tocoian Alexandru foto

Pe data de 9 decembrie 1950, pe poarta Penitenciarului Oradea intră un grup format din nouă arestaţi[1], fără mandat, aduşi cel mai probabil de la Securitatea Oradea, fiind acuzaţi cu toţii că au făcut parte din organizaţia subversivă condusă de căpitanul Ştefan Popescu, liderul grupului de rezistenţă din sudul Bihorului[2]. Scos forţat din rândurile active ale Armatei Române, Ştefan Popescu, rămas fără un venit prin care să asigure un trai decent familiei sale, se implică în campania de reorganizare a PNŢ-Maniu, din plasa Vaşcău, la invitaţia protopopului ordodox Terebenţ Aurel. Toată această activitate nu va rămâne fără urmări, astfel că în cursul lunii iulie 1947, organele de securitate încearcă să-l reţină. Devine fugar, implicând în aceast joc de-a v-aţi ascunsele cu organele de represiune peste 100 de persoane, din care 12, vor fi trimise în judecată alături de el. Pe data de 29 iunie 1950 va fi arestat în urma unui schimb de focuri în gospodăria lui Banciu Miron, din Dumbrăveni. Din acest moment începe sarabanda arestărilor celor care i-au oferit adăpost şi hrană, respectiv încarcerarea la Penitenciarul Oradeaa nouă din cei 13 inculpaţi. Astfel pe data de 9 decembrie 1950 sunt aduşi la închisoarea din Parcul Traian: Tuducea Nicolae, arestat de pe data de 11 iulie 1950, Tuducescu Filimon, arestat din 18 septembrie 1950, Petriş Valer (31 octombrie 1950), Banciu Miron (29 iunie 1950), Cuc Ioan (18 septembrie 1950), Faur Nicolae (31 octombrie 1950), Aron Teodor (4 octombrie 1950), Tocoian Gavril (29 septembrie 1950), respectiv Tocoian Alexandru, a cărui dată de reţinere nu se cunoaşte, fiind singurul care va fi eliberat, ulterior, prin achitare la data de 24 martie 1951[3]. Vor părăsi cu toţii închisoarea orădeană pe 30 ianuarie 1951, pentru a fi duşi la Cluj-Napoca, pentru judecată. Inculpaţii vor primi condamnări de la câteva luni, la patru ani, în cazul lui Ştefan Popescu.

tocoian alexandru foto1


[1] Arhiva Penitenciarului Oradea, Registru matricol de reţinuţi politici depuşi de DGSP şi justiţie începând din anul 1949-1950, I-IV/A/13

[2] Antonio Faur, Ştefan Popescu – liderul grupului de rezistenţă anticomunistă din sudul Bihorului (1946-1950), Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2007

[3] Arhiva personală Tocoian Iosif, Sentinţa nr. 227 din 23 martie 1951 a Tribunalului Militar Cluj

 

DUMITRU COPACEANU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Tributul bihorenilor | Leave a comment

Dumitru Copăceanu – inginer

Născut la data de 27 martie 1920, în Ineu de Criş, judeţul Bihor

Tatăl – Dumitru, mama – Paraschiva

Perioada de detenţie: 26 iunie 1948 – 28 ianuarie 1953

Reţinut timp de 4 ani şi 7 luni, fără mandat de arestare, fără a fi judecat şi condamnat

Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Ocnele Mari

Dumitru Copaceanu

 

CLIK pe poza

 

 

Dumitru Copăceanu a fost arestat la finele lunii iunie 1948, cu doar două săptămâni de data stabilită pentru propria căsătorie. Este „găzduit” timp de trei luni la Securitatea din Oradea, după care transferat la Penitenciarul Oradea, unde va sta până spre sfârşitul lui noiembrie 1948. Va fi transferat la Aiud, apoi la Ocnele Mari unde va petrece trei ani şi jumătate. În această perioadă, aici se aflau o seamă de personalităţi, dintre care Dumitru Copăceanu îi aminteşte pe Mihail Manoilescu, fost ministru de externe, filosoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu, fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail şi Dumitru Coroamă etc. Dintre bihoreni, la Ocnele Mari erau alături de el alţi nouă: loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean şi Vasile Tăbăcaru.

 

În celula întunecoasă de la Securitatea din Oradea, fără aer, de 2 mp, cu un pat de lemn, Dumitru Copăceanu povesteşte că mâncarea era „slabă, slabă de tot. Dimineaţa şi seara nimic. La masă un sfert de kilograme de pâine sau mălai, un polonic de ciorbă, pe care o sorbeam direct din gamelă, gamelă, care în cel mai scurt timp, trebuia pasată spre celula vecină”.

Inginerul Dumitru Copăceanu povesteşte că, la Penitenciarul Oradea, îşi petrecea timpul, alături de colegii de celulă, scriind pe geamul din cameră, formule  matematice, declinări, conjugări etc. La un moment dat, un gardian a observat aceste scrieri şi considerând că a descoperit un plan de evadare, a scos această partea de fereastră şi a trimis-o direct la Securitate, pentru verificare. „După consultarea unor experţi, Securitatea a constat că nu era vorba de evadare. Ci de nişte lecţii. Fereastra a fost restituită. Gardianul s-a ales cu satisfacţia că noi am rămas în plină iarnă, în frig, timp de trei săptămâni”, mărturiseşte Dumitru Copăceanu.



