LUCREŢIA JURJ LA SECURITATEA DIN ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment

O pagină dureroasă a arestărilor a fost scrisă de Lucreţia Jurj, singura femeie care s-a alăturat Grupului Şuşman, retras în Munţii Apuseni. Trădaţi de ultima lor gazdă din Sudrigiu (Bihor), Lucreţia Jurj, împreună cu soţul său Mihai şi fratele vitreg al acestuia, Roman Oneţ, s-au trezit încercuiţi de trupele de Securitate în vara anului 1954[1]. Fără a bănui nimic, întorşi din munţi, s-au îndreptat spre şura ocupată de securişti. „Când am deschis uşa la şură eu am fost lovită cu o armă şi am leşinat; m-am trezit cu cătuşele la mâini. Soţul meu a fost împuşcat în cap şi presupun că a decedat după puţin timp. Când mi-am revenit din leşin el a mai schimbat câteva vorbe cu mine, apoi au venit doi securişti şi l-au luat, şi de atunci n-am mai ştiut nimic despre el”[2], rememoreză începutul calvarului Lucreţia Jurj.

lucretia jurj foto reconstituire securitate

Lucreţia Jurj a fost păzită, la Securitatea din Oradea, timp de o săptămână, de teamă să nu se sinucidă, zi şi noapte, într-un birou, de către un gardian. Abia după ce autorităţile s-au convins că şi-a mai revenit, că „s-a întărit”[3], au decis să o „cazeze” într-o celulă a renumitei Securităţi orădene.

În anul 1954, când în subteranul Securităţii a pășit Lucreţia Jurj, contiţiile de detenţie erau inumane. ”Ooo, şi aveam nişte paturi…Erau foarte tari că erau din ciment şi aveau puse câte o saltea. Pentru acoperit aveam o singură pătură, nu conta că îi vară sau iarnă”[4], rememorează Lucreţia Jurj.

Indiferent câte luni, chiar şi un an, în unele cazuri, cât timp s-a desfăşurat ancheta, niciun arestat nu a beneficiat de haine de schimb. Cum familiile nu ştiau unde se află sau, chiar dacă ştiau, nu le puteau trimite pachet, deţinuţii au petrecut iernile geroase în cămăşile şi rochiţele pe care le aveau pe ei din vară, atunci când au fost ridicaţi de Securitate. „Cât am stat la Securitate, nu am avut îmbrăcăminte de puşcăriaş. Ei nu mi-o dat nimic. Eram cu hainele cu care eram îmbrăcată, când m-o prins la Sudrigiu. Aveam pă mine o bluză şi fustă. Fusta era maro, iar bluza bordo, aşa, cu mânecă scurtă. În picioare mi se pare că aveam pantofi sau ghete, nu mai ţân minte exact ce-am avut. Tăt cu hainele care le-am avut pă mine am stat 5-6 luni”[5], povesteşte Lucreţia Jurj. Aceasta, însă, a găsit o metodă inedită de a-şi menţine hainele curate. În 1954, se pare că accesul la duşuri fusese reglementat, astfel că intra sub duş, cu hainele pe ea şi le spăla, pe rând. „Îmi amintesc că mă duceam la baie şi spălam tăt ce-aveam pă mine. Le spălam numa’, cu apă că altceva, săpun sau de ăstea, nu aveam. Mă băgam cu totul sub duş, îmbrăcată şi pă urmă, pă rând le spălam. Când eram gata le îmbrăcam aşa ude şi veneam în celulă. În celulă mă înveleam în cearşaf şi puneam hainele pă calorifer până să uscau”[6].

 

În anul 1954, după relativa destindere, iniţiată odată cu moartea lui Stalin din 5 martie 1953, regimul alimentar a presupus, dacă nu o îmbunătăţire remarcabilă, măcar oferirea hranei de 3 ori pe zi. „Mâncarea ce ne-o dădeau ei acolo era aşa ca să nu murim de foame. Nu ne dădea să ne săturam…Era tăt timpu’ terci şi arpacaş. Orez nu ne-o dat. Dimineaţa ne dădea ceai sau cafea, o cafea destul de ciudată. Mai era o felie de pâine cu margarină sau marmeladă. De fapt pâinea ne-o dădea toat-odată, dimineaţa. Erau numa’ 250 de grame de pâine şi trebuia să ne ajungă toată ziua. La prânz îmi dădeau arpacaş şi ceva ciorbe de cartofi şi fasole boabe. Îmi puneau câte un polonic. Ciorbele astea, cum să vă spun, erau numa’ apă chioară. Nu puneau aproape nimic în ele, trei, patru cartofi şi gata. Nici nu să punea problema să ne dea două feluri. Apoi la cină îmi dădeau tăt o ciorbă şi tăt aşa „bogată” în vitamine. Mâncarea o puneau în gamele care nu erau curate, că erau ruginite. Ca să pot mânca îmi dădeau şi o lingură. După o vreme, pă când terminam de mâncat, veneau şi adunau gamele şi lingurile”[7], relatează Lucreţia Jurj, un episod trăit în celularul de la Securitatea Oradea în anul 1954.

Ignominia gardienilor de la Securitatea Oradea a rămas singulară în amintirea foştilor deţinuţi politici, care recunosc că, în periplul lor prin zecile de locuri de detenţie, rar au mai întâlnit astfel de caractere infame şi josnice. „Nici nu m-o bătut. Să purtau ei urât, că ziceau: „Hai, mişcă bandită! Hai, du-te … scroafă!” Îi consideram ultimii oameni pentru că n-aveau suflet! Că oricât ar fi fost el de supravegheat cred că nu-l obliga nimeni să se poarte aşa. Măcar să nu te-njure, să tacă. Nu aveau suflet! Să vadă un om muribund şi să-l împingă de la spate. Ăştia toţi o fost la fel. Nu pot să zâc că unu’ o fost mai uman ca altu’. Prin alte închisori, pă unde m-o dus după ce m-o condamnat, o fost şi unii mai buni, care mai vorbeau cu noi, da’ nu o fost cazu’ ăsta la Securitatea din Oradea”[8], mărturiseşte Lucreţia Jurj, despre felul abject în care se purta personalul Securităţii orădene din anul 1954.



[1] Roman Oneţ s-a alăturat grupului Şuşman, însă, în 1952, după descoperirea ascunzătorii partizanilor, grupul s-a despărțit, Oneţ împreună cu fratele său şi cumnata sa trecând munţii în Bihor, îndreptându-se spre Beiuş. După un an şi 6 luni de detenţie, sora lui Mihai Jurj (Ana Panda) şi soţul acesteia au fost eliberaţi cu condiţia să-şi convingă fratele, respectiv cumnatul, să se predea. Preotul Panda a murit într-un accident de motocicletă în timp ce încerca să dea de urma partizanilor, însă Ana Panda a reuşit să-i găsească pe cei trei în august 1954, în comuna Sudrigiu, în grajdul ţărăncii Tania. După ce le-a povestit cele îndurate prin anchete şi închisoare, s-au despărţit fără să le lase impresia vreunei intenţii de trădare. Cei trei au părăsit adăpostul pentru puţin timp, în căutarea altui loc sigur, iar la întoarcere au fost înconjuraţi şi doborâţi cu lovituri în cap de securiştii ascunşi în grajd. Mihai Jurj foarte grav rănit şi inconştient, Lucreţia şi Roman, plini de sânge şi cu răni numeroase, au fost încătuşaţi şi duşi la Securitatea Oradea. Mihai Jurj a murit în aceeaşi zi, iar ceilalţi doi au fost supuşi torturilor. Cf. Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar N-O, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_no/no/dictionarno_13.html

[2] Lucreţia Jurj-Costescu, „Patru ani de rezistenţă cu arma în mână în Munţii Apuseni”, în Memoria (Bucureşti) nr. 26, p. 105

[3] Cornel Jurj, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 180

[4] Ibidem, p. 181.

[5] Ibidem, p. 182

[6] Ibidem

[7] Ibidem, p. 181

[8] Ibidem, p. 183

CONDUCEREA SECURITĂŢII ORADEA

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Oradea | Leave a comment


Sediul Securităţii din Oradea se afla pe strada Republicii nr. 52, colţ cu strada Pescăruşului, aproape de Gara Centrală.

 

În anii în care amploarea represiunii a atins cote alarmante în Bihor, inspectorul-şef al Inspectoratului Regional de Siguranţă Oradea/Direcţia Regională a Securităţii Poporului a fost locotenent-colonelul Czeller Ludovic. Acesta a condus destinele Securităţii orădene în perioada 1 aprilie 1948 – 31 mai 1950[1]. De naţionalitate maghiară, strungar fierar, Czeller „a rămas în amintirea supravieţuitorilor printr-o apucătură sinistră: se juca simulând execuţiile. Asta însemna că-i scotea pe deţinuţi, îi alinia la zid şi comanda plutonului de execuţie adus în acest scop, neoprindu-se decât înaintea comenzii finale”[2].

 

IMG_1418

Aurel Brazdă îşi aminteşte că Czeller Ludovic a devenit în scurtă vreme spaima întregii regiuni Crişana: „Era atât de fioros încât numai la auzul numelui său te apuca groaza şi spaima. Cine ajungea pe mâna lui era terminat”[3]. A fost caracterizat de către cei care i-au trecut prin mână ca un om de o cruzime infernală, care a comandat un „pluton” de bestii, care au exercitat cele mai inumane presiuni asupra arestaţilor din Securitatea Oradea. Czeller s-a sinucis prin împuşcare la data de 3 iunie 1952 în cimitirul Bellu din Bucureşti[4].

Un element pitoresc îl reprezintă căpitanul Elekes Tamaş (Toma), adjunctul Securităţii, care pe data de 29 iulie 1949 a fugit, împreună cu sublocotenentul Ilie Rada, cu toate dosarele Securităţii care trebuiau duse la Bucureşti, deturnând un avion[5]. „Dosarele politice din întreaga regiune Crişana au zburat spre Belgrad. La radio „Vocea Americii” seara s-a anunţat deja că un căpitan de securitate din Oradea s-a predat cu dosarele la Ambasada S.U.A. din Belgrad. La radio au fost înşirate toate grupurile de luptători anticomunişti care erau închişi”[6], relatează Brazdă Aurel. O consecinţă a dispariţiei dosarelor de anchetă a fost aducerea din Penitenciarul Oradea a întregului lot „G4” înapoi la Securitate pentru refacerea tuturor declaraţiilor. Echipa de călăi a Securităţii Oradea mai era formată din căpitanii Codileanu, Retezaru, Gutman, Litvin, Popa şi Rosman.

În anii `51-`52, când Lotul Beiuşenilor, dar şi Gruparea „Vlad Ţepeş II” se vor afla la Securitatea din Oradea, şeful Secţiei de Anchete a acestei instituţii era locotenent colonelul Ludovic Weiss[7], anchetator al „lotului Pătrăşcanu”[8]. A devenit şeful Serviciului Judeţean de Securitate Satu Mare din DRSP Oradea în august 1948. Era descris ca un „individ mic de statură, cu ochii bulbucaţi, faţă descărnată, avea o mică cocoaşă în spate şi privirea saşie, plină de ură. Fuma ţigară, după ţigară”[9]. În august 1949 a împuşcat personal patru ţărani din comuna Odoreu, Satu Mare. Weiss era ajutat la Oradea de locotenentul de securitate Mihai Codileanu şi sublocotenentul de securitate Ioan Vaşadi[10], respectiv de Kovacs şi Vaicovschi[11].

IMG_1488

În ce priveşte naţionalitatea anchetatorilor, memorialistica generală pentru această zonă a ţării aminteşte faptul că aceştia ar fi fost maghiari, evrei sau romi[12]. „În securitate mai erau o serie de ofiţeri cum ar fi Weiss, Gutman, Rosman, Litvin şi alţii, toţi evrei trecuţi prin lagărele de exterminare nazistă. Aveau deci, experienţă în materie”, aminteşte Brazdă Aurel, în timp ce Haiduc Iosif subliniază nivelul scăzut de pregătire al personalului de anchetă. „La Securitate s-au angajat ciobani, le-au dat grade. Erau sadici. Evreii te anchetau, dar cei care te băteau erau românii. Elekes dădea cu bulanul în masă şi zicea să plâng, să urlu. Mi-a spus: «Tinere, să nu mai recunoşti nimic». Asta ne-a ajutat. Elekes mi-a spus că «naţia ta te-a bătut!». Când ne băteau eram cu ochelari. Eu i-am răspuns că «ordinul tot dumneata l-ai dat»”[13], povesteşte Haiduc Iosif.

Locotenent – colonelul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru la Direcţia Anchete Penale din cadrul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, s-a aflat o scurtă perioadă şi în Bihor. El subliniază că dezinteresul pentru încadrarea în Securitate a unor „elemente capabile” a făcut posibilă promovarea unui hoţ, al cărui merit a fost acela că i-a ucis cu sânge rece pe răsculaţii din Bihor. În acest sens, se aminteşte lipsa de vigilenţă a organelor Securităţii care au permis ca în 1949 în Bihor să izbucnească ample răscoale ţărăneşti. „Lipsa de interes pentru problema cadrelor şi lipsa de control au avut înrâuriri asupra întregii munci în Securitate, astfel că toate problemele au fost tratate cu lipsă de seriozitate. Aşa s-a ajuns ca, în 1949, să avem răscoalele chiabureşti în Bihor, care a pus în mişcare sate întregi, fără ca Securitatea să cunoască ceva (pe instigatori). Căpitanul Pancovici, care în timpul reprimării a pus mâna pe mitralieră şi a tras în răsculaţi, a fost făcut şeful Regiunii de Securitate Oradea pentru aceste fapte eroice, dar instigatorii au rămas necunoscuţi. Mai târziu s-a descoperit că o serie de ofiţeri ai Securităţii Oradea, în frunte cu fostul căpitan Pancovici, furau lucruri de valoare din casele nemţilor şi ungurilor fugiţi peste graniţă”, se arată în raportul lui Teodor Dincă[14].

Cu toate că administraţia locală orădeană se remarca prin excesele de zel din timpul anchetelor, la nivel central reproşurile se ţin lanţ. O dovedeşte şi stenograma unei şedinţe din 1 martie 1950 la care au participat comandanţii de Regionale şi Judeţene de Securitate, unde ministrul adjunct Gheorghe Pintilie critica lipsa discipinei: „La Oradea Mare, un familiarism care este aproape în toată Regionala. Acolo fiecare se socoteşte cel puţin rege, începând cu cel de la mătură, până sus. Zilnic lucrează unul contra altuia, azi eu cu el împreună împotriva celuilalt. Mâine cei doi împotriva mea şi aşa mai departe. Asta e toată preocuparea în toată Regionala”[15].

 

IMG_1412

Anchetele, care pentru unii au ţinut şi peste un an, se încheiau inevitabil cu semnarea declaraţiei de cele mai multe ori redactată deja. „Declarația definitivă am scris-o dictată, cuvânt cu cuvânt, de comandantul plut. major șef Rosman Adalbert și căpitanul de securitate Retezaru Ioan”, menţionează Brazdă Ioan, lucru întărit şi de către fratele acestuia, Brazdă Aurel, care povesteşte că încercările de a nega faptele ce i s-au pus în cârcă nu erau luate în seamă, discuţiile contradictorii încheindu-se cu imperativul: „Semnează!”[16]. Popovici Ileana (Suciu) menţionează în chestionarul completat faptul că e „mare lucru ca într-o discuție contradictorie să ți se dea posibilitatea ca acuzația care ți se aduce să o poți discuta și motiva. În fond, erau lucruri care se afirmau și le înțelegea fiecare după puterea lui de gândire și motivare”[17]. Colegul de lot, Mărăscu  Adrian arată că declaraţia sa a fost depusă „sub imperiul constrângerii, bătăi, izolare într-un beci”[18]. Mai mult, Mărăscu aminteşte că pentru a-l obliga să recunoască acuzarea ce i se aducea a fost arestată şi sora lui, Mărăscu Felicia, în vârstă de 15 ani. „Într-o zi a fost adusă în celula nr. 7, celula de pedeapsă sora mea desculţă pe ciment în luna februarie, iar eu am fost dus la celula nr. 13 (Securitatea din Oradea), astfel ca să discut cu ea deşi convorbirile între deţinuţi erau interzise. Anchetatorul a ordonat sub-ofiţerului de serviciu să-mi deschidă vizeta celulei ca să pot auzi pe sora mea care plângea că este frig şi nu mai poate suporta situaţia în care se găsea. La câteva ore după asta, anchetatorul m-a chemat sus şi mi-a spus textul: că sunt criminalul surorii mele dacă nu recunosc ceea ce el a scris în declaraţie, pentru că o va ţine pe sora mea în condiţiile pe care mi le-a arătă până când mă voi hotărâ să semnez declaraţia”[19], mărturiseşte Mărăscu Adrian. Recunoaşterea, chiar dacă forţată şi a unor fapte ireale, aducea eliberarea morală. Eliberarea după cumplitele chinuri sufleteşti şi fizice, la care anchetatul a fost supus atâtea luni. La întrebarea numărul 17 din chestionarul aplicat şi lui Pleş Anton, fost deţinut politic înscris la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România – Filiala Bihor, „Cum v-aţi simţit după ce aţi recunoscut ce v-au cerut?”, răspunsul invariabil al celui care timp de 14 zile a fost bătut cu palmele şi pumnii, în special noaptea, dar şi ameninţat, a fost: „Uşurat, deprimat, pierdut în nesiguranţa viitorului şi umilit”[20].

Cele zece luni de anchetă la Securitatea Oradea au contribuit definitiv şi iremediabil la distrugerea sănătăţii fizice şi mintale a arestaţilor din lotul Organizaţia România Independentă, exact ceea ce urmărea noul regim politic de sorginte sovietică. „La data arestării aveam 63 kg. După 10 luni de anchetă am avut 39 kg”[21], menţionează Rusu Vasile. La fel şi colegul de lot, Budar Leontin, aminteşte că de la 78 de kg avute înainte de arestare ajunge la Târgşor cu 35 de kg[22]. Mulţumiţi cu rezultatele obţinute, anchetatorii îşi lăsau victimele să zacă, până la trasferarea lor într-un penitenciar, în vederea judecăţii, în aceeaşi promiscuitate a celulelor-mormânt. În tot acest timp, majoritatea reţinuţilor nu a avut dreptul la plimbare, la pachet sau vorbitor. Excepţie fac cei din Lotul Beiuşenilor, care în iulie 1952 primesc câte un pachet de acasă cu îmbrăcăminte. Era ca o rază de speranţă printre momentele de dezumanizare trăite timp de şapte luni în această „hrubă insalubră”[23]. Popovici Ileana (căsătorită Suciu) îşi aminteşte că, din iulie, abia în toamnă gardienii i-au adus de la prietena ei Lola (Aurora Ille Dumitescu) o primă pereche de „chiloţi, furou, jerse”.

Arhiva AFDPR Filiala Bihor

Munca anchetatorilor se încheia cu dosare doldora de declaraţii, confruntări, fişe personale, procese-verbale etc., „multiplicate în cinci sau şase exemplare” şi care erau apoi trimise la Bucureşti pentru ca organele centrale să-şi dea avizul în vederea trimiterii în judecată. Odată cu transmiterea dosarelor, anchetații părăseau şi ei cavoul Securităţii orădene. De la sfârşitul anul 1952, la Oradea a început să funcţioneze Tribunalul Militar Oradea, Sentinţa cu nr.1 emisă în ianuarie 1953 fiind atribuită Lotului Beiuşenilor. Astfel prima oprire era Penitenciarul Oradea, care a oferit un nou capitol sumbru în prigoana foştilor deţinuţi politici, acesta dobândindu-şi faima printr-un regim cumplit de exterminare a locatarilor săi.

slider_masina_scris

Înainte de a se despărţi de cobaii pe care i-au schingiuit luni în şir, gardienii Securităţii orădene mai puneau, pentru o ultimă dată, la încercare nervii arestaţilor. Traian Dorz a fost scos din celula sa într-o noapte și dus în curte şi pus să stea cu faţa la zid. A simţit aproape de gât un pistol, după care i s-a spus: „Fă-ţi testamentul, banditule!”[24], pentru ca apoi să i se şuiere: „Suie!”. Este urcat, în acea noapte friguroasă de ianuarie a anului 1948, într-o dubă, chiar din ieşirea coridorului, cu alte două persoane, dintre care o femeie, care îi reamintea că îi duc să-i împuşte pe frontieră. Această senzaţie a fost amplificată şi de faptul că transportul a durat ore întregi, în condiţiile în care Penitenciarul Oradea, situat în Parcul Traian, se află la doar câteva minute, pe jos, de sediul Securităţii de pe strada Republicii. „Simţeam că treceam peste gropi, peste câmpuri, peste şanţuri… Urcam, coboram, stăteam, iarăşi porneam … Când am coborât era dimineaţă şi am văzut că eram la Penitenciar, tot în Oradea. Cum de ne-a trebuit oare atâtea ceasuri să facem cei câteva sute de paşi câţi aveam de acolo şi până aici?”[25], s-a întrebat şi Traian Dorz. Conform Arhivei Penitenciarului Oradea, acesta este încarcerat în temniţa de pe Criş pe data de 20 ianuarie 1948[26].



[1] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Aparatul Central (1948-1989), vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 181-184

[2] Ibidem, p. 183. Vezi şi Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 90. Aurel Brazdă, fostul preşedinte al Filialei bihorene a Asociaţiei Deportaţilor şi Victimelor Opresiunii Comuniste (ADVOC), relatează incidentul în care membrii organizaţiei „G4” au fost martorii unei astfel de simulări. „În arestul Securităţii din Oradea era o linişte de mormânt. De teama gardienilor se gemea în surdină. Când, deodată, zgomot de cizme în fugă, gratii trântite de pereţi, urlete: «Afară, bandiţilor, afară!». Îmbrânciţi, duşi de puhoiul celor peste 100 de oameni scoşi din celule, loviţi cu bâte şi paturi de armă, am ajuns în curte. Eram toţi grămadă, în faţa unui zid. Era beznă, nu vedeam nimic. La un moment dat vocea aspră a lui Czeller se aude în noapte: – Pluton de execuţie, v-aliniaţi! Rându’ unu, în genunchi! Încărcaţi armele! Ochiţi…. Aşteptam cu groază prima rafală. Eram atât de mulţi că nu aveau cum să ne ucidă pe toţi de prima dată. Mihele, un alt deţinut politic, care era lângă mine, a zis: – Mă, dacă trag, strigăm Trăiască România! Să nu murim ca nişte câini”. Apud Florin Budea, „Călăii Roşii”, în Bihoreanul, (Oradea), 16 mai 2005, accesibil on-line http://old.bihoreanul.ro/articol/ziar/oradea/cclcii-rocii/5729/

[3] Aurel Brazdă, Organizaţii anticomuniste din judeţul Bihor. Reeducarea – Instrument al terorii în penitenciare, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005, p. 57

[4] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, op. cit., vol. I, p. 183

[5] Experienţe carcerale în România comunistă, vol. III,  Coordonator: Cosmin Budeancă, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 16. Vezi şi Doina Jela, op. cit.,  p. 113 şi p. 240

[6] Aurel Brazdă, Istorie trăită, 1000 de zile în uniforma gulagului românesc, vol. II, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005. p. 42

[7] Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc,

[8] Doina Jela, op. cit., p. 306

[9] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 573

[10] Cornel Onaca, Martori şi martiri, Din temniţele comuniste, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2000, p. 62

[11] Liviu Brânzaş, op. cit., accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc

[12] Ruxandra Cesereanu afirmă că „instrumentele represiunii au fost recrutate dinspre periferie spre centru. Funcţia represivă a fost încredinţată unor categorii sociale şi etnice excentrice. Din punct de vedere social au fost folosiţi indivizi declasaţi, compromişi în regimurile dictatoriale anterioare, care puteau fi şantajaţi. Din punct de vedere etnic, comuniştii români, dirijaţi de cei sovietici, nu au ezitat să apeleze la tensiunile interetnice reale, transformându-le într-un instrument de dezbinare în vederea consolidării puterii. Astfel în Securitate au activat indivizi aparţinând minorităţilor evreiască, maghiară, ţigănească, rusă. În acest fel, resentimentul populaţiei era deturnat de la obiectul lui real (torţionarii comunişti, indiferent de originea lor etnică), asupra unui obiect fals: minorităţile”. Apud Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească, Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste, Iaşi, Editura Polirom, 2005. p. 111

[13]  A.p.C.P., Interviu cu Haiduc Iosif, realizat la data de 27 martie 2010

[14] Marius Oprea, Bastionul Cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964), Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 101

[15] Idem, Banalitatea …, p. 136

[16] „În orice caz, câte-un pumn, câte-o palmă aşa, pentru că nu voiam să spun, adică nu vroiam să recunosc ce-mi puneau ei în faţă. Şi degeaba le spuneam; „Domnule, nu am făcut aşa ceva. Degeaba mă învinuiţi cu aşa ceva, eu nu am făcut”. Şi-atuncea: „Taci din gură, banditule!”. Ei scriau declaraţia: „Semnează!””, relatează Aurel Brazdă. Apud Experienţe carcerale …, vol. III, p. 16

[17] A.p.C.P., Chestionar Popovici Ileana (căsătorită Suciu), completat la data de 13 ianuarie 2010

[18] Arhiva personală Mărăscu Ecaterina, Adresă către Procuratura Generală a R.S.R., datată 15 decembrie 1971.

[19] Ibidem

[20] A.p.C.P., Chestionar Pleş Anton, completat la data de 12 decembrie 2010

[21] Arhiva personală a lui Rusu Vasile (în continuare A.p.R.V.), Cerere de chemare în judecată înregistrată la 13 aprilie 2010 la Tribunalul Bihor de către Rusu Vasile în baza Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, accesibilă on-line la adresa http://www.memoriarezistentei.ro/rusu-vasile-elev/

[22] A.p.C.P., Chestionar Budar Leontin, completat la data de 26 mai 2013

[23] Liviu Brânzaş, op. cit., accesibil on-line la adresa http://www.miscarea.net/liviu-branzas-raza-din-catacomba.doc

[24] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005, p. 203

[25] Ibidem, p. 205

[26] Arhiva Penitenciarului Oradea (în continuare A.P.O.), Opis de preveniţi pe anul 1945-1948, I – IV/A/7, litera D/1948

TRAIAN DORZ LA SECURITATEA DIN BEIUŞ

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Beiuş | Leave a comment

Traian Dorz – liderul Mişcării creştine Oastea Domnului

1965-TDORZ-LaUnAnDupaInchisoare

Născut la 25 ianuarie 1914, în Râturi – Mizieş, judeţul Bihor

Tatăl – Constantin, mama – Maria

Perioada de detenţie: 30 decembrie 1947 – aprilie 1948; mai 1948; 12 februarie – noiembrie 1950; 25 decembrie 1952 – 2 iulie 1956; 13 martie 1959 – 22 iunie 1964; 3 august 1982 – 7 ianuarie 1983.

A petrecut în temniţele comuniste 17 ani  

Centre de detenţie: Seruritatea Beiuş, Oradea, Deva, Cluj-Napoca, Penitenciarul Oradea, Gherla, Ghencea, Popeşi-Leordeni, Caransebeş, Periprava – Grind, Satu – Mare; Domiciliu obligatoriu în localitatea Dropia

1957-TDORZ-InainteDeInchisoare-mic

Traian Dorz a vizitat în mai multe rânduri beciurile de la Securitatea Beiuş. „Era ziua de 12 februarie 1950. Şi înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să-mi dea palmele peste faţă, cu pumnii peste cap, cu genunchii în stomac… mă smuci de braţ şi cu un pumn şi cu un picior în spate, mă izbi”[1], relatează Dorz. Şi acesta era doar tratamentul „de bun venit”, umilinţele, bătăile, schingiuirile urmând să se repete, mai târziu, odată cu derularea interogatoriilor.

dorz

Bătut și ros de foame, adus pentru a doua oară la Securitatea din Beiuş în februarie 1950, Traian Dorz a descoperit singur o cale pentru a-şi potoli durerile provocate de foamea cruntă pe care a trebuit să o îndure: „Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării”[2].

dorz2

Foamea l-a determinat pe Train Dorz să recurgă la cele mai umilitoare lucruri. Prin bunăvoinţa unui servitor de la Şcoala Normală de Fete din Beiuş, în vecinătatea căreia se afla clădirea Securităţii locale, liderul Oastei Domnului s-a „ospătat” din hârdaiele cu rămăşiţele de la masa elevelor, destinate câinilor securiştilor. „Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete. De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor, când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii … Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea, veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit: – Lua-ţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!”[3].

dorz3



[1] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005 p. 225-231

[2] Ibidem, p. 241

[3] Ibidem

COMENZI “Iadul roşu în Oraşul de pe Cris. Penitenciarul Oradea (1944-1977)”

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Cartea “Iadul roşu în oraşul de pe Criş. Penitenciarul Oradea (1944-1977)”, autor Cristina Liana Puşcaş, a urmărit restituirea în spaţiul istoriografic a unor realităţi necercetate până acum: Penitenciarul Oradea în perioada comunistă, cu tot ce a însemnat istoricul acestei unităţi concentraţionare, cu miile de deţinuţi politici şi de drept comun care au îndurat aici frigul, foamea şi frica, cei 3 F ai acestui univers al grobianului, cu „caralii” buni şi răi care au contribuit la salvarea şi coborârea din şi în Iad a celor trimişi aici să-şi ispăşească o vină reală sau imaginară, cu poveştile de viaţă a martirilor acestor vremuri peste care stă să se aştearnă uitarea.

Cartea costă 52 de lei si se poate comanda la adresa de e-mail: cristinpuscas@yahoo.com. 

 

coperta nr.1

PLEŞ ANTON

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

PLEŞ ANTON

Născut la 9 iunie 1943

Tatăl – Iosif, mama – Maria,

Perioada de detenţie: 1 octombrie 1952 – 2 decembrie 1953

Condamnta la 2 ani pentru manifestări duşmănoase la adresa regimului şi a participat la grupul contrarevoluţionar „Rezistenţa Română”

Centre de detenţie:  Timişoara, Oradea, Bucureşti, Ghencea, Baraj Bicaz

Elev

 

Ples Anton1

 

 

Ples Anton2

 

Pleş Anton, născut la data de 9 iunie 1943, a fost ridicat de către organele de securitate de pe masa de operaţie şi dus în beciurile Securităţii Timişoara. La data arestării, 1 octombrie 1952, era elev şi, în timpul anchetei, care a durat 14 zile, anchetă  care se defăşura în principal noaptea, a fost bătut cu pumnii şi palma, dar şi ameninţat. După două săptămâni a fost nevoit să recunoască faptul că a avut manifestări duşmănoase la adresa regimului şi a participat la grupul contrarevoluţionar „Rezistenţa Română”. Recunoaşterea i-a adus un sentiment de uşurare că a scăpat de torturile zilnice, dar implicit şi sentimentul de nesiguranţă. Conţinutul procesului verbal de interogatoriu competat pe data de 22 octombrie 1952 la Securitatea din Oradea îi va fi cunoscut abia după 58 de ani. Întrebările, cât şi răspunsurile au fost date de către anchetator, în final, arestatul Pleş Anton mulţumindu-se să semneze cele două pagini ale documentului. În baza acestuia, pe data de 24 octombrie se întocmeşte de către DGSS Regiunea Oradea referatul prin care se propune încadrarea numitului Pleş Anton într-o colonie de muncă timp de 2 ani, precum şi a lui Cosma Gheorghe pe o perioadă de 4 ani. La Securitatea din Oradea a stat singur într-o celulă cu o suprafaţă de 1/0,80 m, fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua fiind din cărămidă pe care se arunca zilnic jumătate de găleată cu apă. Apoi a fost transferat la Penitenciarul Oradea, unde condiţiile de detenţie au fost mult mai greu de suportat faţă de alte locuri în care a fost încarcerat. În celula de 3/3, cu ciment pe jos, cu un geam acoperit din exterior se găseau patru deţinuţi. Aceştia împărţeau două priciuri, fără aşternut, fără cearceaf sau pătură, fără apă şi o găleată de lemn de cca 10 litri pentru nevoile vitale care se golea odată pe zi dimineaţa.  În cele 30 de zile petrecute la Penitenciarul Oradea nu a făcut duş, nu a fost scos la plimbare, iar regimul alimentar se limita dimineaţa la „o optime pâine şi un ceai. La amiază, supă de arpacaş sau varză, seara ceai sau arpacaş scăzut, cu aspect şi gust ca lăturile pentru porci”.  La Ghencea a stat într-o baracă cu 210 deţinuţi, iar la Bicaz a fost nevoit să lucreze la construirea barajului, la -40 de grade, iarna. A fost eliberat după un an de privare de liberatate, pe data de 12 decembrie 1953, având 47 de kilograme şi o boală contactată în timpul detenţiei: o peritonită la plămânul drept.

Ples Anton4 Ples Anton3

Chestionar PLEŞ ANTON – plespdf

 

MĂRĂSCU ADRIAN

Publicat în by Cristina Puscas în Lotul Beiuşenilor | Leave a comment

Adrian Mărăscu – funcţionar  (?)

 

Născut la 3 iunie 1930, în comuna Batăr, jud. Bihor

Tatăl – Gheorghe, mama – Maria

Perioada de detenţie: 27 mai 1948 – 10 mai 1949, pentru că s-ar fi încadrat în organizaţia subversivă legionară „Vulturii Carpaţilor”, din Beiuş; 11 noiembrie 1951 – 31 iulie 1964

Condamnat la 25 de ani pentru că a făcut parte în Lotul “Beiuşenilor” 

Centre de detenţie: Oradea, Jilava, Cavnic, Baia Sprie, Gherla, Aiud

 

marascu2

 

 

Mărăscu Adrian (n. 3 iunie 1930), din comuna Batăr – Bihor, tatăl Gheorghe, mama Maria, absolvent a 8 clase de liceu. Potrivit Hotărârii de trecere în evidenţă pasivă din 13 ianuarie 1965, Mărăscu Adrian „în anul 1948 s-a încadrat în organizaţia subversivă legionară „Vulturii Carpaţilor”, din Beiuş”, fiind şeful unui cuib de legionari din comuna Finiş. „În anul 1948 mai 27, am fost reţinut de către organele securităţii Oradea, fiind acuzat de a fi făcut parte din org. legionare din Beiuş. Am fost reţinut până în anul 1949 mai 10. … s-a constat că nu sunt vinovat”, consemnează Mărăscu Adrian, într-o adresă către Procuratura Generală a R.S.R., datată 15 decembrie 1971. Ulterior va fi rearestat pe data de 11 noiembrie 1951, în timp ce executa stagiul militar la Maglavit, Dolj, printre capetele de acuzare se numără că şi-a procurat cartea „Etica legionară”. „În procesul verbal de percheziţie domiciliară nu figurează nicio carte pentru care sunt acuzat. … În timpul detenţiei am întrebat deţinuţi în penitenciar care avusese activitate legionară dacă ştiau de existenţa acestei cărţi şi mi s-a răspuns că nu au auzit nici ei de ea”, menţionează Mărăscu. În plus, fostul deţinut politic în cursul anului 1971, se adresează Bibliotecii Centrale de Stat pentru a-i preciza dacă, în depozitul său, se află o astfel de carte. Răspunsul a fost invariabil: „Cartea cu titlul „Etica legionară” nu se află în fondurile Bibliotecii Centrale de Stat a R.S.R.”, dovedind, încă odată, că sistemul comunist pentru a-şi anihila duşmanii, s-a folosit de cele mai mârşave mijloace, invetând fapte ireale.

La Securitatea Oradea, Mărăscu  Adrian arată că declaraţia sa a fost depusă „sub imperiul constrângerii, bătăi, izolare într-un beci”. Mai mult, Mărăscu aminteşte că pentru a-l obliga să recunoască acuzarea ce i se aducea a fost arestată şi sora lui, Mărăscu Felicia, în vârstă de 15 ani. „Într-o zi a fost adusă în celula nr. 7, celula de pedeapsă sora mea desculţă pe ciment în luna februarie, iar eu am fost dus la celula nr. 13 (Securitatea din Oradea), astfel ca să discut cu ea deşi convorbirile între deţinuţi erau interzise. Anchetatorul a ordonat sub-ofiţerului de serviciu să-mi deschidă vizeta celulei ca să pot auzi pe sora mea care plângea că este frig şi nu mai poate suporta situaţia în care se găsea. La câteva ore după asta, anchetatorul m-a chemat sus şi mi-a spus textul: că sunt criminalul surorii mele dacă nu recunosc ceea ce el a scris în declaraţie, pentru că o va ţine pe sora mea în condiţiile pe care mi le-a arătă până când mă voi hotărâ să semnez declaraţia”, mărturiseşte Mărăscu Adrian. Mărăscu Adrian va fi condamnat în Lotul „Beiuşenilor” prin Sentinţa nr. 1/1953 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea la 25 de ani închisoare.

1

NICULINA MOICA

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977 | Leave a comment

Niculina Moica – elevă

 

Născută la 21 octombrie 1943, în Ploieşti, jud. Prahova

Tatăl – Petru, mama – Domnica

Perioada de detenţie: 15 iunie 1959 – 23 iunie 1964

Condamnată la 20 de ani muncă silnică, fiind acuzată că ar fi făcut parte din „Uniunea Tineretului Liber din România”

Centre de detenţie: Târgu Mureş, Jilava, Botoşani, Arad şi Oradea

 Moica Niculina

Moica Niculina va fi transferată cu alte sute de femei de la Penitenciarul Arad la Oradea în 1962. „La Oradea, însă, regimul de detenție era foarte sever. Stăteam câte patru în celulă, iar la plimbare te scoteau extrem de rar – oricum, preumblarea noastră ținea doar 10-15 minute. Uneori se scurgeau luni în șir fără să ieșim din celulă”, mărturiseşte Moica Niculina.

Moica Niculina este din Reghin, care la data arestării, 15 iunie 1959, avea doar 15 ani şi jumătate. Aceasta a fost condamnată la 20 de ani muncă silnică, pentru că ar fi făcut parte din Uniunea Tineretului Liberal din România, organizaţie care avea ca scop „să se înarmeze şi la momentul potrivit să acţioneze împotriva statului prin comiterea de acte de teroare împotriva activiştilor de partid şi de stat, prin acte de diversiune, constând în incendierea unor importante intreprinderi industriale, poduri, depozite”. „Am stat (la Oradea – n.n.) în perioada 31 octombrie 1962 până în 23 iunie 1964, un an şi opt luni. Noi am ajuns la Oradea când s-au întâmplat evenimentele din Cuba. Ne-au împachetat într-o noapte la Arad, ne-au urcat în camioane păzite de soldaţi înarmaţi şi ne-au îmbarcat în tren pentru Oradea”, menţionează Moica Niculina.

Moica Niculina care a fost închisă la Penitenciarul Oradea din 31 octombrie 1962, până în 23 iunie 1964, îşi aminteşte de medicii Miklosi şi Creţu, al căror cabinet îl vizita des, având probleme cu tensiunea. În ce-i priveşte pe gardieni, Moica Niculina își aminteşte de comportamentul lor dur. „Era unul care, deşi mă ştia că am tensiune şi că îmi era foarte rău, mă scotea seara la lustruit coridorul şi care pentru mine era un efort foarte mare. Ne făceau percheziţii des, ne scotea din cameră, ne dezbrăcam, răsturnau totul în cameră pentru a căuta ceva să ne poată pedepsi … dacă ceva nu era pe placul lor te băgau la izolare. O închisoare în altă închisoare”, mărturiseşte Moica Niculina.
12091361_1003848166301922_6075891465763820345_o

 

Moica Niculina, transferată de la Arad la Penitenciarul Oradea în 31 octombrie 1962, poveşteşte că erau silite să muncească la atelierele de împletituri din răchite, iar dacă-şi făceau norma primeau câte un pachet de acasă. „La Oradea, în perioada de relaxare uşoară, când se ştia deja despre eliberările ce urmau să se facă, ne obligau să ne facem norma. Împleteam damigene, coşuri şi alte obiecte. Ne combinam între noi la normă pentru a primi, pe rând, câte un pachet şi mai mult ne interesa să comunicăm familiei că trăim”, menţionează Moica Niculina.

Muncă părea istovitoare, fiindcă „răchita se lucrează umedă. Eram tot timpul cu genunchii umezi, pentru că damigenele şi coşurile le ţii pe genunchi, când le lucrezi. Era frig în ateliere şi umezeală aceea ne îngreuna viaţa şi sănătatea”, îşi aminteşte Moica Niculina.

Aceasta îşi aminteşte de faptul că a lucrat împreună cu Arllete Coposu la atelierul de răchită de la Penitenciarul Oradea. Regimul dur de detenţie la care a fost supusă şi-au spus cuvântul. Pe data de 27 decembrie 1966, Arlette Coposu s-a stins din viaţă. Arlette Coposu a fost transferată la Penitenciarul Oradea pe data de 5 octombrie 1963.

 

Informatii suplimentare / Chestionar NICULINA MOICA chestionarmoicapdf

GEORGE SARRY

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977 | Leave a comment

Valentin Istrate (George) Sarry – funcţionar la Consulatul englez din Constanţa

 

Născut la 8 ianuarie 1928, în Constanţa

Tatăl – Dumitru, mama – Luiza

Perioada de detenţie – 18 noiembrie 1949 – 4 martie 1960

Condamnat la 15 ani muncă silnică pentru înaltă trădare; a fost apoi judecat şi pentru ajutorul dat evadaţilor de la Cavnic

Centre de detenţie: Constanţa, Malmaison. Văcăreşti, Jilava, Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Oradea, Piteşti, Ploieşti

george sarry

George Sarry, Viaţa mea – amintiri din închisoare şi libertate, Editura Dépôt légal – Bibliotheque et Archives nationales du Québec, 2010 Dépôt légal – Bibliotheque et Archives Canada, 2010, accesibil on-line la adresa  http://www.memoria.ro/files/user_uploaded/7156/georgesarry.pdf

viata mea

 

George Sarry a fost adus în toamna anului 1953 la Penitenciarul Oradea, implicat în judecarea lotului celor 14 evadaţi de la Cavnic din noaptea de 7 iunie 1953. Timp de 11 ani a fost supus celor mai crude şi josnice condiţii de detenţie de la Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Piteşti, Jilava etc., dar, constată el, mai rău ca la Oradea nu putea fi. Transferat, după proces, în 1954 la Aiud, „unde se ştie în toate închisorile, că la Aiud fusese unul de exterminare (regimul – n.n.)”, Sarry şi grupul său erau fericiţi că scapă de Oradea. „Se purtau ca animalele cu noi, în special, când deţinutul sau deţinuţii erau în prezenţa a doi sau mai mulţi gardieni. În aceste ocazii, gardienii îşi arătau fidelitatea faţă de regimul comunist”, mărturiseşte Sarry George, care adaugă că „înjurăturile şi loviturile cu cizma erau din propria iniţiativă … ce făceau să arate celuilalt cât de puternici sunt”. Ajuns la Penitenciarul Oradea, în toamna anului 1953, George Sarry găseşte o încăpere de 3,5X3,5 m, „o fereastră fără sticlă, sticla era spartă. Aşa că aerisirea era prea multă, în special în iarna lui  53- 54. Patul de fier cu o saltea plină cu pleavă sau mai bine zis praf. WC aveam o tinetă unde ne făceam nevoile şi o dată pe zi ne scoteau la WC să golim. Tot o dată pe zi ne umpleam gamela cu apă”. „Dimineaţa ni se turna în gamelă cam o cană de aşa zisă cafea de orz ars făcut praf şi fiert. Nu ştiu dacă conţinea 5 gr de zahăr”, consemnează George Sarry. După ce la mina Cavnic fusese „refăcut fiziceşte …, aici la Oradea ajunsesem o epavă, cred că am slăbit 20 de kg”. Astfel George Sarry mărturiseşte că, „nemaiputând rezista regimului de exterminare (frig și foame)”, a decis să-şi pună capăt zilelor. A luat un ciob de sticlă din geam şi şi-a tăiat venele de la o mână, însă după cea şi-a pierdut cunoştinţa, a fost descoperit, probabil de un gardian, şi dus la infirmeria penitenciarului.

 

Informatii suplimentare – Chestionar George Sarry / Chestionar_Sarry

MIRCEA TULVAN

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Mircea Tulvan – student

 Născut la 26 septembrie 1926, în Săliştea de Vaşcău, jud. Bihor

Tatăl – Vasile, mama – Maria

Perioada de detenţie: 8 iunie 1948 – 29 ianuarie 1953

Condamnat la 3 ani pentru că a „activat în organizaţia legionară de la Silvicultură”, după expirarea pedepsei a mai rămas închis încă un 1 an şi 8 luni

Centre de detenţie: Ministerul de Interne, Jilava, Piteşti, Gherla, Poarta Albă, Bicaz

 

DSC_0582

 

 

 

Absolvent al Liceului „Iosif Vulcan” din Beiuş, familia reuşeşte, cu mare greutate să-l trimită la Bucureşti unde se va înscrie, în anul 1946, la Facultatea de Silvicultură. În jurul orei 2.00, a zilei de 10 iunie 1948, este arestat şi condamnat la trei ani pentru că ar fi făcut parte dintr-o „unitate subversivă”.  În sarcina lui Tulvan Mircea, de 23 de ani,  se reţine, conform Sentinţei nr. 247 din 18 februarie 1949 emisă în Dosarul 233/1949 de către Tribunalul Militar Bucureşti secţia a II-a, faptul că de a fi activat într-o organizaţie legionară. „Această unitate subversivă activa în cadrul Facultăţii de Silvicultură din Bucureşti şi era condusă de Tonea S. Ion, fost legionar, participant la rebeliunea din 1941 şi care în 1945 şi-a reluat activitatea, primind însărcinarea de „şef” al întregului grup care se formase şi conspira la Silvicultură. Organizarea prevedea schematic „cuiburi” de militanţi corespunzători anilor de studiu, comandate de câte un „şef” de an, toţi subordonaţi comandantului de cuib pe facultate. Activitatea grupului subversiv se concretiza în şedinţe care se ţineau periodic în diferite locuri – cămin, pădurea Băneasa, pe marginea lacului Herăstrău. În mod conspirativ, inculpaţii, pentru îndeplinirea scopului urmărit în organizaţie, aveau misiuni diferite. Fiecare activist avea îndatorirea de a recruta cât mai multe elemente pentru a se asigura cadrele, iar pentru formarea acestora în scopul urmărit, pe lângă şedinţe, consfătuiri, acuzaţii, se antrenează în marşuri şi alte exerciţii cu caracter militar”, potrivit Sentinţei. Tulvan Mircea ar fi activat în această organizaţie subversivă, a luat parte la şedinţe, a plătit cotizaţii, a donat pentru ajutorul legionar, executând marşuri şi alte exerciţii.

În realiatete, Mircea Tulvan ne-a precizat că nu a activat în nicio organizaţie subversivă. „La cantina unde servea masa, exista un radio la care tinerii ascultau ultimele noutăţi din viaţa politică”, povesteşte acesta.

„Vedeai doar o dungă din cer. Celulele erau aşezate în pământ”, îşi aminteşte bihoreanul, Mircea Tulvan despre Jilava, adăugănd că „era foarte neplăcut să asişti ca 60 de oameni să-şi facă nevoile. La unii funcţiona stomacul mai bine, la alţii mai rău”. A asistat la procesul de reeducare de la Piteşti şi Gherla. Acesta povesteşte cum, înfometate, victimelor reeducării li se oferea o gamelă cu fasole „cu un pumn de sare”, după care le era refuzată chiar şi un strop apă.

 

Tulvan Mircea1

Tulvan Mircea2

 

CORNEL SĂLIŞTEANU (CORMOŞ)

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Născut la data de 27 septembrie 1929, în Săliştea, jud. Bihor
Tatăl – Gheorghe, mama – Ana
Perioada de detenţie: 26 aprilie 1956 – 28 aprilie 1957
Condamnat la un an pentru agitaţie, în legătură cu evenimentele din 1956 din Ungaria
Centre de detenţie: Timişoara, Gherla

Student

salisteanu

A participat la întâlnirile studenţilor din Timişoara, care s-au solidarizat cu mişcările din 1956din Ungaria. „Toţi studenţii din Timişoara am fost arestaţi şi duşi pe frontiera cu iugoslavă, unde am fost cazaţi în cazărmi. Aici am fost interogaţi, după care am fost selectaţi şi condamnaţi. Am fost exmatriculaţi din facultăţi. Eu, care eram ultimul an, am aşteptat zece ani până am putut să dau examenul de stat”, ne-a povestiti Cornel Sălişteanu. La Gherla l-a impresionat vuietul lanţurilor târâte pe coridoare de deţinuţii politici cu ani grei de condamnare. „Eram impresionat de cum plângeau când erau bătuţi”, rememorează Cornel Sălişteanu. „Lipsa libertăţii era cel mai greu de suportat, de îndurat. Mai greu mi-a fost, însă, după ce am ieşit de acolo”, mărturiseşte Cornel Şălişteanu.