TRAIAN DORZ LA SECURITATEA DIN BEIUŞ

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI, Securitatea Beiuş | Leave a comment

Traian Dorz – liderul Mişcării creştine Oastea Domnului

1965-TDORZ-LaUnAnDupaInchisoare

Născut la 25 ianuarie 1914, în Râturi – Mizieş, judeţul Bihor

Tatăl – Constantin, mama – Maria

Perioada de detenţie: 30 decembrie 1947 – aprilie 1948; mai 1948; 12 februarie – noiembrie 1950; 25 decembrie 1952 – 2 iulie 1956; 13 martie 1959 – 22 iunie 1964; 3 august 1982 – 7 ianuarie 1983.

A petrecut în temniţele comuniste 17 ani  

Centre de detenţie: Seruritatea Beiuş, Oradea, Deva, Cluj-Napoca, Penitenciarul Oradea, Gherla, Ghencea, Popeşi-Leordeni, Caransebeş, Periprava – Grind, Satu – Mare; Domiciliu obligatoriu în localitatea Dropia

1957-TDORZ-InainteDeInchisoare-mic

Traian Dorz a vizitat în mai multe rânduri beciurile de la Securitatea Beiuş. „Era ziua de 12 februarie 1950. Şi înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să-mi dea palmele peste faţă, cu pumnii peste cap, cu genunchii în stomac… mă smuci de braţ şi cu un pumn şi cu un picior în spate, mă izbi”[1], relatează Dorz. Şi acesta era doar tratamentul „de bun venit”, umilinţele, bătăile, schingiuirile urmând să se repete, mai târziu, odată cu derularea interogatoriilor.

dorz

Bătut și ros de foame, adus pentru a doua oară la Securitatea din Beiuş în februarie 1950, Traian Dorz a descoperit singur o cale pentru a-şi potoli durerile provocate de foamea cruntă pe care a trebuit să o îndure: „Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării”[2].

dorz2

Foamea l-a determinat pe Train Dorz să recurgă la cele mai umilitoare lucruri. Prin bunăvoinţa unui servitor de la Şcoala Normală de Fete din Beiuş, în vecinătatea căreia se afla clădirea Securităţii locale, liderul Oastei Domnului s-a „ospătat” din hârdaiele cu rămăşiţele de la masa elevelor, destinate câinilor securiştilor. „Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete. De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor, când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii … Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea, veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit: – Lua-ţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!”[3].

dorz3



[1] Traian Dorz, Hristos – mărturia mea, Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2005 p. 225-231

[2] Ibidem, p. 241

[3] Ibidem

COMENZI “Iadul roşu în Oraşul de pe Cris. Penitenciarul Oradea (1944-1977)”

Publicat în by Cristina Puscas în NOUTATI | Leave a comment

Cartea “Iadul roşu în oraşul de pe Criş. Penitenciarul Oradea (1944-1977)”, autor Cristina Liana Puşcaş, a urmărit restituirea în spaţiul istoriografic a unor realităţi necercetate până acum: Penitenciarul Oradea în perioada comunistă, cu tot ce a însemnat istoricul acestei unităţi concentraţionare, cu miile de deţinuţi politici şi de drept comun care au îndurat aici frigul, foamea şi frica, cei 3 F ai acestui univers al grobianului, cu „caralii” buni şi răi care au contribuit la salvarea şi coborârea din şi în Iad a celor trimişi aici să-şi ispăşească o vină reală sau imaginară, cu poveştile de viaţă a martirilor acestor vremuri peste care stă să se aştearnă uitarea.

Cartea costă 52 de lei si se poate comanda la adresa de e-mail: cristinpuscas@yahoo.com. 

 

coperta nr.1

PLEŞ ANTON

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977, NOUTATI | Leave a comment

PLEŞ ANTON

Născut la 9 iunie 1943

Tatăl – Iosif, mama – Maria,

Perioada de detenţie: 1 octombrie 1952 – 2 decembrie 1953

Condamnta la 2 ani pentru manifestări duşmănoase la adresa regimului şi a participat la grupul contrarevoluţionar „Rezistenţa Română”

Centre de detenţie:  Timişoara, Oradea, Bucureşti, Ghencea, Baraj Bicaz

Elev

 

Ples Anton1

 

 

Ples Anton2

 

Pleş Anton, născut la data de 9 iunie 1943, a fost ridicat de către organele de securitate de pe masa de operaţie şi dus în beciurile Securităţii Timişoara. La data arestării, 1 octombrie 1952, era elev şi, în timpul anchetei, care a durat 14 zile, anchetă  care se defăşura în principal noaptea, a fost bătut cu pumnii şi palma, dar şi ameninţat. După două săptămâni a fost nevoit să recunoască faptul că a avut manifestări duşmănoase la adresa regimului şi a participat la grupul contrarevoluţionar „Rezistenţa Română”. Recunoaşterea i-a adus un sentiment de uşurare că a scăpat de torturile zilnice, dar implicit şi sentimentul de nesiguranţă. Conţinutul procesului verbal de interogatoriu competat pe data de 22 octombrie 1952 la Securitatea din Oradea îi va fi cunoscut abia după 58 de ani. Întrebările, cât şi răspunsurile au fost date de către anchetator, în final, arestatul Pleş Anton mulţumindu-se să semneze cele două pagini ale documentului. În baza acestuia, pe data de 24 octombrie se întocmeşte de către DGSS Regiunea Oradea referatul prin care se propune încadrarea numitului Pleş Anton într-o colonie de muncă timp de 2 ani, precum şi a lui Cosma Gheorghe pe o perioadă de 4 ani. La Securitatea din Oradea a stat singur într-o celulă cu o suprafaţă de 1/0,80 m, fără lumină, fără aerisire, fără pat, fără WC şi apă, duşumeaua fiind din cărămidă pe care se arunca zilnic jumătate de găleată cu apă. Apoi a fost transferat la Penitenciarul Oradea, unde condiţiile de detenţie au fost mult mai greu de suportat faţă de alte locuri în care a fost încarcerat. În celula de 3/3, cu ciment pe jos, cu un geam acoperit din exterior se găseau patru deţinuţi. Aceştia împărţeau două priciuri, fără aşternut, fără cearceaf sau pătură, fără apă şi o găleată de lemn de cca 10 litri pentru nevoile vitale care se golea odată pe zi dimineaţa.  În cele 30 de zile petrecute la Penitenciarul Oradea nu a făcut duş, nu a fost scos la plimbare, iar regimul alimentar se limita dimineaţa la „o optime pâine şi un ceai. La amiază, supă de arpacaş sau varză, seara ceai sau arpacaş scăzut, cu aspect şi gust ca lăturile pentru porci”.  La Ghencea a stat într-o baracă cu 210 deţinuţi, iar la Bicaz a fost nevoit să lucreze la construirea barajului, la -40 de grade, iarna. A fost eliberat după un an de privare de liberatate, pe data de 12 decembrie 1953, având 47 de kilograme şi o boală contactată în timpul detenţiei: o peritonită la plămânul drept.

Ples Anton4 Ples Anton3

Chestionar PLEŞ ANTON – plespdf

 

MĂRĂSCU ADRIAN

Publicat în by Cristina Puscas în Lotul Beiuşenilor | Leave a comment

Adrian Mărăscu – funcţionar  (?)

 

Născut la 3 iunie 1930, în comuna Batăr, jud. Bihor

Tatăl – Gheorghe, mama – Maria

Perioada de detenţie: 27 mai 1948 – 10 mai 1949, pentru că s-ar fi încadrat în organizaţia subversivă legionară „Vulturii Carpaţilor”, din Beiuş; 11 noiembrie 1951 – 31 iulie 1964

Condamnat la 25 de ani pentru că a făcut parte în Lotul “Beiuşenilor” 

Centre de detenţie: Oradea, Jilava, Cavnic, Baia Sprie, Gherla, Aiud

 

marascu2

 

 