 

 

DUMITRU V. BONTA, TREI SATE, TREI SURORI: SĂCĂDAT, BORŞA, SĂBOLCIU,

EDITURA IMPRIMERIA DE VEST, ORADEA, 2002, PP. 264-271

ing. Dumitru Copăceanu

 

Mesajul său adresat în special tinerei generaţii, este să înveţe din lecţiile istoriei, pentru ca asemenea monstruozităţi să nu mai se repete. O frază, devenită celebră, ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri: “Cei care nu vor sâ-şi amintească de trecut, sunt condamnaţi să-l retrăiască încă o dată. “

 

 

S-a născut la 27 martie 1920 în comuna Ineu de Criş, jud. Bihor, din părinţi ţărani. Tatăl -Dumitru, a decedat când avea 2 ani, iar mama – Paraschiva când avea 4 ani. Orfan fiind, a fosi crescut de unchiul Pavel Matei şi mătuşa Ana Matei din Săcadat, care au fost adevăraţii părinţi.

Şcoala primară a facut-o în Săcadat. Excelentul învăţător Ioan Mascaş, de numele căruia se leagă formarea unor personalităţi între fiii satului, devenit ulterior licenţiat în drept, l-a încurajat să continue studiile, dar părinţii adoptivi, conform mentalităţilor vremii, au dorit însă să rămână pentru a se ocupa de cultivarea pământului. Aşa că a continuat în Săcadat încă doi ani. Cu lacrimi în ochi a reuşit să-şi convingă părinţii adoptivi să continue studiile.

A urmat un an la gimnaziul “Alexandru Roman” din Oradea, urmând apoi liceul “Emanoil Gojdu din Oradea, iar după cedarea Ardealului de Nord, a absolvit liceul Samuil Vulcan din Beiuş, unde a studiat un an.

După absolvirea studiilor liceale în 1941 intră primul la admiterea de la secţia de construcţii, proaspăt înfiiţată la Politehnica din Timişoara, pe care o termină în poziţie fruntaşă în anul 1947, fiind declarat inginer cu diploma “cum laude”.

In urma unui exigent concurs, dat în anul 1948 la Bucureşti reuşeşte să se angajaze la CFR. Secţia L4 Oradea, unde activează timp de 4 luni. Dorea să se căsătorească cu actuala soţie, dar într-o dimineaţă de la sfârşitul lunii iunie a anului 1948, un ofiţer de securitate, 1-a rugat să-l însoţească la secţie pentru “nişte formalităţi de cinci minute”. Nu a avut o activitate propriu-zis anticomunistă dar, intelectualii nu aveau încredere în “binefacerile” comunismului. Ei constituiau permanent un potenţial pericol…

 

Calvarul din închisori

 

A urmat o perioadă cumplită. A fost arestat, fără mandat de arestare, la vârsta de 28 de ani, fără să i se comunice nici un motiv. Condiţiile de la Siguranţa din Oradea erau foarte aspre: celula la subsol în care stăteau doi deţinuţi cu o suprafaţă de cca. 2 mp., cu un pat de lemn, beznă tot timpul aer insuficient pentru respiraţie, mâncare proastă – o singură dată pe zi (la prânz).

După o anchetare de trei luni a fost transferat la Penitenciarul din Oradea. Alte condiţii grele dar ceva mai suportabile: celulă mai mare (se putea respira!), lumină ziua, dar dormitul era jos pe beton. In cele 5 luni nu văzuse soarele. Plimbare, pachete cu mâncare, legături cu familia, scrisori ni s-au permis de loc. Intr-o zi de noiembrie 1948, i s-a spus să-şi ia bagajele. Spera să fie eliberat deoarece era convins că nu s-a găsit nimic incriminator. O parte dintre deţinuţi au fost trimişi în judecată şi au primit condamnări la mulţi ani de închisoare, pentru “crime de înaltă trădare”, iai alţii, mai puţini au fost propuşi pentru lagăr, fără nici un proces. A fost dus la închisoarea din Aiud unde a stat nouă zile.

La Aiud s-au format loturi de câte 100 de deţinuţi, care au fost îmbarcaţi în tren fără să li se spună nimic; unii se speriau să nu-i ducă în Siberia. Marea uşurare a fost când au aflat de la ceferist că se găseau în Copşa Mică şi urmau să fie ataşaţi unui tren care se îndrepta spre sud, nu spre est. A ajuns în final la închisoarea din Ocnele Mari.

La Ocnele Mari, existau camere tip şcoală, priciuri pentru dormit, câte 8 persoane sus şi 8 persoane jos, tinete în camere în care se făceau necesităţile. Ceea ce se câştiga în principal aici, era cele două plimbări de câte o jumătate de oră pe zi, adică din 24 de ore de detenţie, să ai 23 în celulă şi o oră de plimbare, să vezi soarele(!), să ai aer (!), asta era un mare succes. In incinta Penitenciarului se afla o încăpere, un fel de capelă pentru închinăciune, care a fost distrusă la l5 august 1949, din ordinul celor „de sus”. La aceasta închisoare toţi deţinuţii politici cu care a fost nu au avut vreo condamnare. Detenţia de la Ocnele Mari a durat trei ani şi jumătate.

