Autor: Cristina PUŞCAŞ
Reproducerea, chiar şi parţială, prin orice mijloace, inclusiv prin fotocopiere sau prin introducerea în sisteme electronice de procesare a datelor, necesită în prealabil aprobarea scrisă a autorului.
Anul 1949 a fost un an de referinţă pentru judeţul Bihor, nivelul represiunii comuniste atingând cele mai înalte cote în a doua parte a anului, odată cu declanşarea revoltelor ţărăneşti. Revoltele ţărăneşti din vara anului 1949 au fost provocate de aplicarea, începând cu acelaşi an, a două componente fundamentale ale politicii de transformare a agriculturii: impunerea de cote obligatorii şi organizarea de gospodării agricole colective. În Bihor, intensitatea maximă a acţiunilor ţărăneşti anticomuniste a fost atinsă în special în satele zonei de câmpie din sudul Bihorului, incluzând şi partea de nord a judeţului Arad, precum şi în localităţile din nord, în special în plasa Marghita , adică tocmai în regiunile în care organizaţiile de rezistenţă anticomunistă erau semnalate cu o intensă activitate. Spre sfârşitul lunii iunie au crescut în intensitate, luând forme agresive, extinzându-se de la un sat la altul.
Primele reacţii ale ţăranilor din judeţul Bihor sunt înregistrate la 5 iulie 1949, în comuna Arpăşel . Explozia a fost deosebit de violentă, necesitând intervenţia trupelor de Securitate, acţiunea fiind îndreptată iniţial împotriva întovărăşirilor agricole. Pe timpul revoltei, ţăranii au protestat vehement împotriva colectivizării, scandând lozinci precum: „Nu vrem colhoz”, „Nu ne trebuie comunism”, „Nu vrem să mâncăm mămăligă de la Gospodăria de Stat”, „Să nu se ridice chiaburii care ne-au dat pâine albă şi am trăit bine cât am lucrat cu ei”. La şedinţa din 6 iulie 1949, în prezenţa secretarului de plasă şi a altor activişti, lumea începe să vocifereze, cerând pâine şi „spunând că trebuie să-i omoare, să-i spânzure” . Miliţia însă a intervenit prompt, a tras în aer, iar lumea s-a retras. A urmat un val de arestări a celor care au îndrăznit să înfrunte noile structuri comuniste. Printre cei care s-au salvat de la execuţiile sumare practicate în acele zile prin satele bihorene răsculate se numără şi Besenyei Iuliu, din comuna Arpăşel. Născut la 9 aprilie 1930, în comuna Arpăşel, avea la data izbucnirii răscoalelor anticomuniste abia 19 ani. Plugar de profesie, a fost condamnat prin Sentinţa nr. 209 din 28 martie 1950 a Tribunalului Militar Cluj Secţia I–a la 9 luni închisoare pentru delictul de instigare publică şi violenţă. Alături de Mangrău Ioan, a participat „la adunarea ce s-a ţinut în ziua de 5 iulie 1949. Au luat parte activă la agitaţia locuitorilor, îndemnându-i pe aceştia de a nu asculta munca de lămurire dusă de către delegaţii PMR, în legătură cu înfiinţarea cooperativelor agricole colective. De asemenea, numiţii au participat în mulţimea care a săvârşit acte de violenţă împotriva secretarului UTM Halasz Ludovic, care a şi fost lovit” . Conform declaraţiilor martorilor Miklo Francisc şi Racz Francisc, fostul deţinut politic „a fost arestat la data de 6 iulie 1949 de către organele de represiune din acea perioadă, reţinut şi dus de la domiciliul din Arpăşel nr. 15, fiind condamnat pentru participare la agitaţia locuitorilor de a nu asculta munca de lămurire de către organele şi delegaţii PMR în legătură cu înfiinţarea cooperativelor agricole colective şi participare la adunarea ce s-a ţinut în ziua de 5 iulie 1949 în satul Arpăşel şi s-a întors din penitenciar în 4 aprilie 1950” .
Răsculaţii au recurs şi la forme violente de manifestare. În comuna Tăut au avut loc devastări, toată arhiva Comitetului Provizoriu fiind arsă, la fel şi poarta de triumf, planurile de colectare, bonurile de treieriş, tablourile membrilor Biroului Politic al PMR care pavoazau pereţii primăriei. Au fost bătuţi doi „tovarăşi”, membrii PCR. În acest context a fost judecat şi condamnat Nicolae Hodişan din Tăut, de către Tribunalul Militar Cluj la 3 ani închisoare. „Prin această acţiune, dusă zi de zi şi de la an la an, în luna iulie 1949, chiaburimea a reuşit să producă o stare de nelinişte şi de nemulţumire în comuna Tăuteu, care a izbucnit în noaptea de 29 – 30 iulie 1949, în manifestaţiuni violente din partea locuitorilor împotriva autorităţilor locale şi a membrilor de partid din comună. Inculpatul în noaptea de 29 – 30 iulie 1949 a participat la acţiunile violente de distrugere a primăriei comunei Tăut, spărgând ferestrele, arzând arhivele şi distrugând tablourile fruntaşilor PMR, strigând: „Vrem pâine şi nu mălai şi nu pe aceşti hoţi de comunişti”. A luat, de asemenea, parte la devastarea locuinţelor membrilor de partid Tirban Gheorghe a Ioanei, Miclăuş Aurel, Maghiar Gheorghe şi Ilea Raveica”, se arată în expunerea de motive a sentinţei emise de Tribunalul Militar Cluj din data de 19 aprilie 1950 . În opinia organelor statului, răscoalele din vara anului 1949 din Bihor s-au datorat unor acţiuni întreprinse de forţe ostile noii forme democratice de guvernământ. A fost condamnat la patru ani închisoare tânărul de numai 18 ani, Todinca Ioan, de profesie plugar, tot din Tăut, care s-a alăturat rebeliunii din 29/30 iulie 1949. Sentinţa dată în dosarul său de trimitere în judecată vine să completeze informaţiile cu privire la poziţia adoptată de organele statului vizavi de cauzele revoltelor ţărăneşti, dar şi cu privire la modul în care s-au desfăşurat aceste acţiuni care au implicat întreaga comunitate sătească. Chiar dacă statisticile indică participarea masivă a ţăranilor mijlocaşi şi săraci la aceste manifestări, comuniştii vin să-şi explice aceste reacţii prin manipularea instrumentată de către chiaburi, „exploatatorii” ţăranilor. „La sfârşitul lunii iulie 1949, locuitorii comunei Tăut, judeţul Bihor, se găseau în preajma treerişului, având cereale adunate în acest scop în arii. Potrivit normelor fixate prin lege, fiecare cetăţean era obligat a preda cota respectivă de cereale, în raport de întinderea de teren cultivată şi producţia la hectar. Reacţiunea, reprezentată printr-un mare număr de chiaburi din comună, căuta să saboteze aceste măsuri, lansând diferite svonuri alarmiste, că cotele fixate sunt exagerat de mari şi că după predarea lor, cetăţenilor nu le va rămâne nici minimul de existenţă, expuşi fiind astfel la foame şi mizerie în timpul iernii. Această acţiune începută de chiaburime mai înainte avea ca prim obiectiv producerea unei stări de nelinişte şi de nemulţumire printre ţăranii săraci şi mijlocaşi prin aceste svonuri alarmiste – iar ca scop final răscularea acestora împotriva autorităţilor locale şi a membrilor de partid, reprezentanţii formei democratice de guvernământ de astăzi şi din acel timp”, se arată în expunerea Sentinţei nr. 257 din 19 aprilie 1950, emisă de către Tribunalul Militar Cluj, secţia I. . Acţiunea inculpatului Ioan Todinca nu este izolată. Lui i se alătură întreg satul. „La semnalul de alarmă, dat prin sunete de clopot, a pornit spre primărie, aproape întreg satul, … au devastat primăria cu furci şi topoare, au distrus poarta de triumf, au dat foc tuturor scriptelor din primărie, după care grupuri compacte s-au îndreptat pe la locuinţele cetăţenilor membri de partid, pentru a-i prinde şi care refugiindu-se în câmp, răsculaţii le-au distrus întreaga gospodărie, iar pe unul dintre aceştia şi anume Ardelean Ioan, unul dintre răsculaţi şi anume inculpatul Matiuţ Gheorghe l-a lovit cu toporul” . Acesta a fost unul dintre scenariile după care, în majoritatea satelor, s-au desfăşurat revoltele din vara anului 1949. În noaptea de 29/30 iulie 1949 s-au stigat lozinci „Jos comuniştii!”, „Vrem pe regele Mihai!”, „Trăiască Armata română!”, iar printre manifestanţi s-au aflat şi tăutenii Baiduc Ioan, Târban Ioan a Ciucului, Târban Ioan şi Târban Gheorghe a Pavelii, toţi membri în PMR .
