Tributul bihorenilor la sovietizarea societăţii româneşti

Autor: Cristina PUŞCAŞ

Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor – un izvor documentar de primă mână

Printre cei 2 milioane de români care au cunoscut ororile gulagului românesc, bihorenii au ocupat şi ei un loc de frunte pe această listă a suferinţelor. Potrivit informaţiilor specialiştilor, numărul victimelor din judeţul nostru clasa Bihorul în primele 10 locuri, cu un procent de 1,4%, procent rezultat în urma studierii fişelor matricole penale.
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Bihor are înregistrare 630 de dosare ale beneficiarilor direcţi ai Decrectului Lege nr. 118 din 1990, cei aflaţi în viaţă la momentul 1989, iar alte câteva zeci de dosare vizează solicitări ale urmaşilor foştilor deţinuţi politici. Acestea din urmă sunt în curs de cercetare şi inventarieie. Însă, realitatea este că faţa nevăzută a represiunii comuniste în Bihor are mult mai multe valenţe şi victime decât am crezut iniţial.
Potrivit articolului 1, aliniat 1, a acestui act normativ, se va ţine cont de cinci situaţii pe care o persoană le poate invoca pentru a obţine statutul de persoană persecutată din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie; a avut stabilit domiciliu obligatoriu; respectiv a fost strămutată într-o altă localitate.
Cele mai frecvente modalităţi la care autorităţile statului au recurs pentru privarea de libertate a fost internarea într-o unitate de muncă în baza unor măsuri administrative.
Instituirea „Domiciliului obligatoriu” vine, în majoritatea cazurilor, ca o măsură suplimentară, fiind decisă după eliberarea din detenţie. În ce priveşte deciziile MAI referitor la arestarea în vederea cercetării, acestea cuprind termene de aproape un an, timp în care autorităţile făceau demersuri pentru a se convinge că persoana nu era vinovată. Aceste decizii ale MAI erau urmate de cele mai multe ori de eliberarea din carceră, fără a mai fi deferită persoana justiţiei. În medie, deţinuţii politici bihoreni s-au „bucurat” de sute de ani de detenţie.
În 95 de cazuri, din cei 630 de foşti deţinuţi politici cercetaţi, în prima etapă, numărul anilor în care bihorenii au fost persecutaţi politic variază între 6 şi 28 de ani. Tatolici Sanda, născută în comuna Suraia, judeţul Vrancea, la data de 14 mai 1931, va fi timp de 28 de ani şi 6 luni pacienta spitalelor de psihiatrie din oraşele Răducăneşti, Zalău, Gătaia, respectiv Petru Groza . Conform unui referat de anchetă socială întocmit pe data de 24 decembrie 1975 de către preşedintele CAP-ului şi de către membrii Autorităţii Tutelare şi Asistenţă Socială din Suraia, judeţul Vrancea, „Numita Tatolici Sanda este plecată din comuna Suraia din anul 1964, când a luat admiterea la facultatea de medicină din Bucureşti”. Are cinci fraţi, iar părinţii numitei Tatolici Sanda posedă în folosinţă suprafaţa de 0,38 ha teren total şi un venit impozabil anual din surse agricole de 200 lei. De asemenea, posedă o casă de locuit construită din paiantă, învelită cu tablă. Conform aceluiaşi referat de anchetă socială, „până în anul 1964 numita Tatolici Sanda a lucrat în învăţământ ca profesor necalificat la comuna Suraia. În comună a avut o comportare bună, faţă de colegii de muncă de asemeni. A fost sănătoasă, nu este înregistrată în evidenţele dispensarului medical ca bolnavă. Părinţii de asemenea nu sunt bolnavi de boli transmisibile sau nevrotice”. Totuşi, chiar începând cu anul 1961, pe numele Tatolici Sanda sunt emise mai multe dovezi medicale cu diagnosticul de „sindrom schizofrenic cu elemente interpretative şi revendicative”. Potrivit Procesului verbal de expertiză neuropsihiatrică nr. 23/61 din 18 mai 1961, întocmit de către Comisia de expertiză a Penitenciarului Văcăreşti Spital, bolnava ar mai fi fost internată la Spitalul nr. 9 “de la 14.05.1958 până la 17.06.1958”, cu acelaşi diagnostic. “Expertizată la 10.07.1958 comisia de expertiză concluzionează pentru neresponsabilitate pentru fapta sa de a fi scris scrisori cu caracter duşmănos şi recomandă măsuri cu caracter medical şi de supravehghere pentru a nu se mai repeta fapta comisă”, se arată în acelaşi proces-verbal. Ulterior, Tribunalul Militar Bucureşti, la data de 22 iunie 1961, dispune “internarea învinuitei Tatolici Sanda într-un ospiciu de alienaţi mintali până la însănătoşirea ei”. În sarcina învinuitei se stabilişte “faptul că, în cursul lunilor decembrie 1960 – ianuarie 1961, a conceput, redactat şi expediat prin poştă Tovarăşului Prim Secretar al C.C. al PMR două scrisori cu conţinut duşmănos regimului democrat-popular din RPR, aducând calomnii şi injurii grave la adresa regimului nostru democrat-popular, precum şi la adresa PMR şi a Primului Secretar al CC al PMR”. Pentru acest motiv a fost învinuită că a săvârşit infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit.a Cod penal, faptă ce are un carcater deosebit de grav.
La 4 iunie 1991, Tatolici Sanda se găsea internată la Spitalul de Psihiatrie din Ştei, judeţul Bihor, aşa cum rezultă dintr-o adeverinţă medicală, la această dată fiind considerată caz social. “Arătăm că pacienta a mai fost internată anterior în spitalele de psihiatrie din Răducăneni, jud. Iaşi, Zalău, Gătaia, jud. Timiş de unde a fost transferată în 22.11.1974 la unitatea naostră” se arată în adeverinţa eliberată de cei din Ştei . Pacienta îşi recâştigase libertatea încă din 16 ianuarie 1991, după ce Tribunalul Bihor dispune înlocuirea măsurii de siguranţă a internării medicale, ce a fost aplicată faţă de petentă prin Încheierea din 22 iunie 1961, cu măsura de siguranţă a obligării la tratament medical ambulator. În consecinţă, se dispune liberarea petentei din spital.
Locul doi în acest clasament sinistru al anilor de puşcărie îl ocupă avocatul Gherase Aurel, cu cei 16 ani şi şase luni pentru înaltă trădare . Născut la 24 decembrie 19 la Bacău, Gherase Aurel va fi arestat pe data de 24 ianuarie 1948 şi condamnat pe o perioadă de 25 de ani. Va fi eliberat pe data de 31 iulie 1964, în baza Decretului de graţiere nr. 411. Potrivit informaţiilor de la dosarul de la ADFP Oradea, acesta a cunoscut cele mai renumite închisori politice din România: Jilava, Aiud, Gherla, dar şi Suceava .
Categoria preoţilor pare să fi beneficiat de ani lungi de denţie în închisorile comuniste. Din cei 24 de deţinuţi politici din dosarele cărora au reieşit că ar fi preoţi, zece au fost privaţi de libertate peste 6 ani. Anca Petru, preot greco-catolic, a fost persecutat politic timp de 16,6 ani. Absolvent al Academiei Teologice, vechi legionar (s-a încadrat în mişcarea legionară încă din anul 1935 şi datorită activităţii depuse în 1940 a fost numit şef al FDC în fostul judeţ Bihor, a luat parte activă şi la rebeliunea legionară din ianuarie 1941), în octombrie 1944 Anca Petru a fost arestat şi internat în lagăr timp de 3 luni, apoi în iulie 1945 a fost arestat şi internat în lagăr pentru activitate legionară, unde a stat până în 3 septembrie 1945 . În urma arestării efectuate de organele de stat asupra membrilor organizaţiei legionare, Anca Petru, la data de 30 mai 1948, a reuşit să se sustragă arestării, devenind fugar până la data de 6 noiembrie 1957, fiind condamnat în lipsă prin Sentinţa nr. 643 din 14 martie 1949 a Tribunalului Militar Cluj, Secţia I, la 10 ani închisoare corecţională pentru infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. IV Cod Penal. Prin Sentinţa nr. 45 din 27 februarie 1958 din Dosarul nr.584/1958 a Tribunalului Militar Timişoara, Anca Petru este condamnat la 25 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire contra “ordinei sociale”. Este eliberat în anul 1964, în urma decretelor de graţiere.
Papp Nicolae, din Beiuş, profesor, născut în anul 1907, va fi arestat pe data de 1 iunie 1948 şi va fi întemniţat timp de 9 ani, apoi rearestat pe data de 12 sepetmebrie 1958 şi eliberat în 6 mai 1964. Cele două perioade cumulate înseamnă 15 ani de temniţă grea în Penitenciarele Oradea, Aiud şi Periprava.
Inginerul Ramon Ovidiu Traian, născut la data de 28 septembrie 1923, este condamnat la 12 ani închisoare. Arestat pe data de 28 mai 1948, urma să fie eliberat pe data de 24 mai 1960, însă, timp de trei ani, va fi reţinut, în baza unui act administrativ, astfel că, timp de 15 ani, va fi privat de libertate. A militat în Mişcarea Legionară începând cu anul 1936, a fost comisar legionar şi a participat la rebeliunea din ianuarie 1941, după care s-a refugiat în Germania.
Gligor Cantemir va executa 15 ani şi 7 luni din cei 25 de ani de condamnare pentru înaltă trădare. Născut la data de 7 decembrie 1915 în comuna Hălmăgel, raionul Gurahonţ, judeţul Arad, este unul dintre feciorii preotului din Hălmăgel. Absolvent al Şcolii Superioare de Comerţ, de profesie contabil , va deveni conducătorul unui grup paraşutat de guvernul de la Viena pentru a activa în spatele frontului. În decembrie 1944 va fi paraşutat în Munţii Zărandului şi îşi va constitui un grup de rezistenţă anticomunistă care a acţionat în zona Munţilor Zărandului şi Codru Moma . Gligor va lua calea codrului încă din toamna anului 1947, lui alăturându-i-se numeroşi legionari, dar şi ţărani, şi militari. Va fi capturat în noaptea de 20/21 decembrie 1948, în comuna Cil. “Cantemir a căzut datorită unei defecţiuni organizatorice şi a unei cedări. …. Cei care au deconspirat locul unde era Cantemir ascuns şi modalitatea de a ajunge la el nu au fost nişte trădători, ci doar oameni care fie nu au mai putut îndura tortura, fie nu au mai avut tăria să moară. … În luptă se şi moare. Cantemir a gândit, însă, dacă în asemenea împrejurări se poate şi gândi altfel. S-a predat fără să opună rezistenţă, în pofida faptului că împotriva lui s-a tras, pentru a nu-şi încărca conştiinţa şi, poate, şi pentru că socotea bătălia pierdută”, povesteşte Viorel Gheorghiţă, fost deţinut politic, care l-a cunoscut pe Gligor Cantemir . Prin sentinţele nr. 1650 şi 1800/1949, au fost condamnaţi aproximativ 40 dintre partizani, Gligor Cantemir va primi 25 de ani muncă silnică. Timp de 15 ani şi şapte luni va cunoaşte ororile şi mizeriile din Penitenciarele de la Arad, Timişoara, Jilava şi Aiud , unde va fi torturat. Va fi graţiat de către Consiliul de Stat în 1964. Va părăsi cumplita celulă pe 31 iulie 1964, urmând să se stabilească la Oradea.
Pedepse mari în închisorile comuniste vor executa şi numeroşi ţărani printre care şi Hegheduş Geza, care 14 ani şi 3 luni va cunoaşte, pe rând, Penitenciarele Oradea, Aiud, Cavnic, Gherla, Ostrov, Periprava, Galaţi. Acesta, potrivit declaraţiei sale aflate în dosarul lui Czuczor Ştefan din Hodiş, a făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă, cu caracter iredentist. Din aceeaşi organizaţie a făcut parte şi Kelemen Bela, agricultor, din comuna Roşia, care va fi condamnat la 20 de ani pentru act terorist, urmând să execute 14 ani şi 4 luni închisoare. Lider al grupului este Ivan Ianos. Toţi aceştia, dar şi alţii vor fi condamnaţi într-un proces răsunător, în sarcina inculpaţilor reţinându-se faptul că actul terorist a fost îndreptat împotriva unei grupări de securişti, care transportau deţinuţi politici.

Studenţii – în atenţia autorităţilor comuniste

Studenţii au fost o altă categorie socio profesională care, în permanenţă, a stat în atenţia organelor de represiune comunistă. Numărul dosarelor din care reiese că, la data arestării, membrii AFDP Bihor erau studenţi este relativ mic. Cifra nu depăşeşte nici 30 de persoane, foşti deţinuţi politici în viaţă în 1990. În schimb, studenţii sunt în mare parte liderii unor organizaţii anticomuniste. Doctrina de dreapta a exercitat pentru studenţii anilor 40 ai secolului trecut o mare atractivitate. Astfel, majoritatea studenţilor au activat în mişcarea legionară, iar după instaurarea comunismului în România au continuat să se organizeze după aceleaşi principii, încercând să canalizeze în jurul lor rezistenţa forţelor naţionale, anticomuniste.
Este cazul lui Baruţia Liviu , născut în 1919 în comuna Vaşcău. Student teolog în anul trei la Timişoara, este condamnat, prin Sentinţa nr. 768 din 3 martie 1944 a Curţii Marţiale a Corpului VII Armată, la 15 ani închisoare. Se reţine la dosar faptul că „după desfiinţarea organizaţiei legionare din România, inculpaţii de mai sus, care în majoritate au făcut parte din această organizaţie politică, desfiinţată şi interzisă, au continuat a desfăşura activitate politică în spiritul acestei mişcări, constituind, organizând şi participând la diferite grupuri şi cuiburi clandestine, a căror activitate era potrivnică organizaţiei politice existente în stat” . Astfel, inculpatul, împreună cu alţi colegi, în primăvara anului 1941, pe când erau elevi la Şcoala Normală din Timişoara, în clasa a VIII-a, au constituit un cuib legionar, şedinţele organizându-se în curta şcolii şi strângând cotizaţii. În primăvara şi vara 1941, se reorganizează corpul muncitoresc legionar (CML ul) în sectorul V Mihala. În sarcina lui Baruţia Liviu se reţine că a participat la şedinţele diferitelor cuiburi legionare, fiind condamnat pentru „crimă de asociaţiune clandestină potrivnică ordinei existente”. Va executa o pedeapsă de 10 ani şi o lună, în perioada 6 martie 1945 – 17 aprilie 1955.
În sarcina lui Tulvan Mircea, de 23 de ani, din Vaşcău, student la Facultatea de Silvicultură din Bucureşti, se reţine, de asemenea, fapta de a fi activat într-o organizaţie legionară. „Această unitate subversivă activa în cadrul Facultăţii de Silvicultură din Bucureşti şi era condusă de Tonea S. Ion, fost legionar, participant la rebeliunea din 1941 şi care în 1945 şi-a reluat activitatea, primind însărcinarea de „şef” al întregului grup care se formase şi conspira la Silvicultură. Organizarea prevedea schematic „cuiburi” de militanţi corespunzători anilor de studiu, comandate de câte un „şef” de an, toţi subordonaţi comandantului de cuib pe facultate. Activitatea grupului subversiv se concretiza în şedinţe care se ţineau periodic în diferite locuri – cămin, pădurea Băneasa, pe marginea lacului Herăstrău. În mod conspirativ, inculpaţii, pentru îndeplinirea scopului urmărit în organizaţie, aveau misiuni diferite. Fiecare activist avea îndatorirea de a recruta cât mai multe elemente pentru a se asigura cadrele, iar pentru formarea acestora în scopul urmărit, pe lângă şedinţe, consfătuiri, acuzaţii, se antrenează în marşuri şi alte exerciţii cu caracter militar”, potrivit Sentinţei nr. 247 din 18 februarie 1949 emisă în Dosarul 233/1949 de către Tribunalul Militar Bucureşti, secţia a II-a. Tulvan Mircea a activat în această organizaţie subversivă, a luat parte la şedinţe, a plătit cotizaţii, a donat pentru ajutorul legionar, executând marşuri şi alte exerciţii. În consecinţă va fi condamnat pentru „3 ani închisoare corecţională şi 5.000 lei cheltuieli de judecată cu socotirea prevenţiei de la data de 10 iunie 1948, pentru crima de organizare şi participare la organizaţiuni de tip fascist politice şi paramilitare”. După eliberarea sa din închisoare pe data de 5 iunie 1951 i se va aplica pe buletin „Domiciliu obligatoriu”.

Apărătorii dreptăţii, victime sigure ale regimului

Avocaţii, nu mulţi la număr, care au avut curajul să se opună cenzurii şi abuzurilor noului regim democratic-popular, au sfârşit în închisorile comuniste, iar ulterior eliberării, şi-au pierdut dreptul de a mai profesa. Cei 12 absolvenţi de Ştiinţe Juridice au fost supuşi la ani grei de temniţă, doar trei persoane au fost lipsite de libertate între 1 ani şi 7 luni şi 2 ani şi 6 luni, restul au avut de îndurat pedepse de peste 4 ani şi 4 luni până la 16 ani şi 6 luni.
Avocatul Gherase Aurel, născut în judeţul Iaşi, la data de 24 decembrie 1920, va fi condamnat pentru înaltă trădare, urmând să execute 16 ani şi 6 luni în penitenciarele Suceava, Jilava, Aiud şi Gherla. A fost încarcerat pe data de 24 ianuarie 1948 şi eliberat în urma decretelor de graţiere în 31 iulie 1964, altfel, cu siguranţă ar mai fi stat cel puţin 10 ani pâna la expirarea pedepsei. Potrivit fişelor sale matricole, acesta ar fi activat în mişcarea legionară . Fost şef de grup al Frăţiilor de Cruce, Gherase Aurel ar fi spus, conform colonelului Crăciun, care redactează un raport la finalul reeducării de la Aiud, că “cei care fac muncă culturală în cluburi sunt trădătorii legiunii şi, la timpul potrivit, vor fi pedepsiţi ca atare. Eu nu pot să renunţ la ideea de neam şi legiune în care am fost educat, educaţie pe care o găsesc în conformitate cu aspiraţiile mele politice. Sunt şi voi rămâne legionar” .
Printre primii care au călcat pragul celulelor închisorilor comuniste s-a aflat şi avocatul Iosif Olteanul, născut la 29 martie 1906 la Ghiorac. Acesta a fost arestat pe data de 28 octombrie 1946 şi încarcerat timp de un an şi şapte luni. „A fost arestat, procedură neurmată de trimiterea în judecată în perioada 28 octombrie 1946-17 iunie 1948 pentru motive „antidemocratice”, manifestând atitudine antidemocratică în viaţa sa publică şi profesională, ceea ce în accepţiunea perioadei 1948 şi în raport de condiţiile art. 7 din fosta lege 3/1948 însemna că a fost un indezirabil politic pentru regimul comunist, apoi un timp îndelungat fiind împiedicat a-şi exercita profesia. Din actele …… se reţine că: petentul, fost avocat în Oradea, expulzat din Ardealul de Nord de autotităţile hortiste pentru naţionalism românesc, a fost exclus din Colegiul de avocaţi Bihor, respectiv neînscris în conformitate cu cerinţele art. 7 a legii 3/1948 în avocatură ca fiind element necorespunzător politic, ca unul ce s-a manifestat „nedemocratic” în viaţa publică şi profesională, fiind arestat, fără a fi trimis în judecată, în perioada 28 octombrie 1946-17 iunie 1948” .
Avocatul Iosif Raiter, născut la data de 19 august 1915, în localitatea Pietroasa, Bihor, prin Decizia MAI nr. 494/1952, a fost încadrat într-o colonie de muncă la data de 25 aprilie 1952 timp de 24 de luni, până la data de 25 aprilie 1954. La expirarea acestei măsuri, Raiter este arestat deoarece „în regimul burghezo-moşieresc a desfăşurat o activitate contrarevoluţionară şi prin sentinţa nr. 539/1954 a TMT Oradea a fost achitat de orice fel de penalitate, deoarece n-au putut dovedi faptele, fiind acuzat de crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare. La data de 7 octombrie 1954, după doi ani şi cinci luni, va fi pus în libertate, nefiind găsit vinovat” .
Potrivit „Fişei Personale” din dosarul existent la AFDP Filiala Bihor, Şuta Dimitrie, avocat de meserie, născut la 11 septembrie 1913, a petrecut 4 ani şi 11 luni prin numeroase închisori din ţară: Securitatea şi Penitenciarul Oradea, Gherla, Salcea, Grădina, Luciu Ghiurgheni, Periprava, Grind. A fost arestat pe data de 11 noiembrie 1957 şi eliberat pe data de 30 octombrie 1962 pentru uneltire contra ordinii sociale. După declaraţiile sale, în timpul anchetei, nu ar fi fost torturat şi bătut. În schimb, mărturiseşte că familia sa a avut de suferit din cauza condamnării sale: o fiică „a fost eliminată de la Institutul de Arte Plastice I. Andreescu, iar băiatul eliminat de la Liceul de Muzică din Cluj” .

Suferinţa la feminin

Fiicele şi soţiile deţinuţilor politici bihoreni au avut, la rândul lor, o soartă la fel de cumplită. În arhivele AFDP Filiala Bihor există 50 de dosare ale unor foste deţinute politic, care, după Revoluţie, au solicitat înregistrarea lor în vederea recunoaşterii calităţii de deţinut politic. Dacă unele dintre ele s-au înregistrat la Filiala Bihor printr-o conjunctură a vieţii, care le-a adus aici, după săvârşirea faptelor pentru care au fost condamnate, dar care nu au legătura cu Bihorul, mare parte dintre membrele Asociaţiei bihorene au fost condamnate tocmai pentru o serie de acţiuni cu rezonanţă pentru acest judeţ. Astfel, în evidenţele AFDP Filiala Bihor se află cel mai longeviv deţinut politic, Tatolici Sanda, care a petrecut peste 28 de ani înternată în spitalele de psihiatrie din România. Căderea comunismului în România a găsit-o la Spitalul de Psihiatrie din Ştei.
Pedepsele sunt exemplare, pornind de la un an, în medie, majoritatea au fost private de libertate câte cinci ani. În ce priveşte vârsta deţinutelor, multe dintre ele nu-şi sărbătoriseră încă majoratul, care la acea dată se sărbătorea la 21 de ani. Calapriş Rozalia Elisabeta s-a născut la data de 8 august 1936, urmând să fie arestată la data de 18 iunie 1951, când tânara avea 15 ani. Va fi eliberată abia pe data de 6 iunie 1956, după cinci ani de grea temniţă. Anica Codrea, născută Onel, nu împlinise 18 ani la data arestării. Născută la data de 10 noiembrie 1930, va fi arestată începând cu 27 iunie 1948 şi încarcerată timp de 2 ani şi 9 luni, până la data de 27 martie 1951. La cei 18 ani pe care urma să-i împlinească peste două luni Molnar Clara, a trebuit să suporte greaua lovitură a comunicării sentinţei: 10 ani de temniţă. Născută la data de 27 mai 1941, Molnar Clara va fi arestată pe data de 24 iulie 1959 şi va executa 5 ani şi 11 luni de pedeapsă, deoarece va fi eliberată pe 7 iulie 1964, în urma efectului graţierii generale. Sotanyi Elisabeta, vopsitoare, este arestată pentru “cercetări” pe data de 10 noiembrie 1960, când tânăra avea doar 18 ani . După 11 luni de anchetă, peste un an, pe numele fostei deţinute politic este eliberat un certificat medical prin care se constată că tânăra a fost diagnosticată cu schizofrenie.
Motivele pentru care aceste tinere au fost încarcerate sunt multiple. Brezeanu Cornelia, născută la data de 31 martie 1915 , în comuna Brusturi, urmează cursurile Facultăţii de Litere, se stabileşte în Oradea, fiind căsătorită cu avocatul Mihai Brezeanu, cu care are un fiu şi o fiică . Va fi condamnată la 3 ani închisoare pentru că ”nu a denunţat pe un tânăr din mişcarea de rezistenţă” . Va fi arestată la data de 3 februarie şi va executa o pedeapsă privativă de libertate până pe data de 24 februarie 1952, trecând prin penitenciarele Oradea şi Mislea . Baron Viorica, născută Furtos, funcţionară, de 23 de ani, a luat cunoştinţă despre existenţa Organizaţiei România Independentă, care are „ca scop răsturnarea prin forţa armată a actualei ordini democratice de la noi şi instituirea unui regim exploatator” . Potrivit Sentineţi nr. 1649 din 14 decembrie 1949 emisă în Dosarul nr 1357/1949 de către Tribunalul Militar Cluj „în iunie 1949, inclupata Furtoş Viorica a bătut la maşină în 4 exemplare un manifest al acestei organizaţii subversive multiplicându-l astfel” . Gorbe Iuliana, născută Szucsi, la data de 24 octombrie 1931, în localitatea Galoşpetru, este acuzată de rebeliune şi instigare publică. Gorbe (Szucsi) Iuliana, de profesie muncitoare, necăsătorită, cu trei clase primare, intră în conflict cu autorităţile comunale. Din Sentinţa nr. 84/1952 emisă de către Tribunalul Militar Oradea reiese că „inculpata în seara zilei de 13 iulie 1952 a participat la şedinţa condusă de activistul de partid Pastas Iosif din comuna Galoşpetru şi recunoaşte că s-a urcat pe masă şi a aruncat lampa jos.
Inculpatul Nagy Francis afirmă în procesul verbal că Szucsi Ileana a sărit pe masa unde activistul de partid îşi desfăşura teza, a aruncat lampa jos şi l-a tras de păr, aplicându-i în acelaşi timp şi câteva lovituri. A împrăştiat actele de pe masa activistului, a aruncat lampa şi s-a aruncat asupra activistului de partid, lovindu-l cu palma” . Va fi condamnată la 2 ani închisoare corecţională şi 200 lei amendă pentru delictul de instigare publică, fiind pusă în libertate de la Mislea Formaţiunea 0690, după un an. Dehelean Livia Victoria, învăţătoare, născută la data de 26 noiembrie 1926, va fi arestată pe data de 27 iulie 1947 şi condamnată „pentru activitate PNŢ”. Fabian Irma va fi încarcerată pe motiv că a desfăşurat activitate ilegală în cadrul grupului „Martorii lui Iehova”. Va executa o pedeapsă privativă de libertate timp de 3 ani (4 iunie 1959-2 iunie 1962) în penitenciarele Oradea, Jilava, Miercurea Ciuc şi Arad.
Zsisku Ileana a executat 2 ani şi 7 luni o pedeapsă privativă de libertate, în perioada 28 ianuarie 1952 – 4 septembrie 1954. Prin Sentinţa nr. 141 din 14 martie 1953 a Tribunalului Militar Oradea, Zsisku Ileana a fost condamnată la 3 ani închisoare corecţională, în speţă reţinându-se faptul că inculpata „a fost afiliată şi dovedită membră a unei organizaţii contrarevoluţionare care a făcut propagandă pentru răsturnarea în mod violent a ordinii sociale existente în stat, a participat la redactarea manifestelor cu conţinut contrarevoluţionar prin care a întreprins o acţiune împotriva formei de guvernământ democratice, manifeste care au fost răspândite pe străzile oraşului Cluj, dând prin aceasta ocazia de a se face agitaţiuni din care putea să rezulte un pericol pentru siguranţa statului” . Peste 14 ani de la executarea pedepsei, fosta condamnată se adresează, pe data de 8 ianuarie 1968, instanţei de judecată solicitând să fie reabilitată. Cu toate că petenta a depus la dosar o serie de documente care atestă comportarea sa bună în societate, solicitarea sa a fost respinsă. „Prin adeverinţele depuse la dosar petenta a făcut dovada că în intervalele de timp 1955-1957, 10 octombrie 1961 – 20 octombrie 1962, 1 aprilie 1963 – 31 august 1964, 1 august 1964 – 1 august 1965 a fost angajată la diferite unităţi şi organizaţii comerciale, unde a avut o comportare bună, iar de la 30 decembrie 1965 până în prezent este angajată la Cooperativa Muncitorul din Beiuş, unde, de asemenea, a avut o comportare bună”, se arată în expunerea Sentinţei nr 93-1998 emisă de Judecătoria Beiuş, instanţă care în final decide: „având în vedere însă că infracţiunile săvârşite de inculpată au un deosebit grad de pericol special, instanţa apreciază că reabilitarea sa de sub efectele condamnărilor suferite apare ca neoportună şi urmează a fi respinsă ca atare, urmând a o obliga să plătească statului 25 lei cheltuieli penale” .

Continuitate în rezistenţa împotriva regimului comunist din România

Faimosul articol 209 din Codul Penal al acelor vremuri a permis pronunţarea a milioane de ani de condamnare. La adăpostul unor formulări vagi, orice acţiune putea fi interpretată în aşa fel, încât să cadă sub incidenţa acestei prevederi legislative. Mai toate sentinţele emise de tribunalele militare calificau faptele celor trimişi în judecată ca infracţiuni „de uneltire contra ordinii sociale”. Pentru a fi trimis în faţa instanţelor de judecată nu se cereau probe, era suficientă mărturia unui vecin sau coleg de serviciu care te reclama că ascultai Europa Liberă sau citeai o carte interzisă. Nu trebuia să întreprinzi nimic împotriva noilor organisme care au luat abuziv puterea ca să fii arestat, un gând mărturisit cu glas tare că noua ordine socială nu-ţi este pe plac te făcea victima sigură a unei anchete şi a unui proces ce se finaliza cu ani grei de carceră.
Cum spuneam, comuniştii nu aveau nevoie de probe care să indice vinovăţia celui adus în faţa judecătorului. Iosif Kenderesi, din Remetea, este la finele lui decembrie 1951 militar în termen. Conform Sentinţei 136 bis din 22 februarie 1952 emisă de Tribunalul Militar Bucureşti Secţia a II-a Dosar 16/1952, în ziua de 7 decembrie 1951 Iosif Kenderesi era planton la dormitorul unităţii pe timpul când ceilalţi ostaşi se găseau pe câmpul de instrucţie. În ziua respectivă, s-a găsit pe zidul WC-ului unităţii următoarea lozincă: „vrem război ca să scăpm din mâinile comuniştilor”. În urma cercetărilor grafologice nu s-a putut stabili cu certitudine cui aparţine scrisul, însă organele de anchetă au decis că , „totuşi sunt prezumţii puternice de vinovăţie a inculpatului în sensul că la dosar sunt probe din care rezultă că în repetate rânduri învinuitul a avut manifestări ostile regimului democrat de la noi” . Inculpatul va primi în baza acestor bănuieli patru ani de închisoare.
Rămânând în acelaşi registru al armatei, refuzul de încorporare sau de a se supune rigorilor militare se pedepsea cu ani grei de închisoare. Persecuţiile religioase ale celor care aderaseră la organizaţiile creştine Martorii lui Iehova sau Adventiştii de ziua a 7-a au completat prigoana comuniştilor declanşată împotriva bisericilor de toate cultele. Ioan Ciunt va executa în perioada 2 aprilie 1959 şi 22 august 1961 ani grei de închisoare, învinuit pentru delictul de insubordonare. Tribunalul Militar Timişoara îl va condamna pe data de 24 aprilie 1959 la şase ani închisoare, reţinându-se în sarcina inculpatului faptul că în zilele de sâmbăta 21 şi 28 martie 1951 a refuzat să execute programul de muncă ordonat de comandamentul său, pe motiv că, fiind adventist de ziua 7 –a nu munceşte în zilele de sâmbătă, întrucât credinţa religioasă îi interzice să facă acest lucru. De asemenea, inculpatul a refuzat să depună şi jurământul militar .
Tentativele de trecere frauduloasă ale frontierei de stat de cetăţenii români nemulţumiţi de noul regim politic instaturat la Bucureşti au fost imediat pedepsite. Nu doar cei care au manifestat o astfel de dorinţă au fost condamnaţi, ci şi toţi cei care au avut cunoştinţă despre o astfel de intenţie a altor persoane cunoscute. Modalităţile alese pentru a-şi pune în practică visul sunt multiple, de la „răpirea” echipajului unui vapor la deturnarea unui avion. Gheorghe Mavrodoglu, născut la data de 10 februarie 1923, era în anul 1947 maestru radio-telegrafist în Oradea. În luna august 1947, învinuiţii Cpt. rez. Sălăgeanu Crăciun şi Gagiu David s-au asociat în scopul de a deturna prin violenţă avionul Societăţii TARS care face cursa Bucureşti-Oradea-Satu Mare şi cu acest avion să fugă în străinătate . Pentru a-şi pune planul în practică, cei doi vor lua legătura telegrafică, prin intermediul învinuitului Mavrodoglu Gheorghe, care îndeplinea funcţia de radiotelegrafist în Oradea, cu martorul Feder Ion, radiotelegrafistul Societăţii TARS din Satu Mare, pentru a-l determina pe aceste din urmă să accepte planul şi cu ajutorul său să poată lua avionul şi să plece în străinătate. Însă Feder nu acceptă planul şi informează autorităţile statului. Mavrodoglu va fi condamnat la un an închisoare corecţională pentru delictul de asociaţiune contra „liniştei publice”.
Revoluţia din 1956 din Ungaria reprezintă un nou pretext pentru comunişti să instituie un nou val de teroare în România. Celulele vor fi din nou pline până la refuz de noi victime ale regimului democrat-popular. Manifestările de solidaritate faţă de revoluţionarii maghiari au fost aspru pedepsite. Lorand Lercher va fi condamnat prin Sentinţa nr. 532 din 29 noiembrie 1959 din Dosarul nr. 527 înregistrat la Tribunalul Militar Timişoara la şase ani închisoare în baza articolului 209, învinuit fiind pentru crimă de uneltire contra „ordinei sociale”. În sarcina fostului deţinut politic orădean se reţine faptul că, în cursul anului 1958, a discutat cu un prieten sentinţa de condamnare la moarte şi apoi modul în care a fost executat Nagy Imre. Lerchner ar fi afirmat că „Imre Nagy nu a vrut decât binele poporului maghiar, a fost un om de ştiinţă şi, păcat, că a fost executat” . De asemenea, inculpatul Lerchner Lorand a afirmat că echipa maghiară de fotbal nu a câştigat la campionatul de fotbal ce a avut loc la Stokholm tocmai din cauză că oamenii au fost dezamăgiţi şi au compătimit cu Nagy Imre care a fost executat. Totodată, Ioan Urs va executa 4 ani de detenţie, pentru că şi-a permis să afirme că în „Ungaria sunt oameni curajoşi deoarece nu se lasă subjugaţi de comuniştii ţării şi sovietici”, manifestându-şi simpatia faţă de revoluţionari. De asemenea, inclupatul Ioan Urs a mai afirmat că „regimul de azi ia toată pâinea de la ţărani”, exprimându-şi convingerea că „va veni timpul când comuniştii vor mânca hârtie” .
La presiunea opiniei internaţionale în anul 1964 porţile închisorilor se deschid pentru sute de mii de deţinuţi. În plus, moartea lui Dej intervenită la 19 martie 1965 a trezit speranţa românilor că ţara va încerca o democratizare a sistemului. Din păcate, totul a fost o iluzie. Lucaci Vasile va fi condamnat pe data de 13 mai 1965 la un an şi trei luni pentru huliganism politic. În ziua de 20 martie 1965, după ce inculpatul a aflat de încetarea din viaţă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, „a defăimat pe tovarăşul Gh.Gheorghiu-Dej, exprimând cuvinte lipsite de cuviinţă şi respect cu privire la activitatea acestuia” .
Actele de „huliganism” se vor înmulţi, pe fundalul acestei destinderi iluzorii. Kiss Zoltan, inginer agronom la Sărmăşag, intră în conflict cu cei de la conducerea CAP-ului din comună. Potrivit Sentinţei penale nr. 131 din 8 mai 1967 emisă în Dosarul nr. 617/1967 de către Tribunalul Popular al Raionului Şimleu, Regiunea Crişana, inculpatul ar fi afirmat că cei de la Comitetul Raional de partid „nu se pricep la agricultură, că sunt proşti, tâmpiţi, şi măgari … că toţi cei din conducerea CAP şi până la Comitetul raional de partid inclusiv, sunt derbedei, neputincioşi, întru-cât nu cunosc agricultura … că toţi măgarii se bagă în agricultură, de aceea condiţiile de viaţă şi de trai sunt mai rele decât în Ungaria şi Cehoslovacia, unde conduc oameni cu cap şi specialişti. … vin şi sunt trimişi pe la raion toţi analfabeţii şi proştii care nu se pricep la agricultură, decât la fotbal” . Cu toate că „organele de partid au dat îndrumări, … inculpatul a uitat de rolul conducător al partidului, a nesocotit indicaţiile date de partid în toate sectoarele de activitate şi că hotărârile Plenarei CC al PCR sunt obligatorii pentru toţi”, în consecinţă instanţa de judecată îl condamnă pe inculpat la un an şi şase luni.
Sub lupa organismelor internaţionale era tot mai greu pentru statul poliţienesc să-şi arunce opozanţii în lanţuri. În aceste condiţii, s-a găsit o altă cale pentru a-i reduce la tăcere pe cei care încercau să ridice glasul la adresa noii orânduiri sociale. Pofesorul de istorie şi filosofie Florian Vlaicu, în vârstă de 35 de ani, expediază la data de 9 august o scrisoare pe adresa Congresului al X-lea al PCR. „Conţinutul acesteia este plin de calomnii şi inventive la adresa partidului, vizând în special persoana secretarului general al PCR. … a ponegrit politica internă şi externă a partidului şi statului, a defăimat realitatea socială şi economică din ţară, cerând delegaţilor la Congres să ia atitudine faţă de această politică şi împotriva secretarului general al PCR”, se arată în Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală emisă în data de 4 iunie 1971 de către Procuratura Militară Oradea, în Dosarul nr. 155/B/1970 . Odată scăpat de rigorile legii, calvarul său nu se opreşte aici, urmează internarea în spitale de psihiatrie, etichetarea ca bolnav psihic şi scoatere din învăţământ şi interdicţia de a mai profesa timp de 20 de ani. Din raportul medical rezultă că Florian Vlaicu prezintă „un sindrom depresiv paranoid reactiv, cu fenomene interpretative”. Ca urmare a acestor „afecţiuni”, reclamantul va fi pensionat de invaliditate gradul I, iar toate demersurile sale ulterioare pentru a fi reprimit în câmplul muncii vor fi sortite eşecului .
Dacă într-un stat de drept libertatea persoanei este garantată atât de Constituţie, cât şi de legile sale organice, în comunism, organele statului păstrează doar aparenţa inviolabilităţii persoanei. Legislaţia penală cu caracter public a fost completată cu o serie de hotărâri ale Consiliului de Miniştri sau ale Marii Adunări Naţionale, ale căror conţinuturi nu au fost făcute publice. Aceste acte normative cu un caracter secret, dacă ar fi fost date publicităţii, ar fi relevat Occidentului adevărata faţă a democraţiei populare din România. Astfel, pe baza acestor documente, Ministerul Afacerilor Interne a emis o serie de măsuri administrative care vizau orice potenţial oponent al regimului . Oricine putea cădea sub incidenţa unei astfel de măsuri, deoarece se specifica posibilitatea reţinerii „pentru fapte care nici chiar prin analogie nu constituie infracţiune” . Constituţia României din 1948 prevede la articolelor 28 şi 30 faptul că „Nimeni nu poate fi arestat şi deţinut mai mult de 48 ore, fără un mandat al parchetului”, respectiv „Nimeni nu poate fi condamnat şi ţinut a executa o pedeapsă decât în baza hotărârii judecătoreşti”.
Contrar acestor dispoziţii, în România, în baza unor măsuri administrative vor fi reţinuţi şi internaţi într-o colonie de muncă zeci de mii de cetăţeni. O astfel de internare varia între 6 luni şi 3 ani. Bodea Teodor Vasile, născut pe data de 6 octombrie 1921, în comuna Brusturi, va fi arestat pe data de 14 februarie 1953 pentru activitate intensă în favoarea PNŢ Maniu. În baza deciziei MAI nr. 784/1953 a fost internat într-o colonie de muncă, pe o perioadă de 36 de luni. Va fi eliberat pe data de 1 iulie 1954, fixându-i-se domiciliul obligatoriu în comuna Lăţeşti, raionul Feteşti, de unde va fi eliberat pe data de 30 decembrie 1956. Tărău Florea, născut la data de 14 aprilie 1908, în satul Călacea, va fi arestat la vârsta de 44 de ani, pentru o faptă comisă în urmă cu 12 ani. Astfel, pe data de 19 iulie 1952 va fi arestat pentru activitatea legionară (şef de garnizoană în 1940) şi prin Decizia MAI nr. 678/1952 va fi încadrat într-o colonie de muncă pentru 24 de luni, fiind eliberat la data de 13 mai 1954.

În anul 1964, la presiunea puterilor occidentale, regimul de la Bucureşti se vede nevoit să deschidă larg uşile celulelor. Lăsaţi în libertate, foştii deţinuţi politici vor fi urmăriţi din umbră. Torturile, reeducarea, ameninţările, toate vor lăsa o puternică amprentă asupra celui eliberat, în acest fel autorităţile comuniste asigurându-şi liniştea. Reduşi la tăcere, anihilaţi din punct de vedere fizic, psihic şi social, foştii opozanţi nu mai reprezintă niciun pericol. Mai mult, întreaga societate românească după 29 de ani de teroare a fost transformată într-o societate amorfă, maleabilă, docilă, lipsită de orice reacţie şi iniţiativă. Întreaga elită a României a pierit în gropile comune din cimitirele fără cruci, iar cei care au supravieţuit erau prea marcaţi psihic şi fizic pentru a mai avea puterea să se ridice împotriva abuzurilor puterii. A trebuit să treacă câţiva ani, până când, o nouă generaţie se va ridica şi va avea curajul să-şi exprime public nemulţumirile. Astfel, după 1964, numărul internărilor şi al arestărilor se reduce semnificativ, la fel şi numărul anilor primiţi drept pedeapsă. În majoritatea cazurilor, învinuirea viza acte de „huliganism politic”. Astfel, Luscan Traian Romulus Dezideriu Pompidiu, care mai fusese condamnat în lotul de la Beiuş în anul 1951, recidivează în anul 1966. În sarcina lui se reţine faptul că, „în ziua de 26 februarie 1966 călătorind cu microbuzul Sanatoriului TBC Marila împreună cu mai mulţi angajaţi ai sanatoriului, de la Timişoara la Oraviţa, a exprimat în faţa acestora mai multe expresii pornografice, la adresa PCR, a sindicatului, precum şi la adresa membrilor de partid, a unor salariaţi ai sanatoriului” . Va fi condamnat la doi ani închisoare corecţională, pedeapsă ce se va executa într-o colonie de reeducare prin muncă. De asemenea, alte motive pentru care cetăţenii români au fost internaţi în spitale de psihiatrie sau colonii de muncă au fost scrisorile expediate autorităţilor centrale. Însă, pe la sfârşitul anilor 80 formele de manifestare a opoziţiei se diversifică.

Publicat în by Cristina Puscas în Tributul bihorenilor

Comments are closed.