In perioada detenţiei, prin acest lagăr s-au perindat o seamă de personalităţi, dintre care aminteşte: Mihail Manoilescu – fost ministru de externe, profesor de economie politică la Institutul Politehnic Bucureşti, Mihai Popovici – fost ministru de externe, filozoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu – fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail, Dumitru Coroamă, Zaharia (invalid de război), apropiat colaborator al mareşalului Antonescu, profesori, preoţi, militari, avocaţi, din toate părţile ţării, mulţi pentru aşa zisa “vină” că au aparţinut unor partide politice, alţii fără măcar să fi aparţinut. Şi-a amintit cu plăcere de profesorul de matematică Virgil Ghiţescu de la Braşov, de la care a învăţat multă geometrie. Figurile geometrice erau desenate cu piciorul, pe pământ şi unii gardieni le considerau planuri de evadare. Profesorul de muzică şi dirijorul Rică Constantinescu, le-a creat colegilor de celulă momente de înălţare spirituală, povestind conţinutul unor opere, interpretând arii din opere, muzică populară, sau colinzi.

Un caz cu totul aparte a fost al avocatului Mircea Opriş din Blaj, care de mic copil a avut un accident, amputându-i-se ambele braţe şi spre uimirea tuturor, scria şi desena cu ajutorul gurii şi a picioarelor. El le confecţiona din pâine piese de şah foarte reuşite, care, dacă nu erau atenţi, se confiscau de către gardieni. O figură proeminentă, care a dat dovadă de mult curaj, dârzenie şi dispreţ faţă de regimul comunist, a fost Petre Pandrea, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (ulterior arestat şi împuşcat în detenţie din ordinul lui Gheorghiu-Dej). Ca avocat Petre Pandrea, a apărat şi ajutat înainte de 23 August 1944 mulţi comunişti. Cu ocazia inspecţiilor care se făceau de la Ministerul de Interne a avut curajul să compare regimul de detenţie al comuniştilor dinainte de 1944, cu cel practicat pentru deţinuţii politici, de către autorităţile comuniste. Pentru că “nu şi-a pus lacăt pe gură” a fost pedepsit cu sute de zile, în cel mai cumplit regim de detenţie, “la neagra”. Au existat şi deţinuţi ai minorităţilor naţionale, mai puţini, câţiva maghiari şi evrei, cu care s-au înţeles bine, a existat un respect reciproc.

La Ocnei Mari erau 10 bihoreni; loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean, Vasile Tăbăcaru şi Dumitru Copăceanu.

Cu excepţia ofiţerului politic şi a unui gardian, personalul închisorii a avut un comportament civilizat. Au existat câţiva gardieni inimoşi, care au înţeles că deţinuţii sunt practic nevinovaţi. In anul 1949, de Sfintele Paşti, prim-gardianul închisorii Vişan, a deschis uşa celulei, li s-a adresat deţinuţilor cu “Hristos a înviat!” şi a adus de la Biserica din localitate Pască pentru toţi deţinuţii. Alt gardian Lup Nicolae, îi scotea la anumite munci uşoare pe câmp, numai pe deţinuţii de încredere, unde deţinuţii se bucurau că pot mânca fructe necoapte, adevărate vitamine (!), unde localnicii mai aruncau pagini din ziarele vremii şi deţinuţii aflau ce se mai întâmplă. Mâncarea primită era foarte proastă. La un moment dat, un proprietar de restautant din Cluj, de origine maghiară, a sugerat să i se pună la dispoziţie întreaga cantitate de alimente şi se va ocupa de prepararea mâncării pentru toţi deţinuţii. Ideea a fost acceptată, s-au făcut trei feluri de mâncare, dar când au venit în inspecţie şefi de securitate de fa Bucureşti, s-a interzis totul, spunându-se că acolo este închisoare şi nu restaurant.

Cea mai grea perioadă a fost prin anul 1950, când au venit echipele de reeducare de Ia Piteşti. Li s-a pus la dispoziţie o aripă, cu camere mari, pentru tortură. Cine trecea pe acolo avea doar câteva şanse: să accepte colaborarea cu ei, să înnebunească, sau să moară. Criteriile după care recrutau persoanele, nu le cunoştea nimeni. Persoanele care-şi auzeau numele, trebuiau să-şi facă bagajele şi erau duse la camerele de tortură. După puţin timp se auzeau strigăte disperate. Din fericire, nici un bihorean nu a fost recrutat pentru tortură. Se credea că în urma unei intervenţii de la Bucureşti, au fost luaţi şi duşi în altă parte. O parte dintre ei au rămas însă, pentru a mai face şicane. Au fost puşi ca şefi, la atelierul de confecţionat scaune, unde se lucra în două schimburi. Cel mai greu era în schimbul de noapte. Ei stabileau normele, care erau mărite continuu.

Din februarie 1952 a urmat o nouă perioadă de cercetări, la Oradea. Securitatea era şi acum plină de deţinuţi. Sezonul arestărilor şi al trimiterilor la canal era în toi.

Rezistenţa în detenţie s-a datorat credinţei în Dumnezeu (spera permanent că Dumnezeu îl va ajuta, deoarece nu se ştia vinovat cu nimic), vârstei (era tânăr, cu moralul bun) şi activităţii intelectuale, care a făcut mai suportabilă trecerea timpului..

A fost eliberat în 28 ianuarie 1953. “Formalităţile de cinci minute” s-au transformat într-o detenţie de 4 ani şi aproape 7 luni. Calvarul suferinţelor nu s-a terminat odată cu eliberarea. Sistemul comunist a continuat tortura psihică. Pentru stabilirea domiciliului în Oradea, unde avea serviciul şi familia, au trebuit doi ani; pentru o schimbare în cadrul aceluiaşi raion.

 

In anul 1953 s-a căsătorit cu Minerva Baciu, din care uniune a rezultat doi băieţi, Dan şi Călin, ambii actualmente ingineri constructori în Oradea.

La angajare a întâmpinat mari greutăţi din cauză că a fost deţinut politic. La secţia de Drumuri naţionale a fost angajat în aprilie 1953, după ce şeful de cadre 1-a chestionat ca la securitate. Securitatea se interesa în permanenţă dacă nu sabotează. In anul 1958, toţi foştii deţinuţi politici, sau alte persoane care nu au avut “dosar curat” li s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece nu prezentau suficientă încredere. Au urmat alte suferinţe. După ce a fost, înlăturat din serviciu, fără un preaviz de 14 zile (articol care făcea foarte dificilă reangajarea), la toate încercările de angajare se răspundea negativ. Astfel, la uzina Sinteza Oradea, a fost refuzat, pe motiv că lucrările au caracter secret, la Serviciul apelor – proiectare, de asemenea pe acelaşi motiv, iar la TRCL Oradea, când s-a dus pentru angajare, inginerul şef, după ce i-a văzut autobiografia, i-a spus în mod ironic că îi oferă postul său.

După trei luni de încercări, a fost angajat la început în 1959 pe post de maistru IATS Oradea. După câţiva ani a ajuns inginer şef de serviciu.

Vocaţia pentru învăţământ a avut-o din anii de şcoală. Timp de 16 ani, de la sfârşitul anului 1965, până la pensionarea din anul 1982, lucrează în învăţământ, la Şcoala tehnică pentru personal tehnic, devenită apoi Liceul industrial Nr. 3, iar actualmente Colegiul Naţional Constantin Brâncuşi din Oradea.

In învăţământul liceal şi postliceal tehnic, a desfăşurat o activitate plină de abnegaţie, de educaţie şi instruire a numeroase generaţii de elevi, unii deveniţi apoi absolvenţi de facultăţi. A predat discipline de bază pentru formarea tehnică precum Rezistenţa Materialelor, Statica Construcţiilor, Beton armat, Poduri, Drumuri, Hidraulică, Topografie, etc.

La stabilirea pensiei, în anul 1982, nu i s-a recunoscut perioada de detenţie, deşi anii erau trecuţi în cartea de muncă. I s-a cerut un act de la securitate, prin care să demonstreze nevinovăţia sa. Actul primit confirma numai perioada de detenţie, nu şi nevinovăţia, cu toate că nu fusese condamnat. A fost în permanenţă supravegheat, diverse persoane trebuind să raporteze comportarea sa. In anul 1975 a fost chemat la securitate, pentru a da referinţă despre unii colegi cu care a fost închis. După ce le-a predat, a fost chemat pentru a i se reproşa că nu erau destul de critice. Le-a răspuns “vă rog să nu mă confundaţi cu lucrătorii dumneavoastră “. După aceea a fost lăsat în pace.

O mare parte dintre intelectualii ţării, care ar fi putut contribui în mod substanţial la progresul ţării, au stat în închisori şi au avut de suferit. E bine ca tineretul, acei care vor construi societatea de mâine, să cunoască adevărurile trecutului, pentru a nu se repeta ceea ce a fost.

 INREGISTRARE AUDIO REALIZATA PENTRU MUZEUL MEMORIAL SIGHET  / Dumitru Copaceanu / (clik)

 

EXTERMINAREA FIZICĂ PRIN ÎNFOMETARE

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Regimul de detenţie | Leave a comment

Viaţa de zi cu zi a celor consideraţi duşmani ai poporului a fost o „foame continuă”[1], deţinuţilor aplicându-li-se un regim permanent de „pedeapsă”[2]. Mărturiile celor care au fost hrăniţi de la bucătăria Penitenciarului Oradea reclamă un regim alimentar foarte slab[3], o mâncare mizerabilă[4], care nu se putea consuma[5], având aspect şi gust ca „lăturile la porci”[6] şi care nu era „niciodată suficientă”[7], concluzionează părintele Bordaşiu Nicolae. Din cele 21 de alimente amintite în Norma 24 ce trebuiau asigurate deţinuţilor politici care nu muncesc, foarte multe nu se regăseau, potrivit declaraţiilor foştilor deţinuţi, în meniul zilnic, cum ar fi legumele proaspete, carnea de vită, subprodusele de carne sau slănina.

istoric_penitenciar3

Petri Iosif nici nu-şi aminteşte ca în anul 1961 să fi primit vreodată o bucată de carne, în timp ce Rusu Vasile poveşteşte că un astfel de element se „rătăcea” la distanţă de săptămâni prin gamela de mâncare ce i se servea prin anul 1948. Un inventar realizat în urma chestionarelor şi interviurilor, a informaţiilor culese din memoriile publicate scoate în evidenţă că singurele elemente folosite în realizarea meniului au fost: varza, cartofii, arpacaşul şi fasolea. În aceste condiţii, supa oferită avea un conţinut caloric foarte redus, ceea ce îi face pe foştii deţinuţi, atunci când descriu compoziţia ciorbei, să se refere la acest fel de mâncare ca fiind „cea mai clară apă chioară”[8], în realitate doar „o apă chioară căldicică şi tulbure”[9]. În zeama transparentă şi imundă[10] rătăceau, de regulă, legume alterate, deshidratate, necurăţate, nespălate şi îngheţate[11]. Supa de varză avea doar gust de varză[12], fără urmă de frunze de varză sau grăsime, povesteşte Brazdă Aurel. În ciorba de arpacaş se numărau între şapte şi cinsprezece boabe, în timp ce în zeama neagră de cartofi „necurăţaţi şi nespălaţi, adeseori aduşi îngheţaţi şi putrezi”, rătăcea, printre pământul şi nisipul gros rămas pe fundul castronului, un sfert sau o jumătate de cartof[13]. Lucreţia Jurj îşi aminteşte şi ea de ciorba de arpacaş care era „bălos şi scârbos”, trebuind să fie spălat pentru a-l putea ingera. Aristina Pop-Săileanu, fiica pădurarului Nicolae Pop, din Lăpuşul Românesc, care a condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului[14], menţionează că aveai nevoie de „lupă” ca să zăreşti câte un bob de arpacaş[15]. Ciorba oferită deţinutelor în anii 1955-1956 a fost „îmbunătăţită” cu copite de vite, cu păr cu tot[16].

Micul dejun se servea la ora 7.00, când deţinuţilor politici li se aduceau în recipientele cărate de către deţinuţii de drept comun un ceai sau o cafea ori renumitul terci. „Terciul era un fel de mămăligă, da’ o făceau aşa de subţire că o luau cu polonicu’. Era mai rău ca la pui, că lor te înduri să le dai mai multă făină”, îşi aminteşte Lucreţia Jurj de primul fel de mâncare pe care îl primea dimineaţa. „Dimineaţa ni se turna în gamelă cam o cană de aşa zisă cafea de orz ars făcut praf şi fiert. Nu ştiu dacă conţinea 5 gr de zahăr”[17], consemnează George Sarry. Cantitatea de pâine oferită era, de regulă, de 250 de gr şi se acorda pe întreaga zi. Uneori nici pe aceasta nu le-o ofereau deţinuţilor, ei trebuind să se mulţumească, mai ales la sfârşit de săptămână, cu un turtoi de mămăligă, cât „o bucată de săpun”, rece şi necopt, de „ţi se lipea de degete”[18]. Uneori, deţinuţii mai primeau şi o bucată de marmeladă.

La prânz, meniul invariabil era „ciorbă chioară”, iar la cină aceeaşi „zamă neagră, vopsită”[19]. Potrivit lui Brazdă Ioan cantitatea de ciorbă nu depăşea, la o masă, 400 gr, de care se bucurau, indiferent că avea sau nu avea gust, mărturisind că „fiindcă eram flămânzi tot timpul, nu ne dădeam seama dacă mâncarea era sau nu, nu ştiu cum. O mâncam aşa cum era”[20]. Caracterizând acest regim alimentar, Puşcaşu Ioan aminteşte de „veşnica foame”: „Ce să te saturi, la 250 de grame de pită, om sănătos şi tânăr? Niciodată. Asta a fost teroarea cea mare în puşcărie, veşnica foame. Niciodată nu erai sătul. Mâncărurile nu aveau grăsime”[21]. Robu Alexandru vorbeşte de faptul că, în anii 1958-1959, valoarea calorică a alimentaţiei oferite nu depăşea 800 de calorii[22].



[1] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 209

[2] Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Haiduc Iosif,  realizat la data de 27 martie 2010

[3] Aurel Brazdă, Istorie trăită 1000 de zile în uniforma gulagului comunist, vol. II, Oradea. Editura Imprimeria de Vest, 2005, p. 41

[4] Iosif Corpaş, op. cit., p. 10

[5] A.p.C.P., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[6] Idem, Interviu cu Pleş Anton, realizat la data de 12 decembrie 2009. „Mâncarea … este mai proastă decât lăturile la porci”, menţionează Ion Pantazi. Apud Ion Pantazi, op. cit., p. 373

[7] A.p.C.P., Chestionar Bordaşiu Nicolae, completat la data de 18 iulie 2013, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/pr-bordasiu-nicolae/

[8] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Sibiu, Editura Constant, ediţia II, 1992, p. 373

[9] George Sarry, Viaţa mea – amintiri din închisoare şi libertate, Editura Dépôt légal – Bibliotheque et Archives nationales du Québec, 2010 Dépôt légal – Bibliotheque et Archives Canada, 2010, accesibil on-line la adresa http://www.memoria.ro/files/user_uploaded/7156/georgesarry.pdf, p.100

[10] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, Bucureşti, Albatros, 1991, p. 325

[11] Traian Dorz, op. cit., p. 209

[12] Aurel Brazdă, Istorie trăită…, vol. II, p. 41

[13] Traian Dorz, op. cit., p. 209

[14] http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1143%3Aaristina -pop-sileanu&catid=60%3Adin-marea-de-amar&Itemid=1&lang=ro. Aristina şi fratele acesteia, Achim, şi-au urmat tatăl în munţi. Aristina Pop a fost arestată în 8 martie 1953 şi condamnată la 20 de ani muncă silnică.

[15] Aristina Pop-Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 68 „Ne dădeau o mâncare infectă, dimineaţa, o cafea neagră, mai exact o apă neagră. Nu ştiu ce puneau în ea, dar nu avea zahăr şi nici vreun gust. La prânz, ne dădeau arpacaş, dar trebuia să te uiţi cu lupa ca să-l vezi în zeama aceea gri. Zăreai doar câte o boabă ici-colo. Nu aveai cum să trăieşti cu asta. M-am îmbolnăvit de tuberculoză. Am făcut TBC pulmonar”, povesteşte Aristina Pop-Săileanu.

[16] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 203

[17] A.p.C.P, Chestionar George Sarry, completat la 8 iulie 2013

[18] Traian Dorz, op.cit., p. 209

[19] A.p.C.P., Interviu cu Petri Iosif, realizat la data de 4 aprilie 2012

[20] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[21] Idem, Interviu cu Puşcaşu Ioan, realizat la data de 12 august 2010

[22] Idem, Interviu cu Robu Alexandru, realizat la data de 26 martie 2012

CONDIŢIILE INUMANE DE “CAZARE”

Publicat în by Cristina Puscas în Regimul de detenţie | Leave a comment

slider_penitenciarLipsa paturilor din celulă a fost constatată în 15 septembrie 1948 şi de către tinerii din Organizaţia România Independentă. Unul dintre membri, Budar Leontin, îşi aminteşte: „După 3 luni de anchetă, la 15 septembrie am fost dus la Penitenciarul Oradea, unde mi s-a aplicat un regim de exterminare, deoarece dormeam pe jos, fără pături, cu hainele cu care eram îmbrăcat, fără lumină naturală (geamurile blocate cu scândură)”[1]. Nici Puşcaşu Ioan[2], din Satu Mare, nu a găsit nimic în celula de 3X3,5 – 3X4 m, în care a stat cu alte 11 persoane, odată ajuns la Penitenciarul Oradea la jumătatea lunii august 1947. A părăsit beciurile din Parcul Traian pe 15 aprilie 1948. Pe lângă cimentul de pe jos şi cei 11 colegi, altceva nu mai era în celulă. „Ce să ne întindem, şedeam pe jos ca turcii. Nu aveai pe ce să şezi. Scaun nu era, pat nu era, masă nu era, pături nu erau. Stăteai pe jos toată ziua. Sau în picioare”, îşi aminteşte Puşcaşu.

 

Mutaţi de la Securitate în beciurile din Parcul Traian, în mai 1949, membrii lotului „G4” au fost introduşi într-o celulă în care au mai găsit încă 40 de persoane, printre care şi membri ai lotului Ambrozie din Valea lui Mihai. Toți erau acuzați de tentativă de trecere de frontieră. Odată ajunşi aici, tinerii din „G4” au fost puşi să scoată afară toate saltelele. „Am crezut că ne dau altele mai bune, când colo nu ne-au mai dat nimic. Au scos toate saltele şi gata”[3], povesteşte Brazdă Ioan. Peste ceva timp, au fost aduse nişte rogojini care, ţinând cont că era o atmosferă supra-aglomerată şi vară, au fost suficiente.

Nu de aceeaşi părere au fost cei din lotul Cavnic, care au trebuit să îndure la Oradea frigul endemic[4] din iarna anului  1953-1954. Pentru Ion Ioanid, prima noapte petrecută la Oradea pare să fi fost un „adevărat chin”, completând imediat că acest lucru „nu înseamnă că următoarele au fost altfel”. În opinia sa, toate celelalte suferinţe cărora a trebuit să le facă faţă celor aproape cinci luni petrecute în Penitenciarul Oradea, „murdăria, singurătatea, lipsa de îngrijire medicală şi, în general, comportarea administraţiei faţă de noi erau floare la ureche. Pe locul întâi, în ceea ce mă priveşte cel puţin, a stat frigul. Frigul care cu cât înaintam în iarnă, devenea… ger! Eram în celebra iarnă 53-54”[5]. Cornel Onaca constată şi el că „nu era nicio sursă de încălzire, nu erau sobe, … nu existau nici coşuri pentru fum. Temperatura din celule era mult sub zero grade în timpul iernii”[6].



[1] Arhiva personală Budar Leontin (în continuare A.p.B.L.), Cerere de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Prahova de către Budar Leontin în baza Legii 221/2009

[2] Puşcaşu Ioan (n. 12 ianuarie 1923, în localitatea Sanislău), absolvent al fostei Academii Comerciale de la Braşov, a fost arestat pe data de 11 august 1947, pentru că în calitate de membru al tineretului ţărănist, la alegerile din 16 noiembrie 1946, ca delegat la o secţie de votare, a contestat faptul că în urnă au fost introduse, ulterior, mai multe buletine de vot. „Am facut o contestaţie şi asta a fost baza dosarului meu de la Securitate”, povesteşte Puşcaşu Ioan. Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Puşcaşu Ioan, realizat la data de 12 august 2010

[3] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[4] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 416

[5] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toatele zilele, vol. I, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, p. 329

[6] A.p.C.P., Chestionar Onaca Cornel, completat la data de 3 iulie 2013, accesibil on-line la adresa de http://www.memoriarezistentei.ro/onaca-cornel/

INFOMETAREA DE LA SECURITATEA ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

Foametea, alături de frig şi izolare, a fost caracteristica generală a sistemului penitenciar românesc. Subalimentaţia ca urmare a unui „meniu” constând din alimente cu putere calorică redusă, unele chiar cu termene de valabilitate mult depăşite, în descompunere, cu „ingrediente dintre cele mai ciudate, între care capetele de vită”[1], a contribuit la distrugerea fizică a celor din Gulagul românesc.

IMG_1515

 

Înfometarea, preferată lichidărilor sumare, a fost însuşită de regimul represiv, dând dovadă de mult sadism în alegerea acestei metode de lichidare a opozanţilor săi politici. Meniul zilnic era invariabil: „zamă” de varză, arpacaş sau fasole, rar cartofi. „Mâncarea era fără gust”[2], îşi aminteşte Haiduc Iosif, în timp ce Sarca Eugen recunoaşte că nici măcar nu-şi aminteşte de câte ori a primit mâncare pe zi. În realitate, conform memorialisticii acelei prime etape de represiune comunistă (1948-1953), arestaţii primeau o singură masă pe zi, care se servea la ora 12.00. „Dimineaţa nimic. Nu era absolut nimic”[3], mărturiseşte Brazdă Ioan, în timp ce fratele acestuia, arestat în aceeaşi perioadă la Securitatea din Oradea, completează cu informaţia că „masa era servită odată pe zi şi consta dintr-o fiertură de arpacaş, varză sau fasole”[4].

securitatea oradea (9)

Brazdă Ioan mai relatează că mâncarea se servea la amiază, prin vizeta ușii, când gardienii introduceau o gamelă care avea un conținut de aproximativ 400 g şi adaugă că „așteptam să ne dea și câte o lingură. Nicio lingură, nimic. Trebuia numai aşa să o bem ca şi un ceai, fără lingură. După aia am ştiut regula ca să nu mai aşteptăm după lingură”[5]. Un incident similar, povesteşte şi Traian Dorz, care, abia ajuns în noul spaţiu carceral orădean în primele zile ale anului 1948, a învăţat repede să se adapteze condiţiilor de supravieţuire, fără castron, fără lingură. „M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, cum îmi era foame, mi-am împreunat mâinile ca un castron şi omul mi-a pus porţia mea de mâncare, o cutie de aia de conserve, în căuşul palmelor. Şi astfel direct, cu gura, cu nasul, cu ochii, am mâncat din fasolea goală fără nici un strop de pâine. Aşa mi-am luat prima mea masă de la stat, de când venisem de pe front”[6], povesteşte momentul umilitor al primei sale mese în arestul Securităţii orădene. Popa Maria (căsătorită Tarcea) îşi aminteşte că ea şi colegele de detenţie erau „veşnic flămânde” şi lucrurile nici nu puteau sta altfel după apa colorată ca o cafea amară de dimineaţă, cele 100 – 200 grame de pâine pe zi, ciorba „un pic, un pic colorată”, în care se găseau 2-3 cartofi sau nişte „fluturi de varză acră sau dulce” sau supa de gogonele[7].

securitatea oradea (4)

În ce priveşte cantitatea de pâine, aceasta nu depăşea, conform tuturor declaraţiilor martorilor Gulagului românesc, 250 de grame! „Pâinea asta era pentru toată ziua, 250 grame şi prima dată n-am ştiut cum îi regula pe acolo”[8], mărturiseşte Brazdă Ioan. Mărturiile foştilor deţinuţi politici cu privire la subalimentaţia la care erau supuşi sunt confirmate, chiar şi de către documentele oficiale, care, de cele mai multe ori, decât să scoată la iveală adevărul, preferau să falsifice realitatea. Nu şi de această dată. Se pare că, în ce priveşte condiţiile de la DRS Oradea din anul 1949, inclusiv anchetatorul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor 50[9], pare revoltat. Astfel că, în raportul de inspecţie datat 12 aprilie 1950, Dincă notează: „Hrana arestaţilor se aduce de la Penitenciarul Oradea şi lasă mult de dorit. Fiecare arestat primeşte 3-4 l de ciorbă, însă numai de un singur fel. Pâinea este distribuită de DRS Oradea de la M.C.A. şi fiecare arestat primeşte câte 350 g de pâine zilnic”[10]. În anul 1954, după relativa destindere, iniţiată odată cu moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul alimentar a presupus, dacă nu o îmbunătăţire remarcabilă, măcar oferirea hranei de 3 ori pe zi. „Mâncarea ce ne-o dădeau ei acolo era aşa ca să nu murim de foame. Nu ne dădea să ne săturam…Era tăt timpu’ terci şi arpacaş. Orez nu ne-o dat. Dimineaţa ne dădea ceai sau cafea, o cafea destul de ciudată. Mai era o felie de pâine cu margarină sau marmeladă. De fapt pâinea ne-o dădea toat-odată, dimineaţa. Erau numa’ 250 de grame de pâine şi trebuia să ne ajungă toată ziua. La prânz îmi dădeau arpacaş şi ceva ciorbe de cartofi şi fasole boabe. Îmi puneau câte un polonic. Ciorbele astea, cum să vă spun, erau numa’ apă chioară. Nu puneau aproape nimic în ele, trei, patru cartofi şi gata. Nici nu să punea problema să ne dea două feluri. Apoi la cină îmi dădeau tăt o ciorbă şi tăt aşa „bogată” în vitamine. Mâncarea o puneau în gamele care nu erau curate, că erau ruginite. Ca să pot mânca îmi dădeau şi o lingură. După o vreme, pă când terminam de mâncat, veneau şi adunau gamele şi lingurile”[11], relatează Lucreţia Jurj, un episod trăit în celularul de la Securitatea Oradea în anul 1954.



[1] Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008,  p. 64

[2]  Arhiva personală Cristina Puşcaş., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[3] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[4] Aurel Brazdă, „Arestări, Anchete, Procese, Condamnări”, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 845

[5] A.p.C.P., Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[6] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005, p. 201

[7] A.p.C.P., Interviu cu Popa Maria (căsătorită Tarcea), realizat la data de 21 mai 2013

[8] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[9] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002,p. 548

[10] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 413

[11] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 181

DEGRADANTELE CONDIŢII DE DETENŢIE

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

 

În unanimitate, memorialistica subliniază condiţiile precare oferite de acest loc de recluziune. Mai mult, chiar documentele oficiale ale acestei perioade vin să confirme realităţile inumane, degradante, menite să lichideze orice rezistenţă umană.

IMG_1497

Astfel Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor `50, aduce la cunoştinţa oficialilor, în urma efectuărării unor controale desfăşurate în 1949 în aresturile Securităţii orădene, faptul că acestea sunt supra-aglomerate şi lipsite de lumină şi aer: „La DRS Oradea este un arest de suprafaţă, situat în curte, compus din 20 de celule izolate şi un arest în subsolul clădirii compus din 32 celule izolate. La arestul de suprafaţă au trei celule comune, iar arestul din subsol, o celulă comună. În arestul de suprafaţă, celule se pot aerisi printr-un geam de 45X40 cm. Aceste celule sunt sănătoase şi au lumină suficientă, tot la fel şi celulele comune … . În arestul de la subsol, nicio celulă nu se poate aerisi suficient, având numai câte o gaură de aerisire de 20X20 cm. Pentru aerisirea acestor celule, singura posibilitate este de a se deschide geamurile în cursul nopţii, deoarece aceste celule sunt înspre stradă şi ziua nu se pot deschide geamurile, care sunt înspre coridor, pentru a intra aerul şi în celule. Aceste celule sunt complet lipsite de lumină şi aer”[1].

securitatea oradea (13)

Celule destinate detenţiei nu aveau mai mult de 2X2 mp, conform amintirilor celor care au trecut pe aici. Înăuntru se găsea un pat, de regulă un prici. „Ca pat erau nişte scânduri aşezate una lângă alta, aşa bătute una lângă alta şi puse pe o capră, mai înaltă în faţă şi una mai jos, în spate ca totuşi să fie un plan înclinat puţin”[2], îşi aminteşte Brazdă Ioan despre prima sa celulă de la subsol. În schimb, colegul său de lot, Haiduc Iosif, nu a fost atât de „privilegiat”, dormind timp de opt luni pe un pat de beton. Şi ca şi cum patul de beton nu era suficient pentru atmosfera glaciară din aceste catacombe, gardienii mai aruncau câte o jumătate de găleată de apă peste aşa zisul pat. „Celula era fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua era din cărămidă pe care zilnic se arunca ½ găleată cu apă”[3], notează Pleş Anton, care a ajuns la Securitatea Oradea spre sfârşitul anului 1952. Popa Maria (căsătorită Tarcea) a rămas marcată de celula care „nu era mai mare de 1 m lăţime şi 1 m şi jumătate lungime, semiîntuneric, aerisire doar printr-un orificiu deasupra uşii, patul cu o saltea cu paie, fără niciun fel de aşternut, doar două pături gazone, fără apă, fără WC, exista doar pe coridor un spălător”[4].

 

securitatea oradea (5)

Mizeria și mirosurile fetide par îmbibate în pereţii acestor celule în care s-au scurs lacrimi şi sânge. Ca măsură profilactică împotriva ploşniţelor şi păduchilor se folosea DTT, care se arunca pe pat şi prin cameră, emanând un miros usturător şi greu de suportat. În interiorul celulei nu se mai găsea nimic. Fără WC, fără tinetă, pentru a-şi satisface nevoile fiziologice arestaţii s-au aflat, în permanenţă, la mâna paznicilor, care refuzau să le ofere acest drept elementar de a ieşi afară când doreau. Toaleta se afla la capătul coridorului, minutele de program afectate operaţiunii de spălare şi satisfacere a nevoilor fiziologice erau tot mai puţine. „Toaleta era situată la capătul coridorului, unde arestaţii erau împinşi cu forţa şi peste un minut erau scoşi tot cu forţa de securişti afară, indiferent dacă şi-au făcut necesităţile sau nu”[5], îşi aminteşte cu groază Brazdă Aurel. Fratele acestuia, Brazdă Ioan, povesteşte că era un chin ca peste zi sau noapte să nu poţi urina, deţinuţii fiind nevoiţi să urineze pe pereţii propriei celule. „Seara în jurul orei șapte, după închidere nu ni se mai deschidea ușa să mergem afară pentru necesități până dimineața. Era un chin ca toată noaptea să nu poți ieși pentru necesități. Toată noaptea nu puteam dormi din acest motiv și ne era și frig. Era un chin care nu se poate descrie în cuvinte. Unii din celulele vecine care nu se puteau abține se urinau în celulă pe pereți și pe jos”[6], povestește, privind în urmă, Brazdă Ioan.

 



[1] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 412;  Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002,p. 92

[2] Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2012

[3] Idem, Chestionar Pleş Anton, completat la data de 12 decembrie 2009

[4] Idem, Chestionar Popa Maria (căsătorită Tarcea), completat la data de de 10 iunie 2013, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/maria-tarcea-fosta-popa/

[5] Aurel Brazdă, „Arestări, Anchete, Procese, Condamnări”, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 845

[6] Arhiva personală Brazdă Ioan, Memoriu Brazdă Ioan, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro /brazda-ioan/