„Pacificarea ” satelor Bihorene s-a făcut printr-o amplă şi disproporţionată interbenţie a forţelor de ordine. Astfel, într-o telegramă a Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Oradea către general Pintilie se aminteşte de modul în care s-a intervnit la Tăut, în jurul orei 2 noaptea, în ziua de 30 iulie 1949. Au fost mobilizate « 2 plutoane de grăniceri şi un pluton de Miliţieni încordaţi şi cu ofiţeri şi subofiţeri de securitate, întregul efectiv a fost de cca.100 de oameni » .
Victimele nu au întârziat să apară. Act Medical Legal Astfel, medicul de circă din Batăr se va deplasa, pe 31 iulie, în urma unui ordin al Parchetului Tribunalului Bihor « în comuna Batăr pentru a face autopsia cadavrului găsit pe drumul de legătură Batăr-Tăut la o distanţă de circa 120 m de la primărie către fântâna arteziană ». Acesta descoperă un « cadavru … de sex masculin, în etate de vreo 40-55 de ani, îmbrăcat cu un veston militar german, cămaşă albă, pantalon de pânză albastru, desculţ, descoperit la cap orientat în direcţie cu capul spre nord – sud, faţa în sus în jurul capului o baltă de sânge amestecat cu praf, la o distanţă de vreo 10 m dela cadavru o altă baltă de sânge cca 30 cm » .
Pe patul de spital, tânărului de 18 ani, Farcaş Ioa, plugar din Satul Barbă, i se ia un ultim interogatoriu, înainde de deces. Astfel, se consemnează de către anchetatori că, în ziua de 31 iulie 1949, Farcaş ar fi petrecut, până la ora 19.00, la serbarea ţărănească din comuna Şuiug. La un moemnat dat ar fi auzit mai multe voci de femei care stigau că lor le trebuie pâine. “La faţa locului am găsit peste 100 oameni … majoritatea femei şi fete. În timpul când aceştia manifestau pentru pâine şi-a făcut apariţia, venind dinspre Marghita un autocamion încărcat cu miliţeini şi civili. Aceştia au încercat să împrăştie pe manifestanţi, la început coborându-se din maşini, însă nu au reuşit astfel, ei s-au urcat din nou în maşină şi în timp ce înaintau cu maşina prin grupul de manifestanţi au început să tragă focuri de armă. Prima dată au tras focuri de armă în aer – pentru că după acesta văzând că populaţia nu se împrăştie să tragă asupra noastră. Nu ştiu dacă şi alţii în afară de mine au fost răniţi … dar când eram evacut în drum spre spitalul din Oradea am auzit că cu ocazia aceasta au fost şi alte acţiuni mortale”, se consemnează în provesul verbal, semnat cu mână tremurândă de cel interogat. Următorul document al dosarului revoltelor ţărăneşti este un Referat Medico Legal, întocmit de doctorul Erdei Mihai, medic Circa IX Urbane, care deplasându-se pe 6 august 1949 la Spitalul de stat nr. 1 din Oradea a a examina cadavrul decedatului Farcaş Ioan, de 18 ani din comuna Satul Barbă, constatând “că moartea se datoreşte peritonitei purulente survenite în urma unei plăgi abdominale penetrate prin glonţ, cu perforarea intestinului subţire”
Un alt Referat Medico Legal, datat 1 august 1949, are ca obiect examnarea cadavrului lui Botău Gheorghe, din comuna Girişul Negru, „care în seara zilei de 29 iulie a fost împuşcat, iar în ziua de 30 iulie a.c. în urma hemoragiei interne consecutiv unei plăgi penetrate abdominae cu lezarea ficatului şi a rinichiului drept a decedat în Spitalul de stat nr.1 Oradea” . De asemenea, Florut Florian, de 47 de ani, din Satul Barbă, de profesie agrivultor, în ziua de 30 iulie 1949, pe la orele 7.00 seara a fost rănit mortal în ceafă.
În total, potrivit Tabelului centralizator privind manifestările reacţiunii şi rebeliunii desfăşurate în judeţul Bihor, numărul participanţilor a fost de 17.441, din 54 de comune. Din Plasa Marghita au participat 13 comune, cu peste 4.800 de participanţi, iar din Plasa Tinca 14 comune, cu 5.400 de răsculaţi. Din totalul de 17.441 participanţi, 12.368 au fost ţărani săraci şi doar 1.004 chiaburi, iar numărul membrilor de partid a fost de 601. În urma rebeliunii au fost bătuţi 28 de tovarăşi, activişti de partid .
