ONACA CORNEL

Publicat în by Cristina Puscas în Organizaţia „Vlad Ţepeş II” | Leave a comment

Născut la 4 mai 1931, din Oradea, jud. Bihor
Tatăl – Ioan, mama – Floarea
Perioada de detenie: 3 iulie 1951 – 19 octombrie 1955
Condamnat 12 ani închisoare, apoi la recurs a primit 15 ani pentru apartenenţa la organiţaţia „Vlad Ţepeş II”, executând 4 ani şi 3 luni
A trecut prin închisorile de la Oradea, Cluj-Napoca, Jilava, Poarta Albă, Peninsula, Baia Sprie, Cavnic, Satu Mare, Ocnele Mari, Văcăreşti, Timişoara

A publicat volumul Martori şi martiri, Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, 2000
Articole: Mihai Stere Derdena, „Memorialul unui martor redutabil (Cronica literara)” accesibil on-line la adresa http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=603
Menţiuni despre membrii Organizaţiei „Vlad Ţepeş II” în lucrarea lui Ioan Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, Editura Albatros, 1991

onaca cornel.tif

„Un beci neaerisit … un miros pestilenţial, un beci neluminat, un aer viciat, stătut de pivniţă”, este primul contact al lui Cornel Onaca cu Securitatea Oradea. Cornel Onaca aminteşte că împotriva deţinuţilor închişi la Penitenciarul Oradea se utilizau „metode inventate de minţi bolnave”. „Gardienii erau de o mediocritate revoltătoare, de un cinism ce sfida regulile morale ale societăţii”, ne-a relatat Cornel Onaca. Iniţial, plimbările se făceau zilnic, apoi au devenit tot mai rare, însă, la fel ca şi mersul la baie, totul „se făcea în pas alergător, fugind pe celularul lung al pavilionului … Mulţi dintre noi, în special cei bătrâni şi bolnavi, slăbiţi şi istoviţi, se prăvăleau în goana forţată, căzând unul peste altul, fiind apoi pedepsiţi cu suspendarea plimbării ori a băii”. Primul pachet şi totodată primul contact cu familia sa a avut loc la Oradea după trei ani. Bucuria sa a fost umbrită însă de modul în care gardianul i-a „maculat” pachetul pregătit cu atâta grijă şi trudă de familia sa. „Gardianul a început să rupă în bucăţi alimentele, să spargă pungile de hârtie, azvârlind la întâmplare, în bătaie de joc zahărul peste slănină, gemul peste untură şi toată grămada amestecată între ele”, relatează Cornel Onaca
onaca2

 

 

INFORMATII SUPLIMENTAR CHESTIONAR ONACA CORNEL chestionaronacapdf

Prison of Oradea at the Beginnings of the Communist Period (1945-1946)

Publicat în by Cristina Puscas în Locatarii Penitenciarului Oradea 1945 – 1977 | Leave a comment

Prison of Oradea at the Beginnings of the Communist
Period (1945-1946)

Abstract

The communist regime has significantly changed the role that
the penance institution played in a society. The communist prisons and the
labor colonies were not simply isolation spaces of the prisoner, they have
become places for reeducation in which the torture, deprivation, humiliation
were the main ways to transform the communist regime opponent in a new man.
The Penitentiary of Oradea is part of this new line of the central policy
promoted by the new totalitarian regime of Soviet origin.
In the Penitentiary of Oradea, until August 23, 1944, prisoners of common
law and policy have executed their punishment and after August 23, 1944, there
they imprisoned both prisoners of common law and “those who committed crimes
against the state security”. From year to year, with intensifying the fight against
the “anti-democratic actions”, the number of the “counterrevolutionary”
prisoners increased continuously. The average capacity of the Penitentiary was
700-1000 people, but in reality, during the periods of maximum repression, the
number of occupants doubled. If in the registry of prevents on the year 1945 they
recorded 167 persons, the next year the number of those imprisoned in the
Penitentiary of Great Oradea has reached 611, including 89 women.
Keywords: Oradea Penitentiary, political prisoners, prisoners of
common law, anti-Communist resistance, 1945-1946.

Articol accesibil în Analele Universităţii din Oradea, Seria Istorie – Arheologie, (Oradea), TOM XXII, 2012 (de la pagina 94 la pagina 109)

Descarca Analele istorie Oradea

Untitled-3

ÎNFOMETARE – UN MIJLOC DE EXTERMINARE LENTĂ A DEŢINUŢILOR POLITICI DIN PENITENCIARUL ORADEA MARE (1947-1977)

Publicat în by Cristina Puscas în Regimul de detenţie | Leave a comment

STARVATION – A MEANS OF SLOW EXTERMINATION OF THE POLITICAL
PRISONERS IN THE PRISON OF GREAT ORADEA (1947-1977)

Abstract
The Prison from Oradea is part of the Romanian Gulag “typology”, created by
the new regime installed at power after the World War II. The incommunicado system
in Romania is meant not only to punish the “political opponents”, but also rather to
transform them into obedient citizens of the new social order. The inhuman detention
conditions provided by the Prison from Great Oradea were not anything special to the
extermination regime applied to the officials imprisoned in Sighet, the “re-educated”
students in Piteşti or the pupils from Gherla. Hunger, cold and isolation, which marked
the whole life spent within the walls of the Prison of Oradea, have left deep scars in
the psyche, but also in the physical condition of the thousands of prisoners who passed
through. The diet, poor hygiene conditions, lack of medical care, humiliation, isolation,
all these made the mine of Oradea to live, in the memories of those who have stepped
in, as a terrible experience.
Key words:Oradea Prison, political prisoners, imprisonment, starvation, food rules.

Informaţii suplimentare puteţi obţine din articolul publicat în Crisia (Oradea), 2012

Crisia

IMG_6090

Şereş Petru

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Născut la 19 noiembrie 1928, în Sântandrei, jud. Bihor
Perioada de detenţie: aprilie 1951 – 3 august 1952
Prin decizia nr. 238/14 iunie 1951 MAI, a fost încadrat în colonie de muncă pe timp de 12 luni pentru manifestări duşmănoase contra regimului, execută un an şi 2 luni
Locuri de detenţie: Constanţa, KM 4, Cernavodă, Cap Midia
Student
Încetează din viaţă la data de 30 iulie 2010.

coperta2


coperta spate volum (1)

Şereş Petru, Amintiri de groază din Infernul pământean, Posibil scenariu de film 1951-1952, în mss
Şereş Petru3
poza portret 1997

Şereş Petru, născut la data de 19 noiembrie 1928, în comuna Sântandrei, student al Institutului de Piscicultură din Constanţa, va fi ridicat din pat de la gazda din Cosntanţa, în miez de noapte, undeva în cursul lunii aprilie, după vacanţa de Paşte, pe care o petrecuse la Oradea. După 3 luni petrecute în celulele sub nivelul mării ale Securităţii constănţene, abia pe data de 14 iunie 1951 va fi emis un act administrativ al MAI de încadrare într-o colonie de muncă pe perioada a 12 luni. Motivul oficial al reţinerii este „manifestări duşmănoase la adresa regimului” . În realitate fostului deţinut politic îi este foarte greu să stabilească care ar fi fost acele fapte care au dus în final la arestarea lui. Lui Şereş Petru i se putea imputa că nu are o origine sănătoasă, tatăl său fiind chiabur, că este greco-catolic, că scrie versuri sau că citeşte cărţi interzise. La Capul Midia va ajunge în 1952, împreună cu un grup de tineri, şi vor fi întâmpinaţi de către una dintre brutele regimului concentraţionist, Liviu Borcea, fost locotenent-major de Securitate, comandant la Capul Midia, lagarul cel mai temut de pe traseul Canalului.

Şereş Petru5

Acesta le-ar fi spus tinerilor: „Aici nu-i colonie de reeducare şi nici pension de domnisoare. Aici este lagăr de exterminare. În cimitir la Năvodari sunt 5000 locuri libere, în gropi de câte patru”, îşi aminteşte Şereş Petru . Regimul crunt de detenţie, frigul, foamea, lipsa de medicamente, munca grea au dus la contactarea hepatitei, iar într-un an Şereş Petru a slăbit 30 de kilograme. Pentru că nu s-a dovedit suficient de „reeducat”, după expirarea pedepsei a mai fost reţinut, fără niciun act administrativ, încă aproape şase săptămâni. Va fi eliberat abia pe data de 3 august 1953, după care, peste două luni, va fi încorporat timp de 18 luni la Detaşamentele de Muncă de la Buziaş.

Şereş Petru1

Şereş Petru2

Martor al colectivizărilor forţate

Publicat în by Cristina Puscas în Revoltele ţărăneşti din 1949 | Leave a comment

Maghiar Dumitru

agricultor, din Sânnicolau Român

Dumitru Maghiar s-a născut în mai 1928, în comuna Sânnicolau Român. Chiar dacă revoltele care au cuprins înteg Bihorul nu s-au manifestat cu o atât de mare intensitate în această zonă de vest a judeţului, totuşi o oarecare tensiune şi frământare s-a manifestat pe uliţele vechiului sat de ţărani liberi. Tatăl, veteran de război, a primit, la Reforma din 1921, 4 holde, echivalentul a 1,16 ha, însă Reforma din 1945 nu i-a mai adus nimic.
Anul 1949 a rămas scris în memorie pentru că a dus cu el cotele şi, implicit, sărăcirea familiei. „Din 1949 au început cotele şi lămurire. Şi cei gazdă, şi cei săraci au dat cote. Aveai carte de obligaţii, şi de lapte, şi de carne, şi de lână, de ce aveai. Era musai să le plăteşti. Nu puteai să comentezi că căpătai de bătut. Veneau acasă şi îţi sechestrau pernele şi ce aveau în casă. Odată, deşi am dat cota la fasole, au furat-o şi au venit colectorii să se urce în pod după porumb. Le ziceam că îmi trebuie să mănânc, dar ei îţi puneau cotă că nu-ţi mai ajungea. De la batoze nu mai duceai nimic acasă, gazdele mergeau acasă fără nimic. Pe ei îi strângeau la primărie, îi închidea acolo peste noapte şi îi băteau. Se ştia. Unul a şi murit. Chiaburii nu erau răi, puteau zice comuniştii ce vroiau”, mărturiseşte Dumitru Maghiar.
În ce-i priveşte pe comunişti, resentimentele faţă de aceştia erau încă vii. Abuzurile materiale, cele fizice exercitate asupra vecinilor, chiar şi bogaţi, care nu erua văzuţi ca nişte exploatatori, şi dincolo de acestea încercarea de a-i convinge pe ţărani că nu există Dumnezeu, i-au făcut pe comunişti să fie urâţi şi dipreţuiţi de săteni. „În partid îi primeau numai pe cei săraci. Pe bogaţi nu i-a primit, trebuia să-i stoarcă de avere. Comuniştii făceau tot răul, băteau pe gazde, duceau atâta grâu, cât să nu mai avem de pită. Ce să protestezi? Că te băteau. Cum să nu-mi fie frică? Legea e lege”, povesteşte Dumitru Maghiar, în amintirea căruia mai este vie imaginea celor care erau bătuţi, torturaţi de comunişti. Primii care au trecut de partea comuniştilor au fost cei mai săraci dintre săteni. Ei au putut fi ademeniţi uşor cu funcţii şi un nou statut în societate, ei sunt primii care vor forma echipele de colectori. „Au fost mulţi săraci. Şi ei au fost primii care au intrat în comunism. O dată am dat cota de lapte, dar ei au făcut scăzământ, aşa că au venit a doua oară. Au venit cu căruţa, erau doi veri de-ai nevestii. Nu m-au cunoscut şi au început să facă sechestru pe perini şi dricar”, spune Dumitru Maghiar.
În lumina presiunilor financiare apăsătoare, chiaburii din Sânnicolau Român iau calea oraşului, în cel mai fericit caz. Câţiva dintre ei sunt duşi la Canal. „Trei gazde, Sav Petru, cu 100 de holde de pământ şi herghelie de cai, Paina Filipe Nicolaie, Miheş Petre, a Todii, au fost duşi la Canal. Casele lor au fost confiscate şi acolo s-au făcut grădiniţă şi colectiv. Biserica a avut şi ea 64 de holde, i s-a luat tot. În 50, în august mergeam în armată la Constanţa. La Medgidia m-am oprit să schimb trenul. Acolo i-am întâlnit pe câţiva de la noi. Două fete, a Relii, din Berechiu m-au recunoscut. Mai erau cu ele două din Mărţihaz, Hălmăjan, şi două din Gepiu. Mi i-au arătat pe cei a Savului care atunci treceau cu căruţa pe lângă mine. Erau amărâţi. Prost îmbrăcaţi şi spuneau că lucrează la Canal. Niciunul nu s-a mai întors în sat”, şi-a amintit Dumitru Maghiar despre accea perioadă, o mărturie valoroasă a acelor vremuri.
Dorind să-şi păstreze independenţa, acesta a reuşit până în 1960 să se ţină departe de Colectiv. Din 1952 încep înscrierile în colectiv, primii care fac acest pas fiind cei săraci. Dumitru Maghiar avea doi boi cu care îşi lucra pământul, Iambor şi Mişca. Atât de mult i-a iubit, încât de fiecare dată când i se propunea să intre în colectiv, refuza să facă acest gest pentru a nu se despărţi de ei. „Le spuneam că intru în colectiv dar bivolii tot nu îi dau”, îşi încheie amintirile Dumitru Maghiar despre acea perioadă. Însă dragostea omului faţă de propria independenţă şi propriul avut a fost înfrântă în 60, când a fost nevoit să se înscrie în Colectiv.
Maghiar Dumitru si familia - Sannicolau Roman nr. 70

Maghiar Dumitru

Maghiar Dumitru1

Maghiar Dumitru si cei doi boi, Iambor si Misca

Silaghi Lucian

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Silaghi Lucian

Născut la 12 aprilie 1965, în Marghita, jud. Bihor
Tatăl – Ioan, mama Lucia
Arestat în 23 noiembrie 1987, la Braşov
Student

Cristina Puşcaş, 25 de ani de la revolta din Braşov – “Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară” – http://www.crisana.ro/stiri/actualitate-13/25-de-ani-de-la-revolta-din-brasov-muncitorii-arestati-nu-trebuie-sa-moara–131194.html

Revolta spontană de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, a dat prilejul autorităţilor să declanşeze un nou val de aresări. Protestul a început dimineaţa, la Uzina de Autocamioane „Steagul Roşu”. Potrivit raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, în seara zilei de 14 noiembrie, tocmai li se comunicase muncitorilor din schimbul al III – lea ca salariile le vor fi diminuate cu 30% din cauza depăşirii cheltuielilor planificate. În acelaşi timp, muncitorilor din schimbul III li s-a cerut să rămână în fabrică pentru a vota, împreună cu muncitorii ce urmau să intre în schimbul I, în alegerile locale ce se organizau în ziua următoare, duminică, 15 noiembrie 1987. Conducerea uzinii a refuzat dialogul cu muncitorii, care, revoltaţi, au pornit, în număr de arpoximativ 200-300, spre Comitetul Judeţean al PCR. Pe drum, li s-au alăturat aproape 8.000 de manifestanţi. Represiunea a început la prânz, trupele USLA folosind gaze lacrimogene şi tunuri cu apă. Intervenţia s-a încheiat în maximum patru ore. După revoltă, 62 de muncitori au fost deportaţi . La o săptămână, trei studenţi din anul IV ai Facultăţii de Silvicultură din cadrul Universităţii Braşov au decis să-şi exprime solidaritatea faţă de muncitorii arestaţi. Iniţiatorul protestului este Cătălin Bica, care a confecţionat, în camera de cămin, un afiş de dimensiunea 50/100 cm, pe care scria : “Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară !“. Înarmat cu afişul s-a aşezat singur pe o bancă în faţa cantinei Complexului. “Am procedat în modul arătat mai sus pentru a face cunoscut persoanelor care vedeau afişul că doream ca muncitorii despre care auzisem că sunt arestaţi să nu fie omorăţi sau condamnaţi pentru ce au făcut in ziua de 15.11.1987. Eu nu am discutat nu nimeni ceea ce aveam de gănd să fac. În legătură cu colegii mei de an Şerban Horia şi Lucian Silaghi, ambii din Oradea, care au fost găsiţi de organele de ordine lăngă mine, arăt că nu a existat o înţelegere prealabilă şi că ei, după ce m-au văzut cu afişul, s-au aşezat lăngă mine pe o bancă“, se arată în declaraţia dată de Cătălin Bia în faţa organelor de securitate braşovene . Cei doi studenţi, Cătălin Bia şi Lucian Silaghi, au stat în faţa cantinei aproape 20 de minute. Între timp, a venit şi prietenul lor Horia Şerban, care li s-a alăturat. Un subofiţer de miliţie s-a apropiat de ei, însoţit de doi soldaţi înarmaţi. “Subofiţerul, scoţându-şi pistolul din toc, ne-a somat cu arma şi ne-a spus să nu încercăm să fugim de sub escortă”, povesteşte Lucian Silaghi într-un interviu acordat jurnaliştilor de la cotidianul Crişana . Cei trei au fost supuşi interogatoriului toată noaptea. “Dimineaţa ne-au dus la tuns şi ne-au băgat într-o celulă. Ne-au adus câte o cană de tablă, cu smalţul ciobit, plină cu un lichid, despre care ei spuneau că e ceai, şi un codru de pâine neagră. Eu mă gândeam la părinţi, care sigur aflaseră că fusesem arestaţi, dar nu ştiau nimic altceva de 24 de ore”, mai spune Silaghi. Pe la ora 10.00 dimineaţa, au fost duşi la Rectorat, unde li s-a comunicat că sunt exmatriculaţi din facultate pe perioadă nedeterminată. Seara, toţi trei au fost duşi sub escortă până în Cluj, unde Cătălin Bia a fost preluat de Miliţia locală, iar Horia Şerban şi Lucian Silaghi au fost duşi mai departe, la Oradea. Dar nu acasă. Mai întâi i-au escortat la Miliţie. “Luni, 23 noiembrie, am fost exmatriculaţi din facultate pe o durată nedeterminată pentru « abateri grave de la disciplina universitară ». Am fost reînmatriculaţi după doi ani, la 23 septembrie 1989. În cei doi ani, colegul Silaghia Lucian a fost muncitor necalificat la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Bihor – Oradea“, se arată în declaraţia semnată pe data de 14 decembrie 1993 în faţa notarului de către Şerban Horia . În tot acest timp, Şerban a fost strungar la Uzina Mecanica din Oradea şi apoi croitor . “În timpul anchetei, am fost întrebaţi ce ne-a determinat să avem acea atitudine. Le-am răspuns că eram preocupaţi de soarta muncitorilor anchetaţi. Ne temeam pentru vieţile lor”, mărturiseşte Silaghi, care a adăugat faptul că, după 1989, Gavrilă Filichi, unul dintre participanţii la revoltă, le-a mărturisit că fuseseră bătuţi, maltrataţi şi răspândiţi prin toate colţurile ţării şi consideră că salvarea vieţilor lor se datorează şi faptului că studenţii li s-au alăturat .
silaghi

SILAGHI1

Silaghi3

Petrugan Ioan – avocat

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Petrugan Ioan 8
Născut la data de 22 septembrie 1920, în Beiuș, jud. Bihor
Tatăl – Gheorghe, mama – Sofia,
Perioadă de detenţie: arestat provizoriu între 19 octombrie – 21 decembrie1945; 20 septembrie 1948 – 18 septembrie 1956; 8 februarie 1960 – 4 august 1964;
Prima condamnare de 8 ani închisoare pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară este executată în întregime; din a doua condamnare de 18 ani, pentru acelaşi motiv, va executa 4 ani.
Centre de detenţie: Aiud, Oradea, Cluj, Ostrov
Avocat

Stare civilă: s-a căsătorit cu MAIER MARIA (născută la 26 ianuarie 1921, fiica lui Gavril și Elena Maier) la data de 19 aprilie 1947
– Se naște fiica lor, CORNELIA, la data de 1 septembrie 1948
Religia: ortodoxă
Studii: absolvent al Liceului de băieți “Moise Nicoară” din Arad (septembrie 1941); absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității “Regele Ferdinand I” din Cluj (iulie 1945)
Profesia: avocat
Apartenența politică: legionar
– în 1936, la vârsta de 16 ani se înscrie în Frăția de Cruce, devenind șeful acesteia de la Școala Normală din Arad, fiind menționat în acest sens de către Viorel Gheorghiță în volumul său de memorii “ET EGO”, apărut în 1994 la Editura “Marineasa” din Timișoara
– activează apoi în organizația legionară condusă de Șandru Aurel din Oradea

Arestările:
1. Este arestat prima dată în 19 octombrie 1945, într-un lot din care mai făceau parte: Codoban Teodor, Borș Adrian, Știrbu Elvira, Știrbu Ion, Mitrea Aurel, Hera Ioan, Hera Doina și Neama Teodor, fiind ulterior pus în libertate provizoriu, cu obligația de a se prezenta de bună voie la termenul de judecată și de a nu colabora cu partidele istorice (declarație dată la Cluj, în 21 decembrie 1945 în fața comisarului Hulubei Nicolae ).
– Motivul arestării îl constituie întânirea cu învățătorul Codoban Teodor, care ar fi avut asupra sa un manifest legionar, precum și pentru legături cu ceilalți menționați mai sus (Proces-verbal încheiat la 23 octombrie 1945 de către comisar-șef dr. Laszlo Francisc, asistat de comisarul-ajutor Hulubei Nicolae și agentul Walter Alexandru din Siguranța Chesturii Cluj).
2. Este din nou arestat la data de 20 septembrie 1948 pentru apartenența și activitatea legionară, fiind anchetat de fostul șef al Securității din Oradea din 1948, colonelul Teller și de ajutorul acestuia, căpitanul Elekes.
– Prin Sentința nr. 643/14.03.1949 a Tribunalului Militar Cluj a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru uneltire contra ordinii sociale.
– A executat pedeapsa integral, la Penitenciarul Aiud, fiind pus în libertate la data de 18 septembrie 1956.
– Pe timpul executării pedepsei a avut un comportament demn, nu s-a dezis de crezul său, continuând să desfășoare activitate legionară în închisoare : ajută cu mâncare și îmbrăcăminte și susține moral legionarii din zarcă, poartă discuții despre doctrina legionară (capitolul despre “onoarea legionară” din “Cărticica Șefului de cuib” de Corneliu Zelea Codreanu), învață poezii de Radu Gyr, comentează situația internațională, activități desfășurate și împreună cu Popa Atanasie. Tot împreună cu acesta, dar și cu Tocoianu Gheorghe, Vătășelu, Bărbat Ștefan, Paul Cojocaru, comemorează ziua de 24 iunie, dată în care s-a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail (Mișcarea Legionară). Toate acestea vor duce la ulterioara sa arestare, din anul 1960.
– După eliberare, în 1956, întreține legături cu legionarii Borcea Ioan și Trifa Ilie, cu care se întâlnește periodic în Oradea și Beiuș și împreună cu care “poartă discuții ostile regimului comunist”.
3. La data de 8 februarie 1960 este din nou arestat, iar prin Sentința nr. 193/18.07.1961 a Tribunalului Militar București este condamnat la 18 ani muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea averii pentru uneltire contra ordinii sociale.
– Din același lot cu Petrugan Ioan fac parte și Tocoianu Gheorghe, Popa Atanasie, Borcea Ioan, Trifa Ilie, Nica Alexandru, Varga Traian, Groza Constantin, Porge Sabin, Brînda Gheorghe și Blidar Dumitru, care vor primi și ei ani grei de închisoare.
– A fost deținut la Penitenciarul Oradea (UM 0386) până în 4 august 1964, când a fost eliberat în baza Decretului de grațiere nr. 411/1964, munca silnică fiind executată la Ostrov (conform fișei cu zile lucrate).
Activitatea profesională>
– Este înregistrat ca avocat stagiar în Baroul Avocaților Oradea (decizia nr. 12 din 8 ianuarie 1946), prestând jurământul profesional la 29 ianuarie 1946
– Lucrează ca și contabil la Coperativa de consum Beiuș (1956-1957), apoi la Școala Profesională din Beiuș (1957-1960)
– Economist și contabil la Gospodăria Agricolă de Stat (G.A.S.) Beiuș și Holod (1964-1967), iar mai apoi economist și jurist consult principal la Unitatea de Exploatare și Industrializare a Lemnului (U.E.I.L.) Beiuș (1967-1974)
– Din 1974 lucrează tot ca și jurist consult principal la Întreprinderea Comercială de Stat Mixtă Vașcău, având atribuții și în cadrul I.C.S.M. Beiuș
Ultima parte a vieții>
– A locuit în Beiuș, pe strada Aurel Vlaicu, împreună cu soția Maria, alături de fiica sa Cornelia, profesoară de limba franceză la Liceul “Samuil Vulcan” și de ginerele Gheorghe Sabău, medic veterinar la Circumscripția sanitar-veterinară Sâmbăta, precum și de cei doi nepoți ai săi Ionuț și Călin Sabău.
– A decedat în data de 17 iunie 1981, la vârsta de 61 ani, fiind înmormântat la Cimitirul din Beiuș.

Petrugan Ioan 1

Petrugan Ioan 2

Petrugan Ioan 3

Petrugan Ioan 4

Petrugan Ioan 5

Petrugan Ioan 6

Petrugan Ioan 7

petrugan

petrugan1

petrugan3

petrugan4

petrugan5

Toate informaţiile ne-au fost oferite de nepotul, Călin Sabău, din Beiuş, jud. Bihor, căruia îi mulţumim pentru disponibilitatea de a contribui la lupta împotriva aşternerii uitării peste memoria celor care au suferit în regimul comunist.

Tributul bihorenilor la sovietizarea societăţii româneşti

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Autor: Cristina PUŞCAŞ

Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor – un izvor documentar de primă mână

Printre cei 2 milioane de români care au cunoscut ororile gulagului românesc, bihorenii au ocupat şi ei un loc de frunte pe această listă a suferinţelor. Potrivit informaţiilor specialiştilor, numărul victimelor din judeţul nostru clasa Bihorul în primele 10 locuri, cu un procent de 1,4%, procent rezultat în urma studierii fişelor matricole penale.
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor are înregistrare 630 de dosare ale beneficiarilor direcţi ai Decrectului Lege nr. 118 din 1990, cei aflaţi în viaţă la momentul 1989, iar alte câteva zeci de dosare vizează solicitări ale urmaşilor foştilor deţinuţi politici. Continuare

Corbu Petru – contabil şi cântăreţ bisericesc

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

Născut la 12 august 1915, din Chijic, jud. Bihor
Tatăl – Petru, mama – Elena
Perioada de detenţie: 15 octombrie 1958 – 24 aprilie 1962
Condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru „crimă de uneltire contra ordinei sociale”, execută 3 ani şi 6 luni
Locuri de detenţie: Oradea, Sălcia, Giurgeni
Contabil şi cântăreţ bisericesc

Pârvu Mircea – învăţător

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor | Leave a comment

parvu4
parvu3Născut la 22 noiembrie 1925, în Giurtelec, jud. Bihor
Tatăl – Simion, mama – Domnica
Perioada de detenţie: 1 august 1953 – 1 august 1961
Condamnat la 16 ani temniţă grea, membru al Organizaţiei „Stânca de granit”, a fost preşedintele tineretului Naţional-Ţărănist – plasa Şimleu Silvaniei
Locuri de detenţie: Securitate Oradea, Cluj-Napoca, Baia Sprie, Gherla, Galaţi, Botoşani
Învăţător

Mircea Pârvu ajunge la Baia Sprie în 1954 şi îşi aminteşte cum a asistat la împuşcarea tânărului Ţinţerică, care s-ar fi aflat la o distanţă de 10 m. „În mină trebuia să faci norma de 7,5 t, să ridică cu mâna din halda de minereu în covăţică. În abataj era un grătar, de 15/15 cm şi trebuia să dai cu barosul, să loveşti minereul, să-l fărmiţezi să poată intra pe grătar. Era imposibil să faci norma dintr-un şut”, povesteşte Mircea Pârvu. Cei care nu-şi făceau norma erau pedepsiţi, câte zece zile, unde se primea mâncare doar de două ori pe săptămână, 150 gr. pâine şi apă caldă. Locuiau în barăci, unde dormeau câte 50 de oameni, unde erau amenajate paturi suprapuse.
La Baia Sprie deţinuţii organizau des greve. „Am intrat în grevă, nu am mâncat o săptămână şi jumătate. Dacă nu voiai să mănânci, iţi deschideau gura şi te alimentau cu furtunul. În urma grevei obţineam pe dracu!”, îşi aminteşte Mircea Pârvu. În vara sau toamna lui 1956 a fost mutat la Gherla în lanţuri şi cătuşe ruginite, o bucată de tablă şi când lanţurile erau nituite le erau rănite picioare. „La Gherla era o mizerie de nedescris. Ceai în loc de mâncare. Mâncarea era cu jumări cu păr, să ne atace apendicele. Băgau în mâncare stomac de animale cu fecale, luam fecalele şi le puneam în tinetă şi mâncam apa cu turtoi. Am slăbit 40-50 kg, aveam 1,77 cm. Stăteam în cameră 40 inşi, 3-4 rânduri de paturi. Am fost de trei ori afara în doi ani şi jumătate”, povesteşte Pârvu, care a completat că „comunismul a fost un regim condus de oameni bolnavi, să schinjuieşti, să înfometezi, să bagi copii la închisoare”.

mircea parvu