Mărăscu Adrian (n. 3 iunie 1930), din comuna Batăr – Bihor, tatăl Gheorghe, mama Maria, absolvent a 8 clase de liceu. Potrivit Hotărârii de trecere în evidenţă pasivă din 13 ianuarie 1965, Mărăscu Adrian „în anul 1948 s-a încadrat în organizaţia subversivă legionară „Vulturii Carpaţilor”, din Beiuş”, fiind şeful unui cuib de legionari din comuna Finiş. „În anul 1948 mai 27, am fost reţinut de către organele securităţii Oradea, fiind acuzat de a fi făcut parte din org. legionare din Beiuş. Am fost reţinut până în anul 1949 mai 10. … s-a constat că nu sunt vinovat”, consemnează Mărăscu Adrian, într-o adresă către Procuratura Generală a R.S.R., datată 15 decembrie 1971. Ulterior va fi rearestat pe data de 11 noiembrie 1951, în timp ce executa stagiul militar la Maglavit, Dolj, printre capetele de acuzare se numără că şi-a procurat cartea „Etica legionară”. „În procesul verbal de percheziţie domiciliară nu figurează nicio carte pentru care sunt acuzat. … În timpul detenţiei am întrebat deţinuţi în penitenciar care avusese activitate legionară dacă ştiau de existenţa acestei cărţi şi mi s-a răspuns că nu au auzit nici ei de ea”, menţionează Mărăscu. În plus, fostul deţinut politic în cursul anului 1971, se adresează Bibliotecii Centrale de Stat pentru a-i preciza dacă, în depozitul său, se află o astfel de carte. Răspunsul a fost invariabil: „Cartea cu titlul „Etica legionară” nu se află în fondurile Bibliotecii Centrale de Stat a R.S.R.”, dovedind, încă odată, că sistemul comunist pentru a-şi anihila duşmanii, s-a folosit de cele mai mârşave mijloace, invetând fapte ireale.

La Securitatea Oradea, Mărăscu  Adrian arată că declaraţia sa a fost depusă „sub imperiul constrângerii, bătăi, izolare într-un beci”. Mai mult, Mărăscu aminteşte că pentru a-l obliga să recunoască acuzarea ce i se aducea a fost arestată şi sora lui, Mărăscu Felicia, în vârstă de 15 ani. „Într-o zi a fost adusă în celula nr. 7, celula de pedeapsă sora mea desculţă pe ciment în luna februarie, iar eu am fost dus la celula nr. 13 (Securitatea din Oradea), astfel ca să discut cu ea deşi convorbirile între deţinuţi erau interzise. Anchetatorul a ordonat sub-ofiţerului de serviciu să-mi deschidă vizeta celulei ca să pot auzi pe sora mea care plângea că este frig şi nu mai poate suporta situaţia în care se găsea. La câteva ore după asta, anchetatorul m-a chemat sus şi mi-a spus textul: că sunt criminalul surorii mele dacă nu recunosc ceea ce el a scris în declaraţie, pentru că o va ţine pe sora mea în condiţiile pe care mi le-a arătă până când mă voi hotărâ să semnez declaraţia”, mărturiseşte Mărăscu Adrian. Mărăscu Adrian va fi condamnat în Lotul „Beiuşenilor” prin Sentinţa nr. 1/1953 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea la 25 de ani închisoare.

1

NICULINA MOICA

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977 | Leave a comment

Niculina Moica – elevă

 

Născută la 21 octombrie 1943, în Ploieşti, jud. Prahova

Tatăl – Petru, mama – Domnica

Perioada de detenţie: 15 iunie 1959 – 23 iunie 1964

Condamnată la 20 de ani muncă silnică, fiind acuzată că ar fi făcut parte din „Uniunea Tineretului Liber din România”

Centre de detenţie: Târgu Mureş, Jilava, Botoşani, Arad şi Oradea

 Moica Niculina

Moica Niculina va fi transferată cu alte sute de femei de la Penitenciarul Arad la Oradea în 1962. „La Oradea, însă, regimul de detenție era foarte sever. Stăteam câte patru în celulă, iar la plimbare te scoteau extrem de rar – oricum, preumblarea noastră ținea doar 10-15 minute. Uneori se scurgeau luni în șir fără să ieșim din celulă”, mărturiseşte Moica Niculina.

Moica Niculina este din Reghin, care la data arestării, 15 iunie 1959, avea doar 15 ani şi jumătate. Aceasta a fost condamnată la 20 de ani muncă silnică, pentru că ar fi făcut parte din Uniunea Tineretului Liberal din România, organizaţie care avea ca scop „să se înarmeze şi la momentul potrivit să acţioneze împotriva statului prin comiterea de acte de teroare împotriva activiştilor de partid şi de stat, prin acte de diversiune, constând în incendierea unor importante intreprinderi industriale, poduri, depozite”. „Am stat (la Oradea – n.n.) în perioada 31 octombrie 1962 până în 23 iunie 1964, un an şi opt luni. Noi am ajuns la Oradea când s-au întâmplat evenimentele din Cuba. Ne-au împachetat într-o noapte la Arad, ne-au urcat în camioane păzite de soldaţi înarmaţi şi ne-au îmbarcat în tren pentru Oradea”, menţionează Moica Niculina.

Moica Niculina care a fost închisă la Penitenciarul Oradea din 31 octombrie 1962, până în 23 iunie 1964, îşi aminteşte de medicii Miklosi şi Creţu, al căror cabinet îl vizita des, având probleme cu tensiunea. În ce-i priveşte pe gardieni, Moica Niculina își aminteşte de comportamentul lor dur. „Era unul care, deşi mă ştia că am tensiune şi că îmi era foarte rău, mă scotea seara la lustruit coridorul şi care pentru mine era un efort foarte mare. Ne făceau percheziţii des, ne scotea din cameră, ne dezbrăcam, răsturnau totul în cameră pentru a căuta ceva să ne poată pedepsi … dacă ceva nu era pe placul lor te băgau la izolare. O închisoare în altă închisoare”, mărturiseşte Moica Niculina.
12091361_1003848166301922_6075891465763820345_o

 

Moica Niculina, transferată de la Arad la Penitenciarul Oradea în 31 octombrie 1962, poveşteşte că erau silite să muncească la atelierele de împletituri din răchite, iar dacă-şi făceau norma primeau câte un pachet de acasă. „La Oradea, în perioada de relaxare uşoară, când se ştia deja despre eliberările ce urmau să se facă, ne obligau să ne facem norma. Împleteam damigene, coşuri şi alte obiecte. Ne combinam între noi la normă pentru a primi, pe rând, câte un pachet şi mai mult ne interesa să comunicăm familiei că trăim”, menţionează Moica Niculina.

Muncă părea istovitoare, fiindcă „răchita se lucrează umedă. Eram tot timpul cu genunchii umezi, pentru că damigenele şi coşurile le ţii pe genunchi, când le lucrezi. Era frig în ateliere şi umezeală aceea ne îngreuna viaţa şi sănătatea”, îşi aminteşte Moica Niculina.

Aceasta îşi aminteşte de faptul că a lucrat împreună cu Arllete Coposu la atelierul de răchită de la Penitenciarul Oradea. Regimul dur de detenţie la care a fost supusă şi-au spus cuvântul. Pe data de 27 decembrie 1966, Arlette Coposu s-a stins din viaţă. Arlette Coposu a fost transferată la Penitenciarul Oradea pe data de 5 octombrie 1963.

 

Informatii suplimentare / Chestionar NICULINA MOICA chestionarmoicapdf

GEORGE SARRY

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977 | Leave a comment

Valentin Istrate (George) Sarry – funcţionar la Consulatul englez din Constanţa

 

Născut la 8 ianuarie 1928, în Constanţa

Tatăl – Dumitru, mama – Luiza

Perioada de detenţie – 18 noiembrie 1949 – 4 martie 1960

Condamnat la 15 ani muncă silnică pentru înaltă trădare; a fost apoi judecat şi pentru ajutorul dat evadaţilor de la Cavnic

Centre de detenţie: Constanţa, Malmaison. Văcăreşti, Jilava, Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Oradea, Piteşti, Ploieşti

george sarry

George Sarry, Viaţa mea – amintiri din închisoare şi libertate, Editura Dépôt légal – Bibliotheque et Archives nationales du Québec, 2010 Dépôt légal – Bibliotheque et Archives Canada, 2010, accesibil on-line la adresa  http://www.memoria.ro/files/user_uploaded/7156/georgesarry.pdf

viata mea

 

George Sarry a fost adus în toamna anului 1953 la Penitenciarul Oradea, implicat în judecarea lotului celor 14 evadaţi de la Cavnic din noaptea de 7 iunie 1953. Timp de 11 ani a fost supus celor mai crude şi josnice condiţii de detenţie de la Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Piteşti, Jilava etc., dar, constată el, mai rău ca la Oradea nu putea fi. Transferat, după proces, în 1954 la Aiud, „unde se ştie în toate închisorile, că la Aiud fusese unul de exterminare (regimul – n.n.)”, Sarry şi grupul său erau fericiţi că scapă de Oradea. „Se purtau ca animalele cu noi, în special, când deţinutul sau deţinuţii erau în prezenţa a doi sau mai mulţi gardieni. În aceste ocazii, gardienii îşi arătau fidelitatea faţă de regimul comunist”, mărturiseşte Sarry George, care adaugă că „înjurăturile şi loviturile cu cizma erau din propria iniţiativă … ce făceau să arate celuilalt cât de puternici sunt”. Ajuns la Penitenciarul Oradea, în toamna anului 1953, George Sarry găseşte o încăpere de 3,5X3,5 m, „o fereastră fără sticlă, sticla era spartă. Aşa că aerisirea era prea multă, în special în iarna lui  53- 54. Patul de fier cu o saltea plină cu pleavă sau mai bine zis praf. WC aveam o tinetă unde ne făceam nevoile şi o dată pe zi ne scoteau la WC să golim. Tot o dată pe zi ne umpleam gamela cu apă”. „Dimineaţa ni se turna în gamelă cam o cană de aşa zisă cafea de orz ars făcut praf şi fiert. Nu ştiu dacă conţinea 5 gr de zahăr”, consemnează George Sarry. După ce la mina Cavnic fusese „refăcut fiziceşte …, aici la Oradea ajunsesem o epavă, cred că am slăbit 20 de kg”. Astfel George Sarry mărturiseşte că, „nemaiputând rezista regimului de exterminare (frig și foame)”, a decis să-şi pună capăt zilelor. A luat un ciob de sticlă din geam şi şi-a tăiat venele de la o mână, însă după cea şi-a pierdut cunoştinţa, a fost descoperit, probabil de un gardian, şi dus la infirmeria penitenciarului.

 

Informatii suplimentare – Chestionar George Sarry / Chestionar_Sarry

MIRCEA TULVAN

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Mircea Tulvan – student

 Născut la 26 septembrie 1926, în Săliştea de Vaşcău, jud. Bihor

Tatăl – Vasile, mama – Maria

Perioada de detenţie: 8 iunie 1948 – 29 ianuarie 1953

Condamnat la 3 ani pentru că a „activat în organizaţia legionară de la Silvicultură”, după expirarea pedepsei a mai rămas închis încă un 1 an şi 8 luni

Centre de detenţie: Ministerul de Interne, Jilava, Piteşti, Gherla, Poarta Albă, Bicaz

 

DSC_0582

 

 

 

Absolvent al Liceului „Iosif Vulcan” din Beiuş, familia reuşeşte, cu mare greutate să-l trimită la Bucureşti unde se va înscrie, în anul 1946, la Facultatea de Silvicultură. În jurul orei 2.00, a zilei de 10 iunie 1948, este arestat şi condamnat la trei ani pentru că ar fi făcut parte dintr-o „unitate subversivă”.  În sarcina lui Tulvan Mircea, de 23 de ani,  se reţine, conform Sentinţei nr. 247 din 18 februarie 1949 emisă în Dosarul 233/1949 de către Tribunalul Militar Bucureşti secţia a II-a, faptul că de a fi activat într-o organizaţie legionară. „Această unitate subversivă activa în cadrul Facultăţii de Silvicultură din Bucureşti şi era condusă de Tonea S. Ion, fost legionar, participant la rebeliunea din 1941 şi care în 1945 şi-a reluat activitatea, primind însărcinarea de „şef” al întregului grup care se formase şi conspira la Silvicultură. Organizarea prevedea schematic „cuiburi” de militanţi corespunzători anilor de studiu, comandate de câte un „şef” de an, toţi subordonaţi comandantului de cuib pe facultate. Activitatea grupului subversiv se concretiza în şedinţe care se ţineau periodic în diferite locuri – cămin, pădurea Băneasa, pe marginea lacului Herăstrău. În mod conspirativ, inculpaţii, pentru îndeplinirea scopului urmărit în organizaţie, aveau misiuni diferite. Fiecare activist avea îndatorirea de a recruta cât mai multe elemente pentru a se asigura cadrele, iar pentru formarea acestora în scopul urmărit, pe lângă şedinţe, consfătuiri, acuzaţii, se antrenează în marşuri şi alte exerciţii cu caracter militar”, potrivit Sentinţei. Tulvan Mircea ar fi activat în această organizaţie subversivă, a luat parte la şedinţe, a plătit cotizaţii, a donat pentru ajutorul legionar, executând marşuri şi alte exerciţii.

În realiatete, Mircea Tulvan ne-a precizat că nu a activat în nicio organizaţie subversivă. „La cantina unde servea masa, exista un radio la care tinerii ascultau ultimele noutăţi din viaţa politică”, povesteşte acesta.

„Vedeai doar o dungă din cer. Celulele erau aşezate în pământ”, îşi aminteşte bihoreanul, Mircea Tulvan despre Jilava, adăugănd că „era foarte neplăcut să asişti ca 60 de oameni să-şi facă nevoile. La unii funcţiona stomacul mai bine, la alţii mai rău”. A asistat la procesul de reeducare de la Piteşti şi Gherla. Acesta povesteşte cum, înfometate, victimelor reeducării li se oferea o gamelă cu fasole „cu un pumn de sare”, după care le era refuzată chiar şi un strop apă.

 

Tulvan Mircea1

Tulvan Mircea2

 

CORNEL SĂLIŞTEANU (CORMOŞ)

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Născut la data de 27 septembrie 1929, în Săliştea, jud. Bihor
Tatăl – Gheorghe, mama – Ana
Perioada de detenţie: 26 aprilie 1956 – 28 aprilie 1957
Condamnat la un an pentru agitaţie, în legătură cu evenimentele din 1956 din Ungaria
Centre de detenţie: Timişoara, Gherla

Student

salisteanu

A participat la întâlnirile studenţilor din Timişoara, care s-au solidarizat cu mişcările din 1956din Ungaria. „Toţi studenţii din Timişoara am fost arestaţi şi duşi pe frontiera cu iugoslavă, unde am fost cazaţi în cazărmi. Aici am fost interogaţi, după care am fost selectaţi şi condamnaţi. Am fost exmatriculaţi din facultăţi. Eu, care eram ultimul an, am aşteptat zece ani până am putut să dau examenul de stat”, ne-a povestiti Cornel Sălişteanu. La Gherla l-a impresionat vuietul lanţurilor târâte pe coridoare de deţinuţii politici cu ani grei de condamnare. „Eram impresionat de cum plângeau când erau bătuţi”, rememorează Cornel Sălişteanu. „Lipsa libertăţii era cel mai greu de suportat, de îndurat. Mai greu mi-a fost, însă, după ce am ieşit de acolo”, mărturiseşte Cornel Şălişteanu.

BODEA TRAIAN

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Născut la 24 octombrie 1941, în Săliştea de Vaşcău, jud. Bihor
Tatăl – Florian, mama – Carolina
Perioada de detenţie: 2 noiembrie 1956 – 2 mai 1960
Condamnat la trei ani închisoare pentru răspândire manifeste
Centre de detenţie: Oradea, Cluj, Aiud, Ocnele-Mari, Mărgineni

ELEV

 

Bodea inainte de arestare

 

Bodea dupa eliberare

 

 

Bodea

bodea traian

 

Acesta în seara de 1 noiembrie 1956 a lipit câteva afişe confecţionate de el prin oraşul Beiuş, prin care îşi exprima nemulţumirea visavi de situaţia politică din ţară şi ocupaţia Armatei Sovietice.

La cei 15 ani împliniţi în urmă cu nouă zile, Bodea Traian Ulpiu, elev la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, va fi arestat, la prima oră, la cursul de franceză, în ziua de 2 noiembrie 1956. Acesta va fi dus la sediul Securităţii din Beiuş, unde va fi ţinut până în jurul orelor 14.00-15.00, timp în care a fost supus unei tirade de bătăi, lovituri cu pălmile, pumnii, picioarele etc., fiind intimidat să recunoască că tatăl său ascultă Europa Liberă şi Vocea Americii sau că vecinul, preot, l-ar fi „instigat” să scrie astfel de manifeste.

Bodea Traian Ulpiu mai are, după 57 de ani, vizibile urmele ţigărilor stinse pe încheieturile mâinilor sale în ancheta de la Securitatea Oradea. În cele două luni şi jumătate de anchetă (2 noiembrie 1956-16 ianuarie 1957), tânărul de 15 ani a fost zilnic interogat, fie ziua, fie noaptea, cu bătăi şi ameninţări de către locot. major Lăcătiş Eugen, cel care, mai târziu, la Timişoara, a racolat-o pe Mona Muscă. “Fără să mă pot împotrivi, anchetatorul, fiind mult mai înalt şi mai puternic ca mine, mi-a pus cătuşele prinzându-le dincolo de spătarul scaunului, încât nu-mi puteam mişca  mâinile. A luat ţigara încă aprinsă, apoi trecând în spatele meu, mi-a pus-o pe pielea mâinii, deasupra încheieturii. A ţinut-o acolo până s-a stins. Mirosea a piele arsă, mă durea, dar nu insuportabil şi, ca la Beiuş, nu am lăsat să-mi scape niciun geamăt. După mai mult de cinzeci de ani port, la amândouă mâinile, semnele arsurilor repetate de la ţigările locotenentului major de securitate Eugen Lăcătiş”, scrie Traian Bodea în volumul său de memorii “Adolescenţi în zeghe”.

 

Dimineaţa, la Penitenciarul Oradea primeam o fiertură fadă care se numea cafea. Fiertura de la prânz era o zeamă uneori cu nişte cartofi fărâmaţi sau cu sfeclă, fasole, ba chiar vinete, toate având un gust mizerabil. Celulele de pe celularul unde erau deţinuţii politici aveau aprox 3 m pe 3, cu ciment pe jos, fără sobe, cu un geam nu mare, sub care era chibla din lemn pe post de WC şi un alt vas de lemn pentru apă”, povesteşte Bodea Traian Ulpiu.  Acesta recunoaşte că, în perioada de timp cât a stat la Oradea, nu a avut vorbitor, dreptul de a primi pachet sau de a le scrie părinţilor.

Bodea aminteşte că, printre cele mai greu de îndurat umilinţe de la Oradea, i s-au părut aceste percheziţii, când dezbrăcaţi, deţinuţii erau scoşi pe hol, aliniaţi şi ţinuţi minute în şir în aşteptare. Imaginea acestor trupuri groteşti, cu pielea atârnând, i-a rămas şi după 57 de ani profud întipărită în minte.

 

 

DSC_0598

bodea si cu mine

 

INFORMAŢII SUPLIMENTARE ÎN CHESTIONARUL BODEA TRAIAN ULPIUS chestionarbodeapdf

ROBU ALEXANDRU

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Născut la 9 iunie 1928, în Gruilung, Bihor
Tatăl – Alexandru, mama – Ana
Perioada de detenţie: 11 aprilie 1958 – 23 iunie 1964
Condamnat la 10 ani închisoare pentru organizaţie subversivă, alături de Mihele Ştefan, Oprea Dumitru, Bozânta Dumitru, Bădiceanu Nistor, execută 6 ani şi 2 luni
Centre de detenţie: Oradea, Sălcia
Şef serviciu

Robu

„În 9 aprilie 1958 m-au arestat de la locul de muncă IRTA, două persoane de la Poliţie, Voitiş Şerban şi unul Vancea, sub un pretext: şi anume că ar fi primit ei o înştiinţare cum că de la locul de muncă aş fi sustras materiale piese auto. Le-am spus: veniţi de faceţi percheziţie domiciliară. Nu au găsit nimic. În schimb, în biblioteca mea au găsit un caiet cu poezii cu caracter de dragoste, scrise de un fost deţinut politic, Oprea Dumitru. Şi au găsit caietul ăsta, parcă au ştiut de la început ce să caute”, relatează Alexandru Robu. Acesta povesteşte faptul că, în anii 1958-1959, la Penitenciarul Oradea, valoarea calorică a alimentaţiei oferite nu depăşea 800 de calorii.