Soarta tuturor acestor oameni a fost pecetluită: confiscarea averilor şi deportarea. Deportările generate de răscoalele ţărăneşti din Bihor din lunile iulie-august 1949 au fost masive. Din fiecare sat răsculat au fost deportaţi nu numai capii mişcărilor, ci şi alte persoane catalogate drept chiaburi. Se poate concluziona că în urma răscoalelor ţărăneşti, numai în Bihor au fost ridicaţi între 800 şi 1.000 de oameni. Toţi arestaţii erau transportaţi de la sediul Miliţiei Judeţene în Gara de Est din Oradea. După ce a fost adunată toată lumea, s-a format un convoi de vagoane cu destinaţia Medgidia . În total, ca urmare a acestor frământări, au fost deportate 238 de familii, cu un număr de 863 de persoane cu vârste cuprinse între o lună şi 74 de ani, din 76 de localităţi bihorene. Odată ridicaţi din casele lor, întreaga lor avere a trecut în proprietatea statului, acesta alegându-se cu 3.341,96 ha .
Versiunea oficială adoptată de PMR faţă de revoltele anticomuniste în cotidianul Crişana
În timp ce satele româneşti erau însângerate sub tirul de mitralieră al trupelor de Securitate, publicaţiile vremii reflectau o cu totul altă realitate: una în care întreaga societate se solidarizează în lupta de clasă pentru apărarea principiilor socialiste. O cruntă falsificare a realităţii, prin care autorităţile comuniste încearcă să muşamalizeze adevărata stare de spirit a societăţii româneşti. În timp ce sute de ţărani se adună în faţa Comitetului Provizoriu din comune, înarmaţi cu coase şi furci, cerând „pâine” şi strigând lozinci anticomuniste, ziarele vremii alocau ample relatări despre întrecerile dintre plase, despre producţia de recoltă şi despre performanţele obţinute la seceriş. În condiţiile în care, pe parcursul întregii luni iulie 1949, ţăranii bihoreni au refuzat să iasă la batoze, în ziarul Crişana din 2 august 1949 se anunţă, cu mare aplomb, „că în judeţul Bihor s-au secerat, până în prezent, 88.9% din suprafeţele cultivate cu grâu… Campania de seceriş este aproape gata în cea mai mare parte a judeţului. Până în seara zilei de 30 iulie, în plăşile Săcuieni, Sălard şi Marghita secerişul fusese terminat pentru toate păioasele” . Fiecare număr al oficiosului orădean vine să mobilizeze marea masă de oameni pentru „întărirea luptei de clasă”, pe parcursul întregii campanii agricole de vară, care coincide cu răzmeliţele ţăranilor din Bihor, nu se face nicio referire la acţiunile de rezistenţă împotriva colectivizării satelor româneşti, cel mult, câte un articol vine să amintească despre „demascarea unor elemente chiabureşti”.
Iunie 1949
„Raportul de activitate pe intervalul de timp de la 1 aprilie – 30 iunie 1949” al PMR – CJ Bihor arată că „starea de spirit la sate, în general, este agitată şi în special se discută problema secerişului şi a treierişului. Acestea, la influenţa chiaburimii care atacă cu dârzenie”. În schimb, pe parcursul lunii iunie, ziarul Crişana alocă ample relatări despre mobilizările sătenilor în campania agricolă de vară. Astfel, campania agricolă era susţinută de o bine coordonată campanie mediatică, menită a distrage atenţia opiniei publice de la „zvonurile” lansate în legătură cu plata în bani a treierişului. Cotidianul Crişana aduce ample note de mobilizare, care, prin puterea exemplului, trebuia să fie percepute ca atare. Fiecare nou număr alocă spaţii întinse articolelor de propagandă. În cele opt pagini ale ziarului Crişana din 1 iunie 1949 se regăsesc nu mai puţin de şase articole scrise cu acelaşi scop şi având aceeşi temă: „Cum decurg pregătirile pentru campania de treieriş. Până la 10 iunie trebuie reparate toate batozele; În toate plasele judeţului Bihor au avut loc instalarea comisiilor de organizare a cooperaţiilor; Din activitatea organizaţiei de bază PMR de la SMT Săcueni; Ţăranii muncitori din Vărzarii de Jos au construit un drum nou prin muncă voluntară. La fel şi următoarele numere ale cotidianului local, în limba română, cuprinde relatări despre realizările şi depăşirile Planului de Stat. Un factor psihologic important îl reprezintă şi prezentarea ca exemplu negativ a acelor comunităţi care nu reuşesc să se înscrie în media pe judeţ în campania agricolă. „Cu plivitul a rămas în urmă plasa Centrală şi mai ales Salonta. În ce priveşte prăşitul – Plasa Centrală şi Salonta a avut o atitudine nesănătoasă, de tânjeală” . Expunerea publică a nerealizărilor din aceste zone are drept efect mobilizarea întregii comunităţi locale. Campania din iunie pentru treieriş presupune, în primul rând, adunarea numărului necesar de batoze de la săteni, care să permită efectuarea cu succes a acestei activităţi. În acest sens se înmulţesc atacurile la adresa proprietarilor de batoze, care sunt infieraţi prin paginile ziarelor. „Chiaburimea ca şi în celelalte campanii caută să pună beţe în roate, să saboteze măsurile pregătitoare pentru treieriş. Adam Saveta, din comuna Fughiu, aprigă duşmancă a regimului democratic şi ţărănimii muncitoare, proprietară a unei batoze, a desfăcut maşina a ascuns piesele prin grădină, lăsând să fie acoperite de buruieni, să ruginească” .
Nevoţi să predea, fără nicio despăgubire, autorităţilor comuniste maşinile agricole pe care le cumpăraseră cu atâta trudă, ţăranii au decis să le dezmembreze, să ascundă piesele prin grădini sau să le abandoneze pradă intemperiilor, decât să ajungă pe mâinile comuniştilor. Tot aşa a procedat şi chiabura Chirila Ileana, din comuna Chijic, plasa Tileagd, proprietară a 20 de ha teren arabil, un tractor şi o batoză. Acestea a împărţit cele 20 de ha rudelor, iar „tractorul şi batoza le-a lăsat în ploaie, părţile lemnoase putrezind complet, iar părţile fieroase au ruginit” . Cu toate că i s-a pus în vedere de către comisia comunală de însămânţări să le repare, aceasta nu a făcut acest lucru, motiv pentru care i s-au încheiat „acte de dare în judecată la legea sabotajului” .
În paralel, se organizează primele structuri de coordonare a activităţii cooperaţiei. La începutul lunii iunie, încep să-şi intre în atribuţii comisiile de organizare a cooperaţiei la nivel de plăşi, „cu rol important în îndrumarea ce trebuie să o dea vieţii cooperatiste”, motiv pentru care instalarea s-a făcut în cadru sărbătoresc. Printre sarcinile comisiei se numără mobilizarea maselor ţărăneşti sărace şi a celei mijlocii, verificarea membrilor cooperativei, acesta urmând „să se facă într-o ascuţire a luptei de clasă” . Tot la două – trei zile, pe lângă cele 4-5 articole despre „munca voluntară” a ţăranilor pentru construirea de drumuri, puţuri de apă de băut, „realizări în folosul obştesc”, apare câte o relatare despre primele acţiuni de rezistenţă a ţăranilor din Bihor. Dacă în primele momente asistăm la forme pasive, cum ar fi „combaterea măsurilor propuse”, treptat „lupta de clasă” a duşmanilor statului se acutizează, îmbrăcând forme mai drastice. În Crişana din 2 iunie se relateză într-un articol pe pagina 1 cum chiaburii Negruţ Adrian şi Vidican Ludovic, din comuna Talpoş, „au intrat în primărie în vreme ce comisia comunală de însămânţări îşi ţinea şedinţa şi au început să combată măsurile propuse” .
Treptat însă rezistenţă ia forme mai dure. „Chiaburimea, în duşmănia ei faţă de regimul democratic, recurge la fel şi fel de uneltiri, însă aceste uneltiri se lovesc de lupta dârză a ţărănimii sărace şi mijloacae” . Astfel, chiaburul Dumitru Mihai zis Ciuhandru, proprietar a 50 de hectare de pământ, a unei mori, a unui gater şi 3 case, din cele 28 de oi, nu declară decât 8. Însă, „uneltirile” lui au fost demascate de tovarăşul Sărăcuţ Ştefan. Aceste practici sunt însă încurajate de autorităţi, „turnarea” vecinului era văzut ca un lucru pozitiv, mai mult, acest aspect merita chiar un articol în ziar. Primarul din Sălard, care e membru de partid şi pe care Partidul l-a învăţat să fie cinstit, bun gospodar, vigilent şi să lupta împotriva chiaburimii, să apere intersele ţărănimii”, acceptă să primească de la un chiabur suma de 300 lei, în schimbul predării cotei de porumb şi lapte. Primarul i-a banii şi anunţă organele fiscale, „după care scrie un articol la gazeta de perete în care e demascată uneltirea” . Se pare că autorităţile acordă un rol important gazetelor de perete. Într-un articol din 9 iunie 1949 al aceluiaşi cotidian, intitulat „Mai multă atenţie pentru gazeta de perete” , se precizează că gazeta de perete „este una dintre cele mai însemnate mijloace de educare şi mobilizare a maselor”.
Mijloacele de sabotare încep să se diversifice: orăzarul Avram Ioan nu a inundat terenul însămânţat, chiaburii sectanţi din Orvişele îndeamnă ţărănimea să nu lucreze pământul, chiaburul Popovici Ileana, din Vârciorog, refuză să predea cota de porumb, motiv pentru csre i se încheie acte de trimitere în judecată pentru sabotaj.
Iulie 1949
În cursul lunii iulie 1949, se înregistrează vârful acţiunilor revoluţionare. Cu toate acestea, în paginile ziarului Crişana, nu găsim nici măcar o referire la acţiunile sângeroase petrecute în comunele bihorene, nicimăcar un rând nu cuprinde vreo aluzie la tragicele evenimente în urma cărora ţăranii bihoreni au fost reduşi la tăcere prin intervenţia forţelor armate sau de securitate. Oficiosul Partidului trece sub tăcere orice manifestare cu caracter anticomunist, despre execuţiile publice ale capilor revoltei, abundând în relatări propagandistice despre producţiile excepţionale de grâu, despre entuziasmul ţăranilor de prin sate convocaţi la muncile voluntare şi despre receptivitatea sătenilor la noua ideologie comunistă. Discrepanţa dintre relatările regăsite în paginile cotidianului Crişana despre lumea satului în cursul lunii iulie este frapantă, având pe de altă parte la dispoziţie chiar mărturiile păstrate în Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor ale activiştilor de partid sau ale ţăranilor. În ziarul din 23 iulie 1949, în pagina 7 se regăseşte un amplu articol despre felul în care acţionează agitatorii în comuna Teuteu, plasa Marghita. „În dreptul primăriei comunii Teuteu camionul încetini mersul, apoi opri. Din el coborâseră 4 tovarăşi petrecuţi fiind de cântecele celorlalţi cari … aşteptau ca maşina să pornească mai departe şi să-i lase şi pe ei în comunele destinate, să ducă cuvântul de lămurire, să arate şi să explice toate înfăptuirile Partidului de avangardă ale clasei muncitoare, în folosul ţărănimii muncitoare. …. În straie de sărbătoare, bărbaţi, femei, copii stau unii pe bănci, iar alţii în picioare. Muncitorii sosiţi pentru agitaţie s-au amestecat între localnici şi le explică legile în favoarea ţărănimii sărace şi mijlocaşe. Anularea şi reducerea de impozite, sistemul avantajos de salarizare a muncitorilor agricoli, legile de îngrădire a chiaburimii. Au mai discutat despre vigilenţă, despre grija ce trebuie să aibă la treieriş să nu se risipească niciun bob. La sfârşitul festivităţii, Internaţionala fu intonată cu deosebită însufleţire. În faţa căminului au continuat discuţiile întrerupte de festivitate până târziu” .
Iată însă ce cuprinde Raportul special al secretarului judeţean, Szilagyi F., completat la data de 21 iulie 1949 referitor la şedinţa din Tăuteu din 19 iulie 1949: „în ziua de 19 iulie, seara, la orele 19, s-a ţinut o şedinţă … unde s-a discutat problema securităâii treierişului, colectărilor şi plata la seceriş şi treieriş. Şedinţa s-a desfăşurat agitat, ridicându-se următoarea problemă: Cota impusă chiaburilor este mare şi în felul acesta, pe piaţa liberă ţăranii nu vor putea să cumpere grâu, fiindcă grâul este adus numai de chiaburi pe piaţă. Şedinţa a luat sfârşit la ora 2.30 dimineaţa” . Dimineaţa între orele 8-10, au început cetăţenii să se adune în faţa primăriei şi în acelaşi timp au tras clopotele, alarmând cetăţenii din comună cu lozincile: Nu lăsăm niciun bob de grâu din comună, că murim de foame! Nu avem nevoie la batoaze de oameni de control! Dacă spuneţi că pământul este a celor ce-l muncesc, lăsaţi-le şi recolta lor!” . Exemplele de acest fel pot să continue la nesfârşit.
Din punct de vedere statistic, dacă în cursul lunii precedente în oficiosul Partidului nu avem mai mult de 10 relatări despre modul în care chiaburii încearcă să saboteze pregătirile pentru seceriş şi treiriş, în cursul lunii iulie aceste relatări depăşesc numărul de 30, cu precizarea că tonul este altul. Se înregistrează o altă etapă în pedepsirea sabotorilor: dacă în iunie ne mulţumim cu „demascarea” acestora şi expunerea în mod public a actelor lor reprobabile, acum asistăm la întocmirea împotriva lor a actelor de trimitere în judecată. Acţiunile represive înmulţindu-se, dar luând şi forme mai drastice. Un tabel statistic păstrat în Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor indică numărul persoanelor arestate în perioada 1 – 15 iulie 1949, atât la colectări, cât şi la tăieri clandestine. Astfel, 66 de persoane au fost arestate pentru nepredarea cotelor, o persoană din comuna Drăgeşti, plasa Ceica, a băgat fier în batoză şi a dat foc la crucile de grâu. O altă persoană a fost reţinută pentru că a dat foc la arii în plasa Marghita, comuna Chiraleu. O alta a dat foc la arii şi la batoză în comuna Salonta. Totodată, 18 persoane au fost arestate pentru nedezmiriştiri, iar 20 – pentru tăiat vite clandestine .
Dacă în primele apariţii ale cotidianului Crişana putem citi chiar şi câte două-trei articole despre faptele reprobabile ale unor sabotori ai campaniei agricole, chiar către sfârşitul lunii, perioadă care coincide cu apogeul revoltelor ţărăneşti, numărul articolelor scade. Cele mai multe referiri amintesc despre refuzul chiaburilor de a plăti munca sindicaliştilor agricoli, despre refuzul de a plăti cotele de lapte sau amestecarea acestuia cu apă, despre nedeclararea întregii cantităţi de vin şi ţuică. În timp ce satele bihorene sunt împânzite de soldaţi, securişti şi miliţeni şi supuse tirului de mitraliere, reporterii ziarului Crişana păreau mai preocupaţi să relateze cum a fost demascat Bonaciu Petru din comuna Orvişele „care a început mai târziu secerişul şi nici nu se gândeşte să facă dezmiriştirile” .
Propaganda oficială friza orice realitate. În nicio pagină de ziar nu găsim o singură referire la revoltele care au cuprins satele bihorene. Niciun rând nu trădează nemulţumirea muncitorilor de la batoze obligaţi să primească plata muncii lor în bani, nu în natură. Mai mult, relatările din paginile ediţiilor din iulie reflectă entuziasmul acestora faţă de noile dispoziţii ale comuniştilor de la Centru.
În schimb, momentului debutului unei noi activităţi agricole din campania de vară i se alocă ample pagini din oficiosul local. Fiecare campanie era anunţată pe prima pagină a ziarului Crişana, însoţită de îndemnuri de mobilizare generală pentru realizarea Planului de Stat. În numărul din 1 iulie a cotidianului local de limbă română se regăsesc nu mai puţin de 7 articole cu aceeaşi temă, care amintesc despre faptul că a început secerişul, că tractoarele sunt pregătite să înceapă desmirişatul, că recolta se anunţă mai bună decât anul trecut etc. Printre aceste ample relatări, care ocupă pagini întregi de ziar, abia prin pagina a patra găsim, într-un colţ, câteva menţiuni referitoare la acţiunile unor chiaburi. La loc de cinste sunt şi articolele care abundă în procentele declarate mai mult decât satisfăcătoare la diferitele operaţiuni agricole realizate, chiar dacă în unele comune lucrările respective nici nu au început şi nici nu aveau cum să înceapă în condiţiile în care ţăranii au refuzat să iasă la arii, fiind preocupaţi să realizeze o opoziţie faţă de noile dispoziţii care îi dezavantajau. Astfel, în condiţiile în care ţăranii, în tot cursul lunii iulie, erau angrenaţi în ample acţiuni de rezistenţă, manifestate prin oprirea batozelor şi refuzul de a merge la arii şi de apreda cotele la grâu, este evident faptul că procentele date în ziar nu aveau cum să fie reale.
În numărul din 27 iulie, în pagina 3 şi în pagina 7 a oficiosului local se anunţă că, în urmă cu o zi, a început treirişul în judeţul Bihor. Printre primii care au intrat la treiriş pe data de 26 iulie sunt ţăranii din comunele Batăr, Belfir, Cheşa, Cociuba Mare şi Tinca, zone unde suflul nemulţumirilor a atins cote maxime. „Carele grele de snopi se îndreaptă cu grabă de pe câmp pe arii. Batozele duduie înfundat învăluite în nori de praf şi pleve. Oamenii aleargă harnici să arunce snopii, să care paiele, să strângă boabele, care curg aurii şi grele din toba batozelor. Pe feţele tuturor ţăranilor săraci şi mijlocaşi din aceste comune se citeşte bucuria că au ajuns să vadă rodul trudei lor” . O imagine de-a dreptul idilică, care contrastează puternic cu relatările martorilor vizavi de realitatea din aceste comune. Un alt articol din 30 iulie, „Comitetul Provizoriu din com. Batăr a demascat câţiva sabotori de colectări”, face referire la faptul că „Batăr este printre primele comune din plasa Tinca care a terminat secerişul încă de pe 21 iulie” . Totodată, se aminteşte că „ţărănimea muncitoare din Batăr a început treierişul pe data de 26 iulie” . Lucru contrazis de o mărturie păstrată din acea vreme.
În data de 29 iulie 1949, lumea s-a adunat la primărie şi a cerut primarului Bulzan şi celorlalţi lucrători din primărie … să aprobe pornirea treierişului grâului. Aceştia au refuzat spunând că nu au ordin în acest sens. Oamenii s-au înfuriat, au tăbărât în primărie, iau bătut pe cei de acolo, l-au dezarmat pe şeful de post de miliţie şi i-au pus pe fugă. Au tăiat firele de telefon … au blocat intrările în sat cu bolovani şi lemne să nu poată veni maşina securităţii. S-au tras clopotele… A ieşit în stradă toată suflarea satului. Numărul lor se apropia la 3.000 de suflete. S-au cântat cântece patrotice. S-a cântat imnul „Trăiască Regele” şi se striga „Noi vrem pâine, nu mălai, vrem pe Regele Mihai” .
A doua zi de la aceste incidente, ediţia ziarului Crişana din 30 iulie 1949, în articolul intitulat „Comitetul Provizoriu din com. Batăr a demascat câţiva sabotori de colectări” , face cel mult referire la zvonurile lansate de chiaburii din comună. „Pe măsură ce ţărănimea muncitoare se străduieşte să îndeplinească planul de recoltare a holdelor de vară, chiaburii din comună se ocupă cu fel de fel de zvonuri duşmănoase la adresa Partidului şi Guvernului, pentru a împiedica desfăşurarea muncilor în curs.
În timp ce Comitetul Provizoriu din comuna Batăr, împreună cu comisia comunală de însămânţări, duce muncă de lămurire pentru aratul miriştilor şi începerea treierişului, chiaburii Cefan Gheorghe cu 18 ha, pământ arabil, Crăciun Gheorghe cu 18 ha, Crăciun Ioan cu 14 ha, Andor Gh. Boiu cu 12 ha, Crăciun Gavril cu 11 ha se adună în casa chiaburului Andor Gavril, unde puneau la cale fel de fel de zvonuri şi manevre spre a împiedica ţărănimea muncitoare de la desfăşurarea muncilor agricole. Manevrele acestor chiaburi au fost demascate şi, în ciuda lor, ţărănimea muncitoare din Batăr a început treierişul pe data de 26 iulie” . Ulterior, în rapoartele autorităţilor, cei amintiţi mai sunt identificaţi ca şi conducătorii revoltelor şi arestaţi, iar unii – chiar executaţi. „Conducători: Boşca Gavril, 20 hectare, Crăciun Gheroghe, 18 hectare şi Andor Gavril, 6 hectare. Au fost executaţi Crăciun Ioan 11 hectare şi Sucigan Vasile”, se arată în raportul activistului PMR Pogorovici Vlad .
Totodată, familiie celor care au fost indicaţi în ziarul Crişana ca şi chiaburi vor fi deportate la Medgidia. Tabelul cu deportaţii din comuna Batăr cuprinde şi numele de Andor Floare, cu fiica Eva, fiul Florian şi nora Florica, este soţia lui Andor Gavril, autorul moral al rebeliunii, dispărut; Crăciun Iulia, al cărei soţ Gheorghe este autorul moral al rebeliunii, dispărut şi el; Crăciun Maria, cu cinci copii, a cărui soţ Ioan a fost executat; Crăciun Dumitru, instigator ostil regimului, particpant la rebeliune .
Demascarea chiaburilor din comune prin paginile ziarelor şi a gazetelor de perete era un prim pas spre lichidarea acestora. Toţi cei care erau expuşi în mod public unei asemenea umilinţe, automat erau incluşi pe lista neagră a Securităţii. Până la arestarea lor nu mai era decât un pas. Într-un articol din Crişana apărut în ziua de 15 iulie 1949, intitulat „Înlăturarea chiaburimii din cooperative – o manifestare a luptei de clasă la sate” , este dat exemplul cooperativei din Sânnicolau Român, unde, în cadrul operaţiunilor de reorganizare a cooperaţiei, s-a făcut şi verificarea tuturor membrilor cooperatori. Astfel, s-au găsit numeroşi duşmani, exploatatori ai ţărănimii muncitoare. „Între aceşti duşmani ai cooperaţiei, găsim pe Sav Petru proprietar a 120 jug., Sav Teodor cu 63 jug., Pop Dumitru, Paina Teodor cu câte 60 jug. Alungarea acestora din cooperativă a fost primită cu mare bucurie de ţărănimea muncitoare”. Ulterior, numele acestora se regăsesc pe lista persoanelor deportate în 10-11 august 1949. Familia Sav Petru a fost deportată în localitatea Cuza Vodă, judeţul Constanţa, în perioada 11 august 1949 – 11 august 1956, adică 7 ani . Pentru a „falsifica” şi mai mult starea de spirit care a cuprins lumea satului, numeroase articole vin să sublinieze coeziunea ce se realizeză în aceste localităţi sub impulsul doctrinei comuniste. În paginile Crişanei se regăsesc însemnări despre lucrările ce se fac în folosul comunităţii şi despre realizările prin munca voluntară. Cu toate acestea, organele centrale nu ezită să ceară celor din teritoriu mai multă vigilenţă. În ediţia din 8 iulie este semnat un articol cu titlul „Cât mai multă vigilenţă în conducerea cooperativelor” , apoi un altul pe 16 iulie – „Să întărim vigilenţa la sate” , iar pe 17 iulie mesajul transmis este: „Să pregătim cu atenţie campania de treeriş” . În paralel, prin satele bihorene sunt trimise echipe de agitatori cu scopul de a-i lumina şi îndruma pe toţi să lucreze.
De prin 24 iulie până la sfârşitul lunii, în paginile ziarului Crişana nu mai găsim nicio referire la acţiunile de sabotare iniţiate de chiaburime, chiar dacă lumea satelor începe să fie cuprinsă de frământări. Mai mult, în zilele de 28, 29, 30, 31 iulie, când uliţele satelor din Bihor erau împânzite de ţăranii înarmaţi cu furci, când revoltele ating punctul maxim, ziarul Crişana se mulţumeşte să muşamalizeze întreaga operaţiune, alocând spaţii vaste articolelor despre campania de seceriş care fusese anunţată că a debutat pe data de 26 iulie. Într-un articol apărut în 27 iulie în Crişana intitulat „A început treierişul în judeţul Bihor” , pe lângă plasa Tinca, lucrările de treieriş au început cu o zi înainte şi în plasa Săcueni. „În plasa Săcueni treierişul s-a pornit ieri (26 iulie 1949) după amiaza în câteva comune. Ţăranii muncitori din Săcueni, Diosig şi Cadea au dat drumul la maşinile de treer” . Demararea lucrărilor este anunţată cu multă emfază, „oamenii aleargă harnici să arunce snopii, să care paiele, să strângă boabele care curg aurii şi grele din toba batozelor. Pe faţa tuturor ţăranilor săraci şi mijlocaşi din aceste comune se citeşte bucuria că au ajuns să vadă rodul trudei lor”. În realitate, lucrurile stăteau altfel. „Miercuri seara (27 iulie 1949), femeile muncitoare de la batoze au insistat deja să primească plata în grâu şi nu în bani. Joi dimineaţa, şi Şorban Gavril a instigat pe piaţă femeile ca să nu muncească bărbaţii lor pentru bani. La ora 11, au început femeile să intre, să se adune în incinta primăriei. Una m-a şi lovit peste gură. Femeile l-au bătut pe preşedintele cooperativei, au spart uşa cooperativei, năvălind în cooperativă”, mărturiseşte Bartoş Ştefan, într-o declaraţie dată pe data de 8 august 1949.
August 1949
Începând cu 31 iulie 1949 satele bihorene sunt încercuite şi ocupate de trupe de securitate, armată şi miliţie. Odată trupele dislocate, s-au demarat operaţiunile de lichidare a acţiunilor chiabureşti, operaţiuni începute cu ziua de 31 iulie şi terminate în ziua de 3 august. În timpul operaţiunilor au fost executaţi în regiunea Oradea 16 chiaburi, toţi capi ai acţiunilor contrarevoluţionare, iar sute de persoane au fost ridicate şi evacuate în Medgidia, judeţul Constanţa. Cu toate că aceste trupe de ordine au fost cantonate în mai toate regiunile din judeţ, atmosfera încărcată se menţine, chiar şi în primele zile ale lunii august, aşa cum o dovedesc şi notele şi rapoartele informative transmise de agenţii informatori repartizaţi în judeţ. În comuna Bicaciu, în ziua de 2 august, cam pe la ora 13, a venit un grup de femei strigând că pită le trebuie. Ţăranii revoltaţi, în număr de peste 500, au tăiat firele de telefon şi au baricadat intrările în sat. Înspre seară, a venit armata, a înconjurat satul şi a instalat mitralierele în poziţie de tragere. Agitatorii au fost prinşi şi executaţi pe data de 3 august: Bejan Petrică prins şi executat fără milă, Turcuţ Petru, împuşcat după ce a fost bătut şi maltratat până la sânge. Preotului catolic Ivany Gyorgy i-au fost zdrobite mâinile de la picioare, apoi împuşcat în faţa bisericii, în timp ce Buciko Ştefan s-a alăturat răsculaţilor.
În acele zile de început de august, când capii revoltelor erau executaţi fără milă, iar familiile lor arestate, reporterii ziarului Crişana, într-un lăudabil exces de zel, redactează ample articole despre entuziasmul ţăranilor de prin satele bihorene adunaţi la arii pentru campania de treieriş. Primele pagini din ediţiile cotidianului local de limbă română erau împânzite de articole elogioase la adresa muncitorilor care „cu mult avânt lucrează” în campania de recoltare a grâului. În numărul din 2 august se anunţă că „în judeţul Bihor s-au secerat până în prezent 88,9% din suprafaţa cultivată cu grâu şi că peste 15% din cereale au fost treerate în comuna Săcueni” , iar în ediţia din 3 august putem citi că „la Gospodăria Agricolă de Stat s-a treerat până în prezent 10% din recoltă şi că în plasa Centrală campania de treeriş şi dezmiriştiri se desfăşoară cu mult avânt” .
După 5 august, lucrurile încep să intre în normal, satele bihorene, prin forţa armelor, fuseseră aduse la tăcere, execuţiile publice, arestările şi evacuarea familiilor instigatorilor au avut darul de a-i cuminţi pe ţărani, lucru care reise şi din articolele din presă, articole care încep să aibă acelaşi conţinut cu notele şi rapoartele informative ale agenţilor repartizaţi în judeţ. Articolul din pagina 1 a numărului din 7 august 1949 al ziarului Crişana este edificator în acest sens. În „Ţărănimea muncitoare conştientă contribuie la buna desfăşurare a campaniei de recoltare şi a colectărilor” se relatează cum „ în comuna Sânnicolau de Munte muncitorii agricoli de la batoza nr. 661 au chemat la întrecere pe muncitorii de la celelalte batoze care lucrează în hotarul acestei comune. Şi la Cherechiu, muncitorii de la batoză se află în întreceri” . Tot aşa, în buletinul informativ întocmit de către Comitetul Judeţean Bihor al PMR pe baza datelor transmise de agenţii informatori repartizaţi în judeţ la 5 august 1949, se precizează că în comuna Sânnicolau de Munte „Muncitorii batozei nr.661 au chemat la întrecere muncitorii de la celelalte două maşini din comună. La fel muncitorii de la batozele din comuna Cherechiu sunt în întreceri” . Este evident că datele raportului au fost transmise redactorilor cotidianului Crişana, care au inclus în articolul din 7 august doar acele exemple de localităţi unde liniştea şi munca s-au instaurat. În acelaşi raport din 5 august se precizează că în comuna Ianoşda „au pregătit convoiul cu drapele, flori şi lozinci şi au plecat la Salonta pentru a preda cota” , iar pe 7 august, în Crişana se scrie „în comuna Ianoşda, plasa Tinca, ţăranii muncitori au alcătuit un convoi sărbătoresc din carele ce au transportat primele cote la centrul de colectare. De asemenea, acelaşi articol face referire la comuna Belfir, unde „cele două batoze aflate la întrecere în ziua de 4 august au izbutit să treere 8.000 kgr, iar în ziua următoare numai până la prânz au treerat câte 7.000 kgr” . Relatarea coincide izbitor cu cea din raportul din 5 august: în comuna Belfir „s-au organizat întreceri socialiste între cele două batoze. Ieri s-a treierat 8.000 kg, azi, până la orele 13 au treerat 7.000 kg. Muncitorii în această comună cântă şi munceşte” . Şi asta se petrecea la doar trei zile de la execuţia publică a doi locuitori din Belfir. „În ziua de 30 august, circa 150 de persoane, pe la ora 1 noaptea, au demonstrat în faţa Comitetului Provizoriu. În ziua de 1 august, au fost executaţi de securitate Csak Ladislau şi Lorincz Iosif, vestiţi şovini şi reacţionari, mijlocaşi, primul, fiu de chiaburi”, mulţi alţii au fost ridicaţi . AN-DJB, fond CJB al PCR, dosar 510/1949, f. 172.
În următoarea perioadă, în comunele din Bihor a fost declanşată o acţiune fără precedent de curăţare a satelor de elementele nesănătoase, capii revoltelor şi familiile lor, în total 863 persoane fiind ridicate şi deportate în Constanţa. Însă niciun rând din paginile oficiosului PMR nu trădează cumplita operaţiune la care a fost supusă lumea satului românesc. Cel mult, pentru a justifica arestările care au bulversat aceste localităţi, în următoarele ediţii ale cotidianului local încep să fie relatate câteva cazuri despre demascare unor chiaburi sau despre înlăturarea lor din cooperative.
Mărturii orale ale participanţilor
Dumitru Maghiar (foto) s-a născut în mai 1928, în comuna Sânnicolau Român. Chiar dacă revoltele care au cuprins înteg Bihorul nu s-au manifestat cu o atât de mare intensitate în această zonă de vest a judeţului, totuşi o oarecare tensiune şi frământare s-a manifestat pe uliţele vechiului sat de ţărani liberi. Tatăl, veteran de război, a primit, la Reforma din 1921, 4 holde, echivalentul a 1,16 ha, însă Reforma din 1945 nu i-a mai adus nimic.
Anul 1949 a rămas scris în memorie pentru că a dus cu el cotele şi, implicit, sărăcirea familiei. „Din 1949 au început cotele şi lămurire. Şi cei gazdă, şi cei săraci au dat cote. Aveai carte de obligaţii, şi de lapte, şi de carne, şi de lână, de ce aveai. Era musai să le plăteşti. Nu puteai să comentezi că căpătai de bătut. Veneau acasă şi îţi sechestrau pernele şi ce aveau în casă. Odată, deşi am dat cota la fasole, au furat-o şi au venit colectorii să se urce în pod după porumb. Le ziceam că îmi trebuie să mănânc, dar ei îţi puneau cotă că nu-ţi mai ajungea. De la batoze nu mai duceai nimic acasă, gazdele mergeau acasă fără nimic. Pe ei îi strângeau la primărie, îi închidea acolo peste noapte şi îi băteau. Se ştia. Unul a şi murit. Chiaburii nu erau răi, puteau zice comuniştii ce vroiau”, mărturiseşte Dumitru Maghiar.
În ce-i priveşte pe comunişti, resentimentele faţă de aceştia erau încă vii. Abuzurile materiale, cele fizice exercitate asupra vecinilor, chiar şi bogaţi, care nu erua văzuţi ca nişte exploatatori, şi dincolo de acestea încercarea de a-i convinge pe ţărani că nu există Dumnezeu, i-au făcut pe comunişti să fie urâţi şi dipreţuiţi de săteni. „În partid îi primeau numai pe cei săraci. Pe bogaţi nu i-a primit, trebuia să-i stoarcă de avere. Comuniştii făceau tot răul, băteau pe gazde, duceau atâta grâu, cât să nu mai avem de pită. Ce să protestezi? Că te băteau. Cum să nu-mi fie frică? Legea e lege”, povesteşte Dumitru Maghiar, în amintirea căruia mai este vie imaginea celor care erau bătuţi, torturaţi de comunişti. Primii care au trecut de partea comuniştilor au fost cei mai săraci dintre săteni. Ei au putut fi ademeniţi uşor cu funcţii şi un nou statut în societate, ei sunt primii care vor forma echipele de colectori. „Au fost mulţi săraci. Şi ei au fost primii care au intrat în comunism. O dată am dat cota de lapte, dar ei au făcut scăzământ, aşa că au venit a doua oară. Au venit cu căruţa, erau doi veri de-ai nevestii. Nu m-au cunoscut şi au început să facă sechestru pe perini şi dricar”, spune Dumitru Maghiar.
În lumina presiunilor financiare apăsătoare, chiaburii din Sânnicolau Român iau calea oraşului, în cel mai fericit caz. Câţiva dintre ei sunt duşi la Canal. „Trei gazde, Sav Petru, cu 100 de holde de pământ şi herghelie de cai, Paina Filipe Nicolaie, Miheş Petre, a Todii, au fost duşi la Canal. Casele lor au fost confiscate şi acolo s-au făcut grădiniţă şi colectiv. Biserica a avut şi ea 64 de holde, i s-a luat tot. În 50, în august mergeam în armată la Constanţa. La Medgidia m-am oprit să schimb trenul. Acolo i-am întâlnit pe câţiva de la noi. Două fete, a Relii, din Berechiu m-au recunoscut. Mai erau cu ele două din Mărţihaz, Hălmăjan, şi două din Gepiu. Mi i-au arătat pe cei a Savului care atunci treceau cu căruţa pe lângă mine. Erau amărâţi. Prost îmbrăcaţi şi spuneau că lucrează la Canal. Niciunul nu s-a mai întors în sat”, şi-a amintit Dumitru Maghiar despre accea perioadă, o mărturie valoroasă a acelor vremuri.
Dorind să-şi păstreze independenţa, acesta a reuşit până în 1960 să se ţină departe de Colectiv. Din 1952 încep înscrierile în colectiv, primii care fac acest pas fiind cei săraci. Dumitru Maghiar avea doi boi cu care îşi lucra pământul, Iambor şi Mişca. Atât de mult i-a iubit, încât de fiecare dată când i se propunea să intre în colectiv, refuza să facă acest gest pentru a nu se despărţi de ei. „Le spuneam că intru în colectiv dar bivolii tot nu îi dau”, îşi încheie amintirile Dumitru Maghiar despre acea perioadă. Însă dragostea omului faţă de propria independenţă şi propriul avut a fost înfrântă în 60, când a fost nevoit să se înscrie în Colectiv.
Penitenciarul Oradea
În lumina acestor informaţii, se explică miile de ţărani bihoreni arestaţi ce primesc eticheta de sabotori, fie pe cea de infractori la siguranţa statului în anul 1949, ei umplând până la refuz beciurile şi celulele Penitenciarului Oradea. Data de 1 ianuarie 1949 înregistrează un număr de 779 de deţinuţi de drept comun. Din 1 februarie 1949 se face menţiunea deţinuţilor politici care sunt aduşi şi scoşi din penitenciar. Astfel, la acea dată pe lângă cei 854 de deţinuţi de drept comun, regăsim în beciurile orădene 131 deţinuţi politici, în total, potrivit evidenţelor, 974 . Fluctuaţiile sunt destul de mari. De remarcat că, din categoria „deţinuţilor de drept comun” fac parte atât sabotorii, cât şi frontieriştii sau cei arestaţi pentru deţinere de „devize” sau pentru „răspândire ştiri” etc. La data de 2 martie 1949 numărul total al încarceraţilor se ridică la 1.043, din care 129 au statutul de „politic”. Acest tip de evidenţă se opreşte la data de 5 martie 1949 (953 de deţinuţi de drept comun, 83 politici, în total 1.036), inventarierea locatarilor fiind reluată pe data de 15 septembrie 1949, într-un alt registru completat până pe 18 octombrie 1950. La data ţinerii noii evidenţe, 15 septembrie, în puşcăria de la Oradea se găseau 1.010 deţinuţi, din care 789 de drept comun şi 230 politici . Pe data de 19 septembrie 1949, în Penitenciarul Oradea sunt înregistraţi cei mai mulţi deţinuţi politici, 254. În acea zi, sunt primiţi pe porţile închisorii 42 deţinuţi de drept comun (dintre care 16 sabotori, doi frontierişti şi două persoane condamnate pentru „devize”), urmând să părăsească arestul 74 de persoane (dintre care 10 sabotori şi 50 de frontierişti). Astfel, la finalul zilei erau în celulele închisorii 1.012 locatari (754 deţinuţi de drept comun şi 254 politici, aceştia din urmă reprezentând un procent de 25%). Pe data de 16 noiembrie 1949 înregistrăm un nou record, 1.048 persoane încarcerate (820 deţinuţi de drept comun, respectiv 228 politici, adică 21%), mult peste capacitatea medie a spaţiului carceral. În ziua de 20 octombrie 1949 au fost trasferaţi de la Oradea, cu destinaţia Cluj-Napoca, 50 de deţinuţi politici, majoritatea membri ai Organizaţiei „G4” . În cursul zilei de 16 decembrie apare un trasfer de 151 de deţinuţi de drept comun (în arest mai rămânând 647, la care se adaugă cei 129 politici), iar pe data de 18 decembrie părăsesc beciurile orădene alţi 158 de deţinuţi de drept comun, astfel încât la acea dată numărul lor este de 496, la care se adaugă cei 129 politici (în total 625). Ultima filă din anul 1949 indică faptul că Penitenciarul Oradea găzduieşte 456 de deţinuţi de drept comun, respectiv 162 politici, în total 618 persoane.
Pentru anul 1949 Arhiva Penitenciarului Oradea este foarte bogată, nu mai puţin de 14 dosare venind să ofere o imagine complexă a ceea ce au însemnat dimensiunile represiunii comuniste în acest an. Mulţimea informaţiilor este, totuşi, greu de structurat. Pentru perioada ianuarie – martie 1949, câte două registre, alte două registre care merg până la mijlocul lunii mai 1949, respectiv mijlocul lunii iulie 1949, pentru luna martie culegem informaţii din patru registre. O perioadă rămasă descoperită pare să fie de la jumătatea lunii august până la jumătatea lunii septembrie 1949.
Cele două registre aferente lui ianuarie 1949, oferă date pentru 174 de persoane încarcerate în Penitenciarul Oradea. Pe lângă delictele silvice, furt etc. şi infracţiunile de omor, loviri etc., regăsim 48 de sabotori, din care şapte femei (cinci casnice şi o comerciantă ). Categoriile din care provin sabotorii sunt diverse: morari – 7, comercianţi – 4, plugari – 6, un notar , muncitori – 5 etc. Ca pