ALEXANDRU TOCOIAN

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Alexandru Tocoian – muncitor

Născut la data de 1 octombrie 1922, în Călugări, judeţul Bihor

Tatăl – Ioan, mama – Iuliana

Perioada de detenţie: (?) 1950 – 24 martie 1951

Acuzat că l-a găzduit şi alimentat pe căpitanul Ştefan Popescu

Centre de detenţie: Penitenciarul Oradea, Penitenciarul Tribunal Cluj

 

 tocoian Alexandru foto

Pe data de 9 decembrie 1950, pe poarta Penitenciarului Oradea intră un grup format din nouă arestaţi[1], fără mandat, aduşi cel mai probabil de la Securitatea Oradea, fiind acuzaţi cu toţii că au făcut parte din organizaţia subversivă condusă de căpitanul Ştefan Popescu, liderul grupului de rezistenţă din sudul Bihorului[2]. Scos forţat din rândurile active ale Armatei Române, Ştefan Popescu, rămas fără un venit prin care să asigure un trai decent familiei sale, se implică în campania de reorganizare a PNŢ-Maniu, din plasa Vaşcău, la invitaţia protopopului ordodox Terebenţ Aurel. Toată această activitate nu va rămâne fără urmări, astfel că în cursul lunii iulie 1947, organele de securitate încearcă să-l reţină. Devine fugar, implicând în aceast joc de-a v-aţi ascunsele cu organele de represiune peste 100 de persoane, din care 12, vor fi trimise în judecată alături de el. Pe data de 29 iunie 1950 va fi arestat în urma unui schimb de focuri în gospodăria lui Banciu Miron, din Dumbrăveni. Din acest moment începe sarabanda arestărilor celor care i-au oferit adăpost şi hrană, respectiv încarcerarea la Penitenciarul Oradeaa nouă din cei 13 inculpaţi. Astfel pe data de 9 decembrie 1950 sunt aduşi la închisoarea din Parcul Traian: Tuducea Nicolae, arestat de pe data de 11 iulie 1950, Tuducescu Filimon, arestat din 18 septembrie 1950, Petriş Valer (31 octombrie 1950), Banciu Miron (29 iunie 1950), Cuc Ioan (18 septembrie 1950), Faur Nicolae (31 octombrie 1950), Aron Teodor (4 octombrie 1950), Tocoian Gavril (29 septembrie 1950), respectiv Tocoian Alexandru, a cărui dată de reţinere nu se cunoaşte, fiind singurul care va fi eliberat, ulterior, prin achitare la data de 24 martie 1951[3]. Vor părăsi cu toţii închisoarea orădeană pe 30 ianuarie 1951, pentru a fi duşi la Cluj-Napoca, pentru judecată. Inculpaţii vor primi condamnări de la câteva luni, la patru ani, în cazul lui Ştefan Popescu.

tocoian alexandru foto1


[1] Arhiva Penitenciarului Oradea, Registru matricol de reţinuţi politici depuşi de DGSP şi justiţie începând din anul 1949-1950, I-IV/A/13

[2] Antonio Faur, Ştefan Popescu – liderul grupului de rezistenţă anticomunistă din sudul Bihorului (1946-1950), Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2007

[3] Arhiva personală Tocoian Iosif, Sentinţa nr. 227 din 23 martie 1951 a Tribunalului Militar Cluj

 

DUMITRU COPACEANU

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Tributul bihorenilor | Leave a comment

Dumitru Copăceanu – inginer

Născut la data de 27 martie 1920, în Ineu de Criş, judeţul Bihor

Tatăl – Dumitru, mama – Paraschiva

Perioada de detenţie: 26 iunie 1948 – 28 ianuarie 1953

Reţinut timp de 4 ani şi 7 luni, fără mandat de arestare, fără a fi judecat şi condamnat

Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Ocnele Mari

Dumitru Copaceanu

 

CLIK pe poza

 

 

Dumitru Copăceanu a fost arestat la finele lunii iunie 1948, cu doar două săptămâni de data stabilită pentru propria căsătorie. Este „găzduit” timp de trei luni la Securitatea din Oradea, după care transferat la Penitenciarul Oradea, unde va sta până spre sfârşitul lui noiembrie 1948. Va fi transferat la Aiud, apoi la Ocnele Mari unde va petrece trei ani şi jumătate. În această perioadă, aici se aflau o seamă de personalităţi, dintre care Dumitru Copăceanu îi aminteşte pe Mihail Manoilescu, fost ministru de externe, filosoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu, fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail şi Dumitru Coroamă etc. Dintre bihoreni, la Ocnele Mari erau alături de el alţi nouă: loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean şi Vasile Tăbăcaru.

 

În celula întunecoasă de la Securitatea din Oradea, fără aer, de 2 mp, cu un pat de lemn, Dumitru Copăceanu povesteşte că mâncarea era „slabă, slabă de tot. Dimineaţa şi seara nimic. La masă un sfert de kilograme de pâine sau mălai, un polonic de ciorbă, pe care o sorbeam direct din gamelă, gamelă, care în cel mai scurt timp, trebuia pasată spre celula vecină”.

Inginerul Dumitru Copăceanu povesteşte că, la Penitenciarul Oradea, îşi petrecea timpul, alături de colegii de celulă, scriind pe geamul din cameră, formule  matematice, declinări, conjugări etc. La un moment dat, un gardian a observat aceste scrieri şi considerând că a descoperit un plan de evadare, a scos această partea de fereastră şi a trimis-o direct la Securitate, pentru verificare. „După consultarea unor experţi, Securitatea a constat că nu era vorba de evadare. Ci de nişte lecţii. Fereastra a fost restituită. Gardianul s-a ales cu satisfacţia că noi am rămas în plină iarnă, în frig, timp de trei săptămâni”, mărturiseşte Dumitru Copăceanu.



 

 

DUMITRU V. BONTA, TREI SATE, TREI SURORI: SĂCĂDAT, BORŞA, SĂBOLCIU,

EDITURA IMPRIMERIA DE VEST, ORADEA, 2002, PP. 264-271

ing. Dumitru Copăceanu

 

Mesajul său adresat în special tinerei generaţii, este să înveţe din lecţiile istoriei, pentru ca asemenea monstruozităţi să nu mai se repete. O frază, devenită celebră, ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri: “Cei care nu vor sâ-şi amintească de trecut, sunt condamnaţi să-l retrăiască încă o dată. “

 

 

S-a născut la 27 martie 1920 în comuna Ineu de Criş, jud. Bihor, din părinţi ţărani. Tatăl -Dumitru, a decedat când avea 2 ani, iar mama – Paraschiva când avea 4 ani. Orfan fiind, a fosi crescut de unchiul Pavel Matei şi mătuşa Ana Matei din Săcadat, care au fost adevăraţii părinţi.

Şcoala primară a facut-o în Săcadat. Excelentul învăţător Ioan Mascaş, de numele căruia se leagă formarea unor personalităţi între fiii satului, devenit ulterior licenţiat în drept, l-a încurajat să continue studiile, dar părinţii adoptivi, conform mentalităţilor vremii, au dorit însă să rămână pentru a se ocupa de cultivarea pământului. Aşa că a continuat în Săcadat încă doi ani. Cu lacrimi în ochi a reuşit să-şi convingă părinţii adoptivi să continue studiile.

A urmat un an la gimnaziul “Alexandru Roman” din Oradea, urmând apoi liceul “Emanoil Gojdu din Oradea, iar după cedarea Ardealului de Nord, a absolvit liceul Samuil Vulcan din Beiuş, unde a studiat un an.

După absolvirea studiilor liceale în 1941 intră primul la admiterea de la secţia de construcţii, proaspăt înfiiţată la Politehnica din Timişoara, pe care o termină în poziţie fruntaşă în anul 1947, fiind declarat inginer cu diploma “cum laude”.

In urma unui exigent concurs, dat în anul 1948 la Bucureşti reuşeşte să se angajaze la CFR. Secţia L4 Oradea, unde activează timp de 4 luni. Dorea să se căsătorească cu actuala soţie, dar într-o dimineaţă de la sfârşitul lunii iunie a anului 1948, un ofiţer de securitate, 1-a rugat să-l însoţească la secţie pentru “nişte formalităţi de cinci minute”. Nu a avut o activitate propriu-zis anticomunistă dar, intelectualii nu aveau încredere în “binefacerile” comunismului. Ei constituiau permanent un potenţial pericol…

 

Calvarul din închisori

 

A urmat o perioadă cumplită. A fost arestat, fără mandat de arestare, la vârsta de 28 de ani, fără să i se comunice nici un motiv. Condiţiile de la Siguranţa din Oradea erau foarte aspre: celula la subsol în care stăteau doi deţinuţi cu o suprafaţă de cca. 2 mp., cu un pat de lemn, beznă tot timpul aer insuficient pentru respiraţie, mâncare proastă – o singură dată pe zi (la prânz).

După o anchetare de trei luni a fost transferat la Penitenciarul din Oradea. Alte condiţii grele dar ceva mai suportabile: celulă mai mare (se putea respira!), lumină ziua, dar dormitul era jos pe beton. In cele 5 luni nu văzuse soarele. Plimbare, pachete cu mâncare, legături cu familia, scrisori ni s-au permis de loc. Intr-o zi de noiembrie 1948, i s-a spus să-şi ia bagajele. Spera să fie eliberat deoarece era convins că nu s-a găsit nimic incriminator. O parte dintre deţinuţi au fost trimişi în judecată şi au primit condamnări la mulţi ani de închisoare, pentru “crime de înaltă trădare”, iai alţii, mai puţini au fost propuşi pentru lagăr, fără nici un proces. A fost dus la închisoarea din Aiud unde a stat nouă zile.

La Aiud s-au format loturi de câte 100 de deţinuţi, care au fost îmbarcaţi în tren fără să li se spună nimic; unii se speriau să nu-i ducă în Siberia. Marea uşurare a fost când au aflat de la ceferist că se găseau în Copşa Mică şi urmau să fie ataşaţi unui tren care se îndrepta spre sud, nu spre est. A ajuns în final la închisoarea din Ocnele Mari.

La Ocnele Mari, existau camere tip şcoală, priciuri pentru dormit, câte 8 persoane sus şi 8 persoane jos, tinete în camere în care se făceau necesităţile. Ceea ce se câştiga în principal aici, era cele două plimbări de câte o jumătate de oră pe zi, adică din 24 de ore de detenţie, să ai 23 în celulă şi o oră de plimbare, să vezi soarele(!), să ai aer (!), asta era un mare succes. In incinta Penitenciarului se afla o încăpere, un fel de capelă pentru închinăciune, care a fost distrusă la l5 august 1949, din ordinul celor „de sus”. La aceasta închisoare toţi deţinuţii politici cu care a fost nu au avut vreo condamnare. Detenţia de la Ocnele Mari a durat trei ani şi jumătate.

In perioada detenţiei, prin acest lagăr s-au perindat o seamă de personalităţi, dintre care aminteşte: Mihail Manoilescu – fost ministru de externe, profesor de economie politică la Institutul Politehnic Bucureşti, Mihai Popovici – fost ministru de externe, filozoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu – fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail, Dumitru Coroamă, Zaharia (invalid de război), apropiat colaborator al mareşalului Antonescu, profesori, preoţi, militari, avocaţi, din toate părţile ţării, mulţi pentru aşa zisa “vină” că au aparţinut unor partide politice, alţii fără măcar să fi aparţinut. Şi-a amintit cu plăcere de profesorul de matematică Virgil Ghiţescu de la Braşov, de la care a învăţat multă geometrie. Figurile geometrice erau desenate cu piciorul, pe pământ şi unii gardieni le considerau planuri de evadare. Profesorul de muzică şi dirijorul Rică Constantinescu, le-a creat colegilor de celulă momente de înălţare spirituală, povestind conţinutul unor opere, interpretând arii din opere, muzică populară, sau colinzi.

Un caz cu totul aparte a fost al avocatului Mircea Opriş din Blaj, care de mic copil a avut un accident, amputându-i-se ambele braţe şi spre uimirea tuturor, scria şi desena cu ajutorul gurii şi a picioarelor. El le confecţiona din pâine piese de şah foarte reuşite, care, dacă nu erau atenţi, se confiscau de către gardieni. O figură proeminentă, care a dat dovadă de mult curaj, dârzenie şi dispreţ faţă de regimul comunist, a fost Petre Pandrea, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (ulterior arestat şi împuşcat în detenţie din ordinul lui Gheorghiu-Dej). Ca avocat Petre Pandrea, a apărat şi ajutat înainte de 23 August 1944 mulţi comunişti. Cu ocazia inspecţiilor care se făceau de la Ministerul de Interne a avut curajul să compare regimul de detenţie al comuniştilor dinainte de 1944, cu cel practicat pentru deţinuţii politici, de către autorităţile comuniste. Pentru că “nu şi-a pus lacăt pe gură” a fost pedepsit cu sute de zile, în cel mai cumplit regim de detenţie, “la neagra”. Au existat şi deţinuţi ai minorităţilor naţionale, mai puţini, câţiva maghiari şi evrei, cu care s-au înţeles bine, a existat un respect reciproc.

La Ocnei Mari erau 10 bihoreni; loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean, Vasile Tăbăcaru şi Dumitru Copăceanu.

Cu excepţia ofiţerului politic şi a unui gardian, personalul închisorii a avut un comportament civilizat. Au existat câţiva gardieni inimoşi, care au înţeles că deţinuţii sunt practic nevinovaţi. In anul 1949, de Sfintele Paşti, prim-gardianul închisorii Vişan, a deschis uşa celulei, li s-a adresat deţinuţilor cu “Hristos a înviat!” şi a adus de la Biserica din localitate Pască pentru toţi deţinuţii. Alt gardian Lup Nicolae, îi scotea la anumite munci uşoare pe câmp, numai pe deţinuţii de încredere, unde deţinuţii se bucurau că pot mânca fructe necoapte, adevărate vitamine (!), unde localnicii mai aruncau pagini din ziarele vremii şi deţinuţii aflau ce se mai întâmplă. Mâncarea primită era foarte proastă. La un moment dat, un proprietar de restautant din Cluj, de origine maghiară, a sugerat să i se pună la dispoziţie întreaga cantitate de alimente şi se va ocupa de prepararea mâncării pentru toţi deţinuţii. Ideea a fost acceptată, s-au făcut trei feluri de mâncare, dar când au venit în inspecţie şefi de securitate de fa Bucureşti, s-a interzis totul, spunându-se că acolo este închisoare şi nu restaurant.

Cea mai grea perioadă a fost prin anul 1950, când au venit echipele de reeducare de Ia Piteşti. Li s-a pus la dispoziţie o aripă, cu camere mari, pentru tortură. Cine trecea pe acolo avea doar câteva şanse: să accepte colaborarea cu ei, să înnebunească, sau să moară. Criteriile după care recrutau persoanele, nu le cunoştea nimeni. Persoanele care-şi auzeau numele, trebuiau să-şi facă bagajele şi erau duse la camerele de tortură. După puţin timp se auzeau strigăte disperate. Din fericire, nici un bihorean nu a fost recrutat pentru tortură. Se credea că în urma unei intervenţii de la Bucureşti, au fost luaţi şi duşi în altă parte. O parte dintre ei au rămas însă, pentru a mai face şicane. Au fost puşi ca şefi, la atelierul de confecţionat scaune, unde se lucra în două schimburi. Cel mai greu era în schimbul de noapte. Ei stabileau normele, care erau mărite continuu.

Din februarie 1952 a urmat o nouă perioadă de cercetări, la Oradea. Securitatea era şi acum plină de deţinuţi. Sezonul arestărilor şi al trimiterilor la canal era în toi.

Rezistenţa în detenţie s-a datorat credinţei în Dumnezeu (spera permanent că Dumnezeu îl va ajuta, deoarece nu se ştia vinovat cu nimic), vârstei (era tânăr, cu moralul bun) şi activităţii intelectuale, care a făcut mai suportabilă trecerea timpului..

A fost eliberat în 28 ianuarie 1953. “Formalităţile de cinci minute” s-au transformat într-o detenţie de 4 ani şi aproape 7 luni. Calvarul suferinţelor nu s-a terminat odată cu eliberarea. Sistemul comunist a continuat tortura psihică. Pentru stabilirea domiciliului în Oradea, unde avea serviciul şi familia, au trebuit doi ani; pentru o schimbare în cadrul aceluiaşi raion.

 

In anul 1953 s-a căsătorit cu Minerva Baciu, din care uniune a rezultat doi băieţi, Dan şi Călin, ambii actualmente ingineri constructori în Oradea.

La angajare a întâmpinat mari greutăţi din cauză că a fost deţinut politic. La secţia de Drumuri naţionale a fost angajat în aprilie 1953, după ce şeful de cadre 1-a chestionat ca la securitate. Securitatea se interesa în permanenţă dacă nu sabotează. In anul 1958, toţi foştii deţinuţi politici, sau alte persoane care nu au avut “dosar curat” li s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece nu prezentau suficientă încredere. Au urmat alte suferinţe. După ce a fost, înlăturat din serviciu, fără un preaviz de 14 zile (articol care făcea foarte dificilă reangajarea), la toate încercările de angajare se răspundea negativ. Astfel, la uzina Sinteza Oradea, a fost refuzat, pe motiv că lucrările au caracter secret, la Serviciul apelor – proiectare, de asemenea pe acelaşi motiv, iar la TRCL Oradea, când s-a dus pentru angajare, inginerul şef, după ce i-a văzut autobiografia, i-a spus în mod ironic că îi oferă postul său.

După trei luni de încercări, a fost angajat la început în 1959 pe post de maistru IATS Oradea. După câţiva ani a ajuns inginer şef de serviciu.

Vocaţia pentru învăţământ a avut-o din anii de şcoală. Timp de 16 ani, de la sfârşitul anului 1965, până la pensionarea din anul 1982, lucrează în învăţământ, la Şcoala tehnică pentru personal tehnic, devenită apoi Liceul industrial Nr. 3, iar actualmente Colegiul Naţional Constantin Brâncuşi din Oradea.

In învăţământul liceal şi postliceal tehnic, a desfăşurat o activitate plină de abnegaţie, de educaţie şi instruire a numeroase generaţii de elevi, unii deveniţi apoi absolvenţi de facultăţi. A predat discipline de bază pentru formarea tehnică precum Rezistenţa Materialelor, Statica Construcţiilor, Beton armat, Poduri, Drumuri, Hidraulică, Topografie, etc.

La stabilirea pensiei, în anul 1982, nu i s-a recunoscut perioada de detenţie, deşi anii erau trecuţi în cartea de muncă. I s-a cerut un act de la securitate, prin care să demonstreze nevinovăţia sa. Actul primit confirma numai perioada de detenţie, nu şi nevinovăţia, cu toate că nu fusese condamnat. A fost în permanenţă supravegheat, diverse persoane trebuind să raporteze comportarea sa. In anul 1975 a fost chemat la securitate, pentru a da referinţă despre unii colegi cu care a fost închis. După ce le-a predat, a fost chemat pentru a i se reproşa că nu erau destul de critice. Le-a răspuns “vă rog să nu mă confundaţi cu lucrătorii dumneavoastră “. După aceea a fost lăsat în pace.

O mare parte dintre intelectualii ţării, care ar fi putut contribui în mod substanţial la progresul ţării, au stat în închisori şi au avut de suferit. E bine ca tineretul, acei care vor construi societatea de mâine, să cunoască adevărurile trecutului, pentru a nu se repeta ceea ce a fost.

 INREGISTRARE AUDIO REALIZATA PENTRU MUZEUL MEMORIAL SIGHET  / Dumitru Copaceanu / (clik)

 

EXTERMINAREA FIZICĂ PRIN ÎNFOMETARE

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Regimul de detenţie | Leave a comment

Viaţa de zi cu zi a celor consideraţi duşmani ai poporului a fost o „foame continuă”[1], deţinuţilor aplicându-li-se un regim permanent de „pedeapsă”[2]. Mărturiile celor care au fost hrăniţi de la bucătăria Penitenciarului Oradea reclamă un regim alimentar foarte slab[3], o mâncare mizerabilă[4], care nu se putea consuma[5], având aspect şi gust ca „lăturile la porci”[6] şi care nu era „niciodată suficientă”[7], concluzionează părintele Bordaşiu Nicolae. Din cele 21 de alimente amintite în Norma 24 ce trebuiau asigurate deţinuţilor politici care nu muncesc, foarte multe nu se regăseau, potrivit declaraţiilor foştilor deţinuţi, în meniul zilnic, cum ar fi legumele proaspete, carnea de vită, subprodusele de carne sau slănina.

istoric_penitenciar3

Petri Iosif nici nu-şi aminteşte ca în anul 1961 să fi primit vreodată o bucată de carne, în timp ce Rusu Vasile poveşteşte că un astfel de element se „rătăcea” la distanţă de săptămâni prin gamela de mâncare ce i se servea prin anul 1948. Un inventar realizat în urma chestionarelor şi interviurilor, a informaţiilor culese din memoriile publicate scoate în evidenţă că singurele elemente folosite în realizarea meniului au fost: varza, cartofii, arpacaşul şi fasolea. În aceste condiţii, supa oferită avea un conţinut caloric foarte redus, ceea ce îi face pe foştii deţinuţi, atunci când descriu compoziţia ciorbei, să se refere la acest fel de mâncare ca fiind „cea mai clară apă chioară”[8], în realitate doar „o apă chioară căldicică şi tulbure”[9]. În zeama transparentă şi imundă[10] rătăceau, de regulă, legume alterate, deshidratate, necurăţate, nespălate şi îngheţate[11]. Supa de varză avea doar gust de varză[12], fără urmă de frunze de varză sau grăsime, povesteşte Brazdă Aurel. În ciorba de arpacaş se numărau între şapte şi cinsprezece boabe, în timp ce în zeama neagră de cartofi „necurăţaţi şi nespălaţi, adeseori aduşi îngheţaţi şi putrezi”, rătăcea, printre pământul şi nisipul gros rămas pe fundul castronului, un sfert sau o jumătate de cartof[13]. Lucreţia Jurj îşi aminteşte şi ea de ciorba de arpacaş care era „bălos şi scârbos”, trebuind să fie spălat pentru a-l putea ingera. Aristina Pop-Săileanu, fiica pădurarului Nicolae Pop, din Lăpuşul Românesc, care a condus grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului[14], menţionează că aveai nevoie de „lupă” ca să zăreşti câte un bob de arpacaş[15]. Ciorba oferită deţinutelor în anii 1955-1956 a fost „îmbunătăţită” cu copite de vite, cu păr cu tot[16].

Micul dejun se servea la ora 7.00, când deţinuţilor politici li se aduceau în recipientele cărate de către deţinuţii de drept comun un ceai sau o cafea ori renumitul terci. „Terciul era un fel de mămăligă, da’ o făceau aşa de subţire că o luau cu polonicu’. Era mai rău ca la pui, că lor te înduri să le dai mai multă făină”, îşi aminteşte Lucreţia Jurj de primul fel de mâncare pe care îl primea dimineaţa. „Dimineaţa ni se turna în gamelă cam o cană de aşa zisă cafea de orz ars făcut praf şi fiert. Nu ştiu dacă conţinea 5 gr de zahăr”[17], consemnează George Sarry. Cantitatea de pâine oferită era, de regulă, de 250 de gr şi se acorda pe întreaga zi. Uneori nici pe aceasta nu le-o ofereau deţinuţilor, ei trebuind să se mulţumească, mai ales la sfârşit de săptămână, cu un turtoi de mămăligă, cât „o bucată de săpun”, rece şi necopt, de „ţi se lipea de degete”[18]. Uneori, deţinuţii mai primeau şi o bucată de marmeladă.

La prânz, meniul invariabil era „ciorbă chioară”, iar la cină aceeaşi „zamă neagră, vopsită”[19]. Potrivit lui Brazdă Ioan cantitatea de ciorbă nu depăşea, la o masă, 400 gr, de care se bucurau, indiferent că avea sau nu avea gust, mărturisind că „fiindcă eram flămânzi tot timpul, nu ne dădeam seama dacă mâncarea era sau nu, nu ştiu cum. O mâncam aşa cum era”[20]. Caracterizând acest regim alimentar, Puşcaşu Ioan aminteşte de „veşnica foame”: „Ce să te saturi, la 250 de grame de pită, om sănătos şi tânăr? Niciodată. Asta a fost teroarea cea mare în puşcărie, veşnica foame. Niciodată nu erai sătul. Mâncărurile nu aveau grăsime”[21]. Robu Alexandru vorbeşte de faptul că, în anii 1958-1959, valoarea calorică a alimentaţiei oferite nu depăşea 800 de calorii[22].



[1] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 209

[2] Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Haiduc Iosif,  realizat la data de 27 martie 2010

[3] Aurel Brazdă, Istorie trăită 1000 de zile în uniforma gulagului comunist, vol. II, Oradea. Editura Imprimeria de Vest, 2005, p. 41

[4] Iosif Corpaş, op. cit., p. 10

[5] A.p.C.P., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[6] Idem, Interviu cu Pleş Anton, realizat la data de 12 decembrie 2009. „Mâncarea … este mai proastă decât lăturile la porci”, menţionează Ion Pantazi. Apud Ion Pantazi, op. cit., p. 373

[7] A.p.C.P., Chestionar Bordaşiu Nicolae, completat la data de 18 iulie 2013, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/pr-bordasiu-nicolae/

[8] Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Sibiu, Editura Constant, ediţia II, 1992, p. 373

[9] George Sarry, Viaţa mea – amintiri din închisoare şi libertate, Editura Dépôt légal – Bibliotheque et Archives nationales du Québec, 2010 Dépôt légal – Bibliotheque et Archives Canada, 2010, accesibil on-line la adresa http://www.memoria.ro/files/user_uploaded/7156/georgesarry.pdf, p.100

[10] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, Bucureşti, Albatros, 1991, p. 325

[11] Traian Dorz, op. cit., p. 209

[12] Aurel Brazdă, Istorie trăită…, vol. II, p. 41

[13] Traian Dorz, op. cit., p. 209

[14] http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1143%3Aaristina -pop-sileanu&catid=60%3Adin-marea-de-amar&Itemid=1&lang=ro. Aristina şi fratele acesteia, Achim, şi-au urmat tatăl în munţi. Aristina Pop a fost arestată în 8 martie 1953 şi condamnată la 20 de ani muncă silnică.

[15] Aristina Pop-Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 68 „Ne dădeau o mâncare infectă, dimineaţa, o cafea neagră, mai exact o apă neagră. Nu ştiu ce puneau în ea, dar nu avea zahăr şi nici vreun gust. La prânz, ne dădeau arpacaş, dar trebuia să te uiţi cu lupa ca să-l vezi în zeama aceea gri. Zăreai doar câte o boabă ici-colo. Nu aveai cum să trăieşti cu asta. M-am îmbolnăvit de tuberculoză. Am făcut TBC pulmonar”, povesteşte Aristina Pop-Săileanu.

[16] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 203

[17] A.p.C.P, Chestionar George Sarry, completat la 8 iulie 2013

[18] Traian Dorz, op.cit., p. 209

[19] A.p.C.P., Interviu cu Petri Iosif, realizat la data de 4 aprilie 2012

[20] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[21] Idem, Interviu cu Puşcaşu Ioan, realizat la data de 12 august 2010

[22] Idem, Interviu cu Robu Alexandru, realizat la data de 26 martie 2012

CONDIŢIILE INUMANE DE “CAZARE”

Publicat în by Cristina Puscas în Regimul de detenţie | Leave a comment

slider_penitenciarLipsa paturilor din celulă a fost constatată în 15 septembrie 1948 şi de către tinerii din Organizaţia România Independentă. Unul dintre membri, Budar Leontin, îşi aminteşte: „După 3 luni de anchetă, la 15 septembrie am fost dus la Penitenciarul Oradea, unde mi s-a aplicat un regim de exterminare, deoarece dormeam pe jos, fără pături, cu hainele cu care eram îmbrăcat, fără lumină naturală (geamurile blocate cu scândură)”[1]. Nici Puşcaşu Ioan[2], din Satu Mare, nu a găsit nimic în celula de 3X3,5 – 3X4 m, în care a stat cu alte 11 persoane, odată ajuns la Penitenciarul Oradea la jumătatea lunii august 1947. A părăsit beciurile din Parcul Traian pe 15 aprilie 1948. Pe lângă cimentul de pe jos şi cei 11 colegi, altceva nu mai era în celulă. „Ce să ne întindem, şedeam pe jos ca turcii. Nu aveai pe ce să şezi. Scaun nu era, pat nu era, masă nu era, pături nu erau. Stăteai pe jos toată ziua. Sau în picioare”, îşi aminteşte Puşcaşu.

 

Mutaţi de la Securitate în beciurile din Parcul Traian, în mai 1949, membrii lotului „G4” au fost introduşi într-o celulă în care au mai găsit încă 40 de persoane, printre care şi membri ai lotului Ambrozie din Valea lui Mihai. Toți erau acuzați de tentativă de trecere de frontieră. Odată ajunşi aici, tinerii din „G4” au fost puşi să scoată afară toate saltelele. „Am crezut că ne dau altele mai bune, când colo nu ne-au mai dat nimic. Au scos toate saltele şi gata”[3], povesteşte Brazdă Ioan. Peste ceva timp, au fost aduse nişte rogojini care, ţinând cont că era o atmosferă supra-aglomerată şi vară, au fost suficiente.

Nu de aceeaşi părere au fost cei din lotul Cavnic, care au trebuit să îndure la Oradea frigul endemic[4] din iarna anului  1953-1954. Pentru Ion Ioanid, prima noapte petrecută la Oradea pare să fi fost un „adevărat chin”, completând imediat că acest lucru „nu înseamnă că următoarele au fost altfel”. În opinia sa, toate celelalte suferinţe cărora a trebuit să le facă faţă celor aproape cinci luni petrecute în Penitenciarul Oradea, „murdăria, singurătatea, lipsa de îngrijire medicală şi, în general, comportarea administraţiei faţă de noi erau floare la ureche. Pe locul întâi, în ceea ce mă priveşte cel puţin, a stat frigul. Frigul care cu cât înaintam în iarnă, devenea… ger! Eram în celebra iarnă 53-54”[5]. Cornel Onaca constată şi el că „nu era nicio sursă de încălzire, nu erau sobe, … nu existau nici coşuri pentru fum. Temperatura din celule era mult sub zero grade în timpul iernii”[6].



[1] Arhiva personală Budar Leontin (în continuare A.p.B.L.), Cerere de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Prahova de către Budar Leontin în baza Legii 221/2009

[2] Puşcaşu Ioan (n. 12 ianuarie 1923, în localitatea Sanislău), absolvent al fostei Academii Comerciale de la Braşov, a fost arestat pe data de 11 august 1947, pentru că în calitate de membru al tineretului ţărănist, la alegerile din 16 noiembrie 1946, ca delegat la o secţie de votare, a contestat faptul că în urnă au fost introduse, ulterior, mai multe buletine de vot. „Am facut o contestaţie şi asta a fost baza dosarului meu de la Securitate”, povesteşte Puşcaşu Ioan. Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Puşcaşu Ioan, realizat la data de 12 august 2010

[3] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[4] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 416

[5] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toatele zilele, vol. I, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, p. 329

[6] A.p.C.P., Chestionar Onaca Cornel, completat la data de 3 iulie 2013, accesibil on-line la adresa de http://www.memoriarezistentei.ro/onaca-cornel/

INFOMETAREA DE LA SECURITATEA ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

Foametea, alături de frig şi izolare, a fost caracteristica generală a sistemului penitenciar românesc. Subalimentaţia ca urmare a unui „meniu” constând din alimente cu putere calorică redusă, unele chiar cu termene de valabilitate mult depăşite, în descompunere, cu „ingrediente dintre cele mai ciudate, între care capetele de vită”[1], a contribuit la distrugerea fizică a celor din Gulagul românesc.

IMG_1515

 

Înfometarea, preferată lichidărilor sumare, a fost însuşită de regimul represiv, dând dovadă de mult sadism în alegerea acestei metode de lichidare a opozanţilor săi politici. Meniul zilnic era invariabil: „zamă” de varză, arpacaş sau fasole, rar cartofi. „Mâncarea era fără gust”[2], îşi aminteşte Haiduc Iosif, în timp ce Sarca Eugen recunoaşte că nici măcar nu-şi aminteşte de câte ori a primit mâncare pe zi. În realitate, conform memorialisticii acelei prime etape de represiune comunistă (1948-1953), arestaţii primeau o singură masă pe zi, care se servea la ora 12.00. „Dimineaţa nimic. Nu era absolut nimic”[3], mărturiseşte Brazdă Ioan, în timp ce fratele acestuia, arestat în aceeaşi perioadă la Securitatea din Oradea, completează cu informaţia că „masa era servită odată pe zi şi consta dintr-o fiertură de arpacaş, varză sau fasole”[4].

securitatea oradea (9)

Brazdă Ioan mai relatează că mâncarea se servea la amiază, prin vizeta ușii, când gardienii introduceau o gamelă care avea un conținut de aproximativ 400 g şi adaugă că „așteptam să ne dea și câte o lingură. Nicio lingură, nimic. Trebuia numai aşa să o bem ca şi un ceai, fără lingură. După aia am ştiut regula ca să nu mai aşteptăm după lingură”[5]. Un incident similar, povesteşte şi Traian Dorz, care, abia ajuns în noul spaţiu carceral orădean în primele zile ale anului 1948, a învăţat repede să se adapteze condiţiilor de supravieţuire, fără castron, fără lingură. „M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, cum îmi era foame, mi-am împreunat mâinile ca un castron şi omul mi-a pus porţia mea de mâncare, o cutie de aia de conserve, în căuşul palmelor. Şi astfel direct, cu gura, cu nasul, cu ochii, am mâncat din fasolea goală fără nici un strop de pâine. Aşa mi-am luat prima mea masă de la stat, de când venisem de pe front”[6], povesteşte momentul umilitor al primei sale mese în arestul Securităţii orădene. Popa Maria (căsătorită Tarcea) îşi aminteşte că ea şi colegele de detenţie erau „veşnic flămânde” şi lucrurile nici nu puteau sta altfel după apa colorată ca o cafea amară de dimineaţă, cele 100 – 200 grame de pâine pe zi, ciorba „un pic, un pic colorată”, în care se găseau 2-3 cartofi sau nişte „fluturi de varză acră sau dulce” sau supa de gogonele[7].

securitatea oradea (4)

În ce priveşte cantitatea de pâine, aceasta nu depăşea, conform tuturor declaraţiilor martorilor Gulagului românesc, 250 de grame! „Pâinea asta era pentru toată ziua, 250 grame şi prima dată n-am ştiut cum îi regula pe acolo”[8], mărturiseşte Brazdă Ioan. Mărturiile foştilor deţinuţi politici cu privire la subalimentaţia la care erau supuşi sunt confirmate, chiar şi de către documentele oficiale, care, de cele mai multe ori, decât să scoată la iveală adevărul, preferau să falsifice realitatea. Nu şi de această dată. Se pare că, în ce priveşte condiţiile de la DRS Oradea din anul 1949, inclusiv anchetatorul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor 50[9], pare revoltat. Astfel că, în raportul de inspecţie datat 12 aprilie 1950, Dincă notează: „Hrana arestaţilor se aduce de la Penitenciarul Oradea şi lasă mult de dorit. Fiecare arestat primeşte 3-4 l de ciorbă, însă numai de un singur fel. Pâinea este distribuită de DRS Oradea de la M.C.A. şi fiecare arestat primeşte câte 350 g de pâine zilnic”[10]. În anul 1954, după relativa destindere, iniţiată odată cu moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul alimentar a presupus, dacă nu o îmbunătăţire remarcabilă, măcar oferirea hranei de 3 ori pe zi. „Mâncarea ce ne-o dădeau ei acolo era aşa ca să nu murim de foame. Nu ne dădea să ne săturam…Era tăt timpu’ terci şi arpacaş. Orez nu ne-o dat. Dimineaţa ne dădea ceai sau cafea, o cafea destul de ciudată. Mai era o felie de pâine cu margarină sau marmeladă. De fapt pâinea ne-o dădea toat-odată, dimineaţa. Erau numa’ 250 de grame de pâine şi trebuia să ne ajungă toată ziua. La prânz îmi dădeau arpacaş şi ceva ciorbe de cartofi şi fasole boabe. Îmi puneau câte un polonic. Ciorbele astea, cum să vă spun, erau numa’ apă chioară. Nu puneau aproape nimic în ele, trei, patru cartofi şi gata. Nici nu să punea problema să ne dea două feluri. Apoi la cină îmi dădeau tăt o ciorbă şi tăt aşa „bogată” în vitamine. Mâncarea o puneau în gamele care nu erau curate, că erau ruginite. Ca să pot mânca îmi dădeau şi o lingură. După o vreme, pă când terminam de mâncat, veneau şi adunau gamele şi lingurile”[11], relatează Lucreţia Jurj, un episod trăit în celularul de la Securitatea Oradea în anul 1954.



[1] Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008,  p. 64

[2]  Arhiva personală Cristina Puşcaş., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[3] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[4] Aurel Brazdă, „Arestări, Anchete, Procese, Condamnări”, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 845

[5] A.p.C.P., Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[6] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005, p. 201

[7] A.p.C.P., Interviu cu Popa Maria (căsătorită Tarcea), realizat la data de 21 mai 2013

[8] Idem, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2011

[9] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002,p. 548

[10] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 413

[11] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 181

DEGRADANTELE CONDIŢII DE DETENŢIE

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

 

În unanimitate, memorialistica subliniază condiţiile precare oferite de acest loc de recluziune. Mai mult, chiar documentele oficiale ale acestei perioade vin să confirme realităţile inumane, degradante, menite să lichideze orice rezistenţă umană.

IMG_1497

Astfel Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor `50, aduce la cunoştinţa oficialilor, în urma efectuărării unor controale desfăşurate în 1949 în aresturile Securităţii orădene, faptul că acestea sunt supra-aglomerate şi lipsite de lumină şi aer: „La DRS Oradea este un arest de suprafaţă, situat în curte, compus din 20 de celule izolate şi un arest în subsolul clădirii compus din 32 celule izolate. La arestul de suprafaţă au trei celule comune, iar arestul din subsol, o celulă comună. În arestul de suprafaţă, celule se pot aerisi printr-un geam de 45X40 cm. Aceste celule sunt sănătoase şi au lumină suficientă, tot la fel şi celulele comune … . În arestul de la subsol, nicio celulă nu se poate aerisi suficient, având numai câte o gaură de aerisire de 20X20 cm. Pentru aerisirea acestor celule, singura posibilitate este de a se deschide geamurile în cursul nopţii, deoarece aceste celule sunt înspre stradă şi ziua nu se pot deschide geamurile, care sunt înspre coridor, pentru a intra aerul şi în celule. Aceste celule sunt complet lipsite de lumină şi aer”[1].

securitatea oradea (13)

Celule destinate detenţiei nu aveau mai mult de 2X2 mp, conform amintirilor celor care au trecut pe aici. Înăuntru se găsea un pat, de regulă un prici. „Ca pat erau nişte scânduri aşezate una lângă alta, aşa bătute una lângă alta şi puse pe o capră, mai înaltă în faţă şi una mai jos, în spate ca totuşi să fie un plan înclinat puţin”[2], îşi aminteşte Brazdă Ioan despre prima sa celulă de la subsol. În schimb, colegul său de lot, Haiduc Iosif, nu a fost atât de „privilegiat”, dormind timp de opt luni pe un pat de beton. Şi ca şi cum patul de beton nu era suficient pentru atmosfera glaciară din aceste catacombe, gardienii mai aruncau câte o jumătate de găleată de apă peste aşa zisul pat. „Celula era fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua era din cărămidă pe care zilnic se arunca ½ găleată cu apă”[3], notează Pleş Anton, care a ajuns la Securitatea Oradea spre sfârşitul anului 1952. Popa Maria (căsătorită Tarcea) a rămas marcată de celula care „nu era mai mare de 1 m lăţime şi 1 m şi jumătate lungime, semiîntuneric, aerisire doar printr-un orificiu deasupra uşii, patul cu o saltea cu paie, fără niciun fel de aşternut, doar două pături gazone, fără apă, fără WC, exista doar pe coridor un spălător”[4].

 

securitatea oradea (5)

Mizeria și mirosurile fetide par îmbibate în pereţii acestor celule în care s-au scurs lacrimi şi sânge. Ca măsură profilactică împotriva ploşniţelor şi păduchilor se folosea DTT, care se arunca pe pat şi prin cameră, emanând un miros usturător şi greu de suportat. În interiorul celulei nu se mai găsea nimic. Fără WC, fără tinetă, pentru a-şi satisface nevoile fiziologice arestaţii s-au aflat, în permanenţă, la mâna paznicilor, care refuzau să le ofere acest drept elementar de a ieşi afară când doreau. Toaleta se afla la capătul coridorului, minutele de program afectate operaţiunii de spălare şi satisfacere a nevoilor fiziologice erau tot mai puţine. „Toaleta era situată la capătul coridorului, unde arestaţii erau împinşi cu forţa şi peste un minut erau scoşi tot cu forţa de securişti afară, indiferent dacă şi-au făcut necesităţile sau nu”[5], îşi aminteşte cu groază Brazdă Aurel. Fratele acestuia, Brazdă Ioan, povesteşte că era un chin ca peste zi sau noapte să nu poţi urina, deţinuţii fiind nevoiţi să urineze pe pereţii propriei celule. „Seara în jurul orei șapte, după închidere nu ni se mai deschidea ușa să mergem afară pentru necesități până dimineața. Era un chin ca toată noaptea să nu poți ieși pentru necesități. Toată noaptea nu puteam dormi din acest motiv și ne era și frig. Era un chin care nu se poate descrie în cuvinte. Unii din celulele vecine care nu se puteau abține se urinau în celulă pe pereți și pe jos”[6], povestește, privind în urmă, Brazdă Ioan.

 



[1] Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967), Coordonator: Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 412;  Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002,p. 92

[2] Arhiva personală Cristina Puşcaş, Interviu cu Brazdă Ioan, realizat la data de 10 mai 2012

[3] Idem, Chestionar Pleş Anton, completat la data de 12 decembrie 2009

[4] Idem, Chestionar Popa Maria (căsătorită Tarcea), completat la data de de 10 iunie 2013, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/maria-tarcea-fosta-popa/

[5] Aurel Brazdă, „Arestări, Anchete, Procese, Condamnări”, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 845

[6] Arhiva personală Brazdă Ioan, Memoriu Brazdă Ioan, accesibil on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro /brazda-ioan/

LUCREŢIA JURJ LA SECURITATEA DIN ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

O pagină dureroasă a arestărilor a fost scrisă de Lucreţia Jurj, singura femeie care s-a alăturat Grupului Şuşman, retras în Munţii Apuseni. Trădaţi de ultima lor gazdă din Sudrigiu (Bihor), Lucreţia Jurj, împreună cu soţul său Mihai şi fratele vitreg al acestuia, Roman Oneţ, s-au trezit încercuiţi de trupele de Securitate în vara anului 1954[1]. Fără a bănui nimic, întorşi din munţi, s-au îndreptat spre şura ocupată de securişti. „Când am deschis uşa la şură eu am fost lovită cu o armă şi am leşinat; m-am trezit cu cătuşele la mâini. Soţul meu a fost împuşcat în cap şi presupun că a decedat după puţin timp. Când mi-am revenit din leşin el a mai schimbat câteva vorbe cu mine, apoi au venit doi securişti şi l-au luat, şi de atunci n-am mai ştiut nimic despre el”[2], rememoreză începutul calvarului Lucreţia Jurj.

lucretia jurj foto reconstituire securitate

Lucreţia Jurj a fost păzită, la Securitatea din Oradea, timp de o săptămână, de teamă să nu se sinucidă, zi şi noapte, într-un birou, de către un gardian. Abia după ce autorităţile s-au convins că şi-a mai revenit, că „s-a întărit”[3], au decis să o „cazeze” într-o celulă a renumitei Securităţi orădene.

În anul 1954, când în subteranul Securităţii a pășit Lucreţia Jurj, contiţiile de detenţie erau inumane. ”Ooo, şi aveam nişte paturi…Erau foarte tari că erau din ciment şi aveau puse câte o saltea. Pentru acoperit aveam o singură pătură, nu conta că îi vară sau iarnă”[4], rememorează Lucreţia Jurj.

Indiferent câte luni, chiar şi un an, în unele cazuri, cât timp s-a desfăşurat ancheta, niciun arestat nu a beneficiat de haine de schimb. Cum familiile nu ştiau unde se află sau, chiar dacă ştiau, nu le puteau trimite pachet, deţinuţii au petrecut iernile geroase în cămăşile şi rochiţele pe care le aveau pe ei din vară, atunci când au fost ridicaţi de Securitate. „Cât am stat la Securitate, nu am avut îmbrăcăminte de puşcăriaş. Ei nu mi-o dat nimic. Eram cu hainele cu care eram îmbrăcată, când m-o prins la Sudrigiu. Aveam pă mine o bluză şi fustă. Fusta era maro, iar bluza bordo, aşa, cu mânecă scurtă. În picioare mi se pare că aveam pantofi sau ghete, nu mai ţân minte exact ce-am avut. Tăt cu hainele care le-am avut pă mine am stat 5-6 luni”[5], povesteşte Lucreţia Jurj. Aceasta, însă, a găsit o metodă inedită de a-şi menţine hainele curate. În 1954, se pare că accesul la duşuri fusese reglementat, astfel că intra sub duş, cu hainele pe ea şi le spăla, pe rând. „Îmi amintesc că mă duceam la baie şi spălam tăt ce-aveam pă mine. Le spălam numa’, cu apă că altceva, săpun sau de ăstea, nu aveam. Mă băgam cu totul sub duş, îmbrăcată şi pă urmă, pă rând le spălam. Când eram gata le îmbrăcam aşa ude şi veneam în celulă. În celulă mă înveleam în cearşaf şi puneam hainele pă calorifer până să uscau”[6].

 

În anul 1954, după relativa destindere, iniţiată odată cu moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul alimentar a presupus, dacă nu o îmbunătăţire remarcabilă, măcar oferirea hranei de 3 ori pe zi. „Mâncarea ce ne-o dădeau ei acolo era aşa ca să nu murim de foame. Nu ne dădea să ne săturam…Era tăt timpu’ terci şi arpacaş. Orez nu ne-o dat. Dimineaţa ne dădea ceai sau cafea, o cafea destul de ciudată. Mai era o felie de pâine cu margarină sau marmeladă. De fapt pâinea ne-o dădea toat-odată, dimineaţa. Erau numa’ 250 de grame de pâine şi trebuia să ne ajungă toată ziua. La prânz îmi dădeau arpacaş şi ceva ciorbe de cartofi şi fasole boabe. Îmi puneau câte un polonic. Ciorbele astea, cum să vă spun, erau numa’ apă chioară. Nu puneau aproape nimic în ele, trei, patru cartofi şi gata. Nici nu să punea problema să ne dea două feluri. Apoi la cină îmi dădeau tăt o ciorbă şi tăt aşa „bogată” în vitamine. Mâncarea o puneau în gamele care nu erau curate, că erau ruginite. Ca să pot mânca îmi dădeau şi o lingură. După o vreme, pă când terminam de mâncat, veneau şi adunau gamele şi lingurile”[7], relatează Lucreţia Jurj, un episod trăit în celularul de la Securitatea Oradea în anul 1954.

Ignominia gardienilor de la Securitatea Oradea a rămas singulară în amintirea foştilor deţinuţi politici, care recunosc că, în periplul lor prin zecile de locuri de detenţie, rar au mai întâlnit astfel de caractere infame şi josnice. „Nici nu m-o bătut. Să purtau ei urât, că ziceau: „Hai, mişcă bandită! Hai, du-te … scroafă!” Îi consideram ultimii oameni pentru că n-aveau suflet! Că oricât ar fi fost el de supravegheat cred că nu-l obliga nimeni să se poarte aşa. Măcar să nu te-njure, să tacă. Nu aveau suflet! Să vadă un om muribund şi să-l împingă de la spate. Ăştia toţi o fost la fel. Nu pot să zâc că unu’ o fost mai uman ca altu’. Prin alte închisori, pă unde m-o dus după ce m-o condamnat, o fost şi unii mai buni, care mai vorbeau cu noi, da’ nu o fost cazu’ ăsta la Securitatea din Oradea”[8], mărturiseşte Lucreţia Jurj, despre felul abject în care se purta personalul Securităţii orădene din anul 1954.



[1] Roman Oneţ s-a alăturat grupului Şuşman, însă, în 1952, după descoperirea ascunzătorii partizanilor, grupul s-a despărțit, Oneţ împreună cu fratele său şi cumnata sa trecând munţii în Bihor, îndreptându-se spre Beiuş. După un an şi 6 luni de detenţie, sora lui Mihai Jurj (Ana Panda) şi soţul acesteia au fost eliberaţi cu condiţia să-şi convingă fratele, respectiv cumnatul, să se predea. Preotul Panda a murit într-un accident de motocicletă în timp ce încerca să dea de urma partizanilor, însă Ana Panda a reuşit să-i găsească pe cei trei în august 1954, în comuna Sudrigiu, în grajdul ţărăncii Tania. După ce le-a povestit cele îndurate prin anchete şi închisoare, s-au despărţit fără să le lase impresia vreunei intenţii de trădare. Cei trei au părăsit adăpostul pentru puţin timp, în căutarea altui loc sigur, iar la întoarcere au fost înconjuraţi şi doborâţi cu lovituri în cap de securiştii ascunşi în grajd. Mihai Jurj foarte grav rănit şi inconştient, Lucreţia şi Roman, plini de sânge şi cu răni numeroase, au fost încătuşaţi şi duşi la Securitatea Oradea. Mihai Jurj a murit în aceeaşi zi, iar ceilalţi doi au fost supuşi torturilor. Cf. Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar N-O, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_no/no/dictionarno_13.html

[2] Lucreţia Jurj-Costescu, „Patru ani de rezistenţă cu arma în mână în Munţii Apuseni”, în Memoria (Bucureşti) nr. 26, p. 105

[3] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 180

[4] Ibidem, p. 181.

[5] Ibidem, p. 182

[6] Ibidem

[7] Ibidem, p. 181

[8] Ibidem, p. 183

CONDUCEREA SECURITĂŢII ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment


Sediul Securităţii din Oradea se afla pe strada Republicii nr. 52, colţ cu strada Pescăruşului, aproape de Gara Centrală.

 

În anii în care amploarea represiunii a atins cote alarmante în Bihor, inspectorul-şef al Inspectoratului Regional de Siguranţă Oradea/Direcţia Regională a Securităţii Poporului a fost locotenent-colonelul Czeller Ludovic. Acesta a condus destinele Securităţii orădene în perioada 1 aprilie 1948 – 31 mai 1950[1]. De naţionalitate maghiară, strungar fierar, Czeller „a rămas în amintirea supravieţuitorilor printr-o apucătură sinistră: se juca simulând execuţiile. Asta însemna că-i scotea pe deţinuţi, îi alinia la zid şi comanda plutonului de execuţie adus în acest scop, neoprindu-se decât înaintea comenzii finale”[2].

 

IMG_1418

Aurel Brazdă îşi aminteşte că Czeller Ludovic a devenit în scurtă vreme spaima întregii regiuni Crişana: „Era atât de fioros încât numai la auzul numelui său te apuca groaza şi spaima. Cine ajungea pe mâna lui era terminat”[3]. A fost caracterizat de către cei care i-au trecut prin mână ca un om de o cruzime infernală, care a comandat un „pluton” de bestii, care au exercitat cele mai inumane presiuni asupra arestaţilor din Securitatea Oradea. Czeller s-a sinucis prin împuşcare la data de 3 iunie 1952 în cimitirul Bellu din Bucureşti[4].

Un element pitoresc îl reprezintă căpitanul Elekes Tamaş (Toma), adjunctul Securităţii, care pe data de 29 iulie 1949 a fugit, împreună cu sublocotenentul Ilie Rada, cu toate dosarele Securităţii care trebuiau duse la Bucureşti, deturnând un avion[5]. „Dosarele politice din întreaga regiune Crişana au zburat spre Belgrad. La radio „Vocea Americii” seara s-a anunţat deja că un căpitan de securitate din Oradea s-a predat cu dosarele la Ambasada S.U.A. din Belgrad. La radio au fost înşirate toate grupurile de luptători anticomunişti care erau închişi”[6], relatează Brazdă Aurel. O consecinţă a dispariţiei dosarelor de anchetă a fost aducerea din Penitenciarul Oradea a întregului lot „G4” înapoi la Securitate pentru refacerea tuturor declaraţiilor. Echipa de călăi a Securităţii Oradea mai era formată din căpitanii Codileanu, Retezaru, Gutman, Litvin, Popa şi Rosman.

În anii `51-`52, când Lotul Beiuşenilor, dar şi Gruparea „Vlad Ţepeş II” se vor afla la Securitatea din Oradea, şeful Secţiei de Anchete a acestei instituţii era locotenent colonelul Ludovic Weiss[7], anchetator al „lotului Pătrăşcanu”[8]. A devenit şeful Serviciului Judeţean de Securitate Satu Mare din DRSP Oradea în august 1948. Era descris ca un „individ mic de statură, cu ochii bulbucaţi, faţă descărnată, avea o mică cocoaşă în spate şi privirea saşie, plină de ură. Fuma ţigară, după ţigară”[9]. În august 1949 a împuşcat personal patru ţărani din comuna Odoreu, Satu Mare. Weiss era ajutat la Oradea de locotenentul de securitate Mihai Codileanu şi sublocotenentul de securitate Ioan Vaşadi[10], respectiv de Kovacs şi Vaicovschi[11].

IMG_1488

În ce priveşte naţionalitatea anchetatorilor, memorialistica generală pentru această zonă a ţării aminteşte faptul că aceştia ar fi fost maghiari, evrei sau romi[12]. „În securitate mai erau o serie de ofiţeri cum ar fi Weiss, Gutman, Rosman, Litvin şi alţii, toţi evrei trecuţi prin lagărele de exterminare nazistă. Aveau deci, experienţă în materie”, aminteşte Brazdă Aurel, în timp ce Haiduc Iosif subliniază nivelul scăzut de pregătire al personalului de anchetă. „La Securitate s-au angajat ciobani, le-au dat grade. Erau sadici. Evreii te anchetau, dar cei care te băteau erau românii. Elekes dădea cu bulanul în masă şi zicea să plâng, să urlu. Mi-a spus: «Tinere, să nu mai recunoşti nimic». Asta ne-a ajutat. Elekes mi-a spus că «naţia ta te-a bătut!». Când ne băteau eram cu ochelari. Eu i-am răspuns că «ordinul tot dumneata l-ai dat»”[13], povesteşte Haiduc Iosif.

Locotenent – colonelul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru la Direcţia Anchete Penale din cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, s-a aflat o scurtă perioadă şi în Bihor. El subliniază că dezinteresul pentru încadrarea în Securitate a unor „elemente capabile” a făcut posibilă promovarea unui hoţ, al cărui merit a fost acela că i-a ucis cu sânge rece pe răsculaţii din Bihor. În acest sens, se aminteşte lipsa de vigilenţă a organelor Securităţii care au permis ca în 1949 în Bihor să izbucnească ample răscoale ţărăneşti. „Lipsa de interes pentru problema cadrelor şi lipsa de control au avut înrâuriri asupra întregii munci în Securitate, astfel că toate problemele au fost tratate cu lipsă de seriozitate. Aşa s-a ajuns ca, în 1949, să avem răscoalele chiabureşti în Bihor, care a pus în mişcare sate întregi, fără ca Securitatea să cunoască ceva (pe instigatori). Căpitanul Pancovici, care în timpul reprimării a pus mâna pe mitralieră şi a tras în răsculaţi, a fost făcut şeful Regiunii de Securitate Oradea pentru aceste fapte eroice, dar instigatorii au rămas necunoscuţi. Mai târziu s-a descoperit că o serie de ofiţeri ai Securităţii Oradea, în frunte cu fostul căpitan Pancovici, furau lucruri de valoare din casele nemţilor şi ungurilor fugiţi peste graniţă”, se arată în raportul lui Teodor Dincă[14].

Cu toate că administraţia locală orădeană se remarca prin excesele de zel din timpul anchetelor, la nivel central reproşurile se ţin lanţ. O dovedeşte şi stenograma unei şedinţe din 1 martie 1950 la care au participat comandanţii de Regionale şi Judeţene de Securitate, unde ministrul adjunct Gheorghe Pintilie critica lipsa discipinei: „La Oradea Mare, un familiarism care este aproape în toată Regionala. Acolo fiecare se socoteşte cel puţin rege, începând cu cel de la mătură, până sus. Zilnic lucrează unul contra altuia, azi eu cu el împreună împotriva celuilalt. Mâine cei doi împotriva mea şi aşa mai departe. Asta e toată preocuparea în toată Regionala”[15].

 

IMG_1412

Anchetele, care pentru unii au ţinut şi peste un an, se încheiau inevitabil cu semnarea declaraţiei de cele mai multe ori redactată deja. „Declarația definitivă am scris-o dictată, cuvânt cu cuvânt, de comandantul plut. major șef Rosman Adalbert și căpitanul de securitate Retezaru Ioan”, menţionează Brazdă Ioan, lucru întărit şi de către fratele acestuia, Brazdă Aurel, care povesteşte că încercările de a nega faptele ce i s-au pus în cârcă nu erau luate în seamă, discuţiile contradictorii încheindu-se cu imperativul: „Semnează!”[16]. Popovici Ileana (Suciu) menţionează în chestionarul completat faptul că e „mare lucru ca într-o discuție contradictorie să ți se dea posibilitatea ca acuzația care ți se aduce să o poți discuta și motiva. În fond, erau lucruri care se afirmau și le înțelegea fiecare după puterea lui de gândire și motivare”[17]. Colegul de lot, Mărăscu  Adrian arată că declaraţia sa a fost depusă „sub imperiul constrângerii, bătăi, izolare într-un beci”[18]. Mai mult, Mărăscu aminteşte că pentru a-l obliga să recunoască acuzarea ce i se aducea a fost arestată şi sora lui, Mărăscu Felicia, în vârstă de 15 ani. „Într-o zi a fost adusă în celula nr. 7, celula de pedeapsă sora mea desculţă pe ciment în luna februarie, iar eu am fost dus la celula nr. 13 (Securitatea din Oradea), astfel ca să discut cu ea deşi convorbirile între deţinuţi erau interzise. Anchetatorul a ordonat sub-ofiţerului de serviciu să-mi deschidă vizeta celulei ca să pot auzi pe sora mea care plângea că este frig şi nu mai poate suporta situaţia în care se găsea. La câteva ore după asta, anchetatorul m-a chemat sus şi mi-a spus textul: că sunt criminalul surorii mele dacă nu recunosc ceea ce el a scris în declaraţie, pentru că o va ţine pe sora mea în condiţiile pe care mi le-a arătă până când mă voi hotărâ să semnez declaraţia”[19], mărturiseşte Mărăscu Adrian. Recunoaşterea, chiar dacă forţată şi a unor fapte ireale, aducea eliberarea morală. Eliberarea după cumplitele chinuri sufleteşti şi fizice, la care anchetatul a fost supus atâtea luni. La întrebarea numărul 17 din chestionarul aplicat şi lui Pleş Anton, fost deţinut politic înscris la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România – Filiala Bihor, „Cum v-aţi simţit după ce aţi recunoscut ce v-au cerut?”, răspunsul invariabil al celui care timp de 14 zile a fost bătut cu palmele şi pumnii, în special noaptea, dar şi ameninţat, a fost: „Uşurat, deprimat, pierdut în nesiguranţa viitorului şi umilit”[20].

Cele zece luni de anchetă la Securitatea Oradea au contribuit definitiv şi iremediabil la distrugerea sănătăţii fizice şi mintale a arestaţilor din lotul Organizaţia România Independentă, exact ceea ce urmărea noul regim politic de sorginte sovietică. „La data arestării aveam 63 kg. După 10 luni de anchetă am avut 39 kg”[21], menţionează Rusu Vasile. La fel şi colegul de lot, Budar Leontin, aminteşte că de la 78 de kg avute înainte de arestare ajunge la Târgşor cu 35 de kg[22]. Mulţumiţi cu rezultatele obţinute, anchetatorii îşi lăsau victimele să zacă, până la trasferarea lor într-un penitenciar, în vederea judecăţii, în aceeaşi promiscuitate a celulelor-mormânt. În tot acest timp, majoritatea reţinuţilor nu a avut dreptul la plimbare, la pachet sau vorbitor. Excepţie fac cei din Lotul Beiuşenilor, care în iulie 1952 primesc câte un pachet de acasă cu îmbrăcăminte. Era ca o rază de speranţă printre momentele de dezumanizare trăite timp de şapte luni în această „hrubă insalubră”[23]. Popovici Ileana (căsătorită Suciu) îşi aminteşte că, din iulie, abia în toamnă gardienii i-au adus de la prietena ei Lola (Aurora Ille Dumitescu) o primă pereche de „chiloţi, furou, jerse”.

Arhiva AFDPR Filiala Bihor

Munca anchetatorilor se încheia cu dosare doldora de declaraţii, confruntări, fişe personale, procese-verbale etc., „multiplicate în cinci sau şase exemplare” şi care erau apoi trimise la Bucureşti pentru ca organele centrale să-şi dea avizul în vederea trimiterii în judecată. Odată cu transmiterea dosarelor, anchetații părăseau şi ei cavoul Securităţii orădene. De la sfârşitul anul 1952, la Oradea a început să funcţioneze Tribunalul Militar Oradea, Sentinţa cu nr.1 emisă în ianuarie 1953 fiind atribuită Lotului Beiuşenilor. Astfel prima oprire era Penitenciarul Oradea, care a oferit un nou capitol sumbru în prigoana foştilor deţinuţi politici, acesta dobândindu-şi faima printr-un regim cumplit de exterminare a locatarilor săi.

slider_masina_scris

Înainte de a se despărţi de cobaii pe care i-au schingiuit luni în şir, gardienii Securităţii orădene mai puneau, pentru o ultimă dată, la încercare nervii arestaţilor. Traian Dorz a fost scos din celula sa într-o noapte și dus în curte şi pus să stea cu faţa la zid. A simţit aproape de gât un pistol, după care i s-a spus: „Fă-ţi testamentul, banditule!”[24], pentru ca apoi să i se şuiere: „Suie!”. Este urcat, în acea noapte friguroasă de ianuarie a anului 1948, într-o dubă, chiar din ieşirea coridorului, cu alte două persoane, dintre care o femeie, care îi reamintea că îi duc să-i împuşte pe frontieră. Această senzaţie a fost amplificată şi de faptul că transportul a durat ore întregi, în condiţiile în care Penitenciarul Oradea, situat în Parcul Traian, se află la doar câteva minute, pe jos, de sediul Securităţii de pe strada Republicii. „Simţeam că treceam peste gropi, peste câmpuri, peste şanţuri… Urcam, coboram, stăteam, iarăşi porneam … Când am coborât era dimineaţă şi am văzut că eram la Penitenciar, tot în Oradea. Cum de ne-a trebuit oare atâtea ceasuri să facem cei câteva sute de paşi câţi aveam de acolo şi până aici?”[25], s-a întrebat şi Traian Dorz. Conform Arhivei Penitenciarului Oradea, acesta este încarcerat în temniţa de pe Criş pe data de 20 ianuarie 1948[26].



[1] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Aparatul Central (1948-1989), vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 181-184

[2] Ibidem, p. 183. Vezi şi Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 90. Aurel Brazdă, fostul preşedinte al Filialei bihorene a Asociaţiei Deportaţilor şi Victimelor Opresiunii Comuniste (ADVOC), relatează incidentul în care membrii organizaţiei „G4” au fost martorii unei astfel de simulări. „În arestul Securităţii din Oradea era o linişte de mormânt. De teama gardienilor se gemea în surdină. Când, deodată, zgomot de cizme în fugă, gratii trântite de pereţi, urlete: «Afară, bandiţilor, afară!». Îmbrânciţi, duşi de puhoiul celor peste 100 de oameni scoşi din celule, loviţi cu bâte şi paturi de armă, am ajuns în curte. Eram toţi grămadă, în faţa unui zid. Era beznă, nu vedeam nimic. La un moment dat vocea aspră a lui Czeller se aude în noapte: – Pluton de execuţie, v-aliniaţi! Rându’ unu, în genunchi! Încărcaţi armele! Ochiţi…. Aşteptam cu groază prima rafală. Eram atât de mulţi că nu aveau cum să ne ucidă pe toţi de prima dată. Mihele, un alt deţinut politic, care era lângă mine, a zis: – Mă, dacă trag, strigăm Trăiască România! Să nu murim ca nişte câini”. Apud Florin Budea, „Călăii Roşii”, în Bihoreanul, (Oradea), 16 mai 2005, accesibil on-line http://old.bihoreanul.ro/articol/ziar/oradea/cclcii-rocii/5729/

[3] Aurel Brazdă, Organizaţii anticomuniste din judeţul Bihor. Reeducarea – Instrument al terorii în penitenciare, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005, p. 57

[4] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, op. cit., vol. I, p. 183

[5] Experienţe carcerale în România comunistă, vol. III,  Coordonator: Cosmin Budeancă, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 16. Vezi şi Doina Jela, op. cit.,  p. 113 şi p. 240

[6] Aurel Brazdă, Istorie trăită, 1000 de zile în uniforma gulagului românesc, vol. II, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005. p. 42

[7] Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc,

[8] Doina Jela, op. cit., p. 306

[9] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 573

[10] Cornel Onaca, Martori şi martiri, Din temniţele comuniste, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2000, p. 62

[11] Liviu Brânzaş, op. cit., accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc

[12] Ruxandra Cesereanu afirmă că „instrumentele represiunii au fost recrutate dinspre periferie spre centru. Funcţia represivă a fost încredinţată unor categorii sociale şi etnice excentrice. Din punct de vedere social au fost folosiţi indivizi declasaţi, compromişi în regimurile dictatoriale anterioare, care puteau fi şantajaţi. Din punct de vedere etnic, comuniştii români, dirijaţi de cei sovietici, nu au ezitat să apeleze la tensiunile interetnice reale, transformându-le într-un instrument de dezbinare în vederea consolidării puterii. Astfel în Securitate au activat indivizi aparţinând minorităţilor evreiască, maghiară, ţigănească, rusă. În acest fel, resentimentul populaţiei era deturnat de la obiectul lui real (torţionarii comunişti, indiferent de originea lor etnică), asupra unui obiect fals: minorităţile”. Apud Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească, Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Iaşi, Editura Polirom, 2005. p. 111

[13]  A.p.C.P., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[14] Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 101

[15] Idem, Banalitatea …, p. 136

[16] „În orice caz, câte-un pumn, câte-o palmă aşa, pentru că nu voiam să spun, adică nu vroiam să recunosc ce-mi puneau ei în faţă. Şi degeaba le spuneam; „Domnule, nu am făcut aşa ceva. Degeaba mă învinuiţi cu aşa ceva, eu nu am făcut”. Şi-atuncea: „Taci din gură, banditule!”. Ei scriau declaraţia: „Semnează!””, relatează Aurel Brazdă. Apud Experienţe carcerale …, vol. III, p. 16

[17] A.p.C.P., Chestionar Popovici Ileana (căsătorită Suciu), completat la data de 13 ianuarie 2010

[18] Arhiva personală Mărăscu Ecaterina, Adresă către Procuratura Generală a R.S.R., datată 15 decembrie 1971.

[19] Ibidem

[20] A.p.C.P., Chestionar Pleş Anton, completat la data de 12 decembrie 2010

[21] Arhiva personală a lui Rusu Vasile (în continuare A.p.R.V.), Cerere de chemare în judecată înregistrată la 13 aprilie 2010 la Tribunalul Bihor de către Rusu Vasile în baza Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, accesibilă on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/rusu-vasile-elev/

[22] A.p.C.P., Chestionar Budar Leontin, completat la data de 26 mai 2013

[23] Liviu Brânzaş, op. cit., accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc

[24] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005, p. 203

[25] Ibidem, p. 205

[26] Arhiva Penitenciarului Oradea (în continuare A.P.O.), Opis de preveniţi pe anul 1945-1948, I – IV/A/7, litera D/1948

TRAIAN DORZ LA SECURITATEA DIN BEIUŞ

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Beiuş | Leave a comment

Traian Dorz – liderul Mişcării creştine Oastea Domnului

1965-TDORZ-LaUnAnDupaInchisoare

Născut la 25 ianuarie 1914, în Râturi – Mizieş, judeţul Bihor

Tatăl – Constantin, mama – Maria

Perioada de detenţie: 30 decembrie 1947 – aprilie 1948; mai 1948; 12 februarie – noiembrie 1950; 25 decembrie 1952 – 2 iulie 1956; 13 martie 1959 – 22 iunie 1964; 3 august 1982 – 7 ianuarie 1983.

A petrecut în temniţele comuniste 17 ani  

Centre de detenţie: Seruritatea Beiuş, Oradea, Deva, Cluj-Napoca, Penitenciarul Oradea, Gherla, Ghencea, Popeşi-Leordeni, Caransebeş, Periprava – Grind, Satu – Mare; Domiciliu obligatoriu în localitatea Dropia

1957-TDORZ-InainteDeInchisoare-mic

Traian Dorz a vizitat în mai multe rânduri beciurile de la Securitatea Beiuş. „Era ziua de 12 februarie 1950. Şi înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să-mi dea palmele peste faţă, cu pumnii peste cap, cu genunchii în stomac… mă smuci de braţ şi cu un pumn şi cu un picior în spate, mă izbi”[1], relatează Dorz. Şi acesta era doar tratamentul „de bun venit”, umilinţele, bătăile, schingiuirile urmând să se repete, mai târziu, odată cu derularea interogatoriilor.

dorz

Bătut și ros de foame, adus pentru a doua oară la Securitatea din Beiuş în februarie 1950, Traian Dorz a descoperit singur o cale pentru a-şi potoli durerile provocate de foamea cruntă pe care a trebuit să o îndure: „Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării”[2].

dorz2

Foamea l-a determinat pe Train Dorz să recurgă la cele mai umilitoare lucruri. Prin bunăvoinţa unui servitor de la Şcoala Normală de Fete din Beiuş, în vecinătatea căreia se afla clădirea Securităţii locale, liderul Oastei Domnului s-a „ospătat” din hârdaiele cu rămăşiţele de la masa elevelor, destinate câinilor securiştilor. „Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete. De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor, când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii … Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea, veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit: – Lua-ţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!”[3].

dorz3



[1] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005 p. 225-231

[2] Ibidem, p. 241

[3] Ibidem

COMENZI “Iadul roşu în Oraşul de pe Cris. Penitenciarul Oradea (1944-1977)”

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Cartea “Iadul roşu în oraşul de pe Criş. Penitenciarul Oradea (1944-1977)”, autor Cristina Liana Puşcaş, a urmărit restituirea în spaţiul istoriografic a unor realităţi necercetate până acum: Penitenciarul Oradea în perioada comunistă, cu tot ce a însemnat istoricul acestei unităţi concentraţionare, cu miile de deţinuţi politici şi de drept comun care au îndurat aici frigul, foamea şi frica, cei 3 F ai acestui univers al grobianului, cu „caralii” buni şi răi care au contribuit la salvarea şi coborârea din şi în Iad a celor trimişi aici să-şi ispăşească o vină reală sau imaginară, cu poveştile de viaţă a martirilor acestor vremuri peste care stă să se aştearnă uitarea.

Cartea costă 52 de lei si se poate comanda la adresa de e-mail: cristinpuscas@yahoo.com. 

 

coperta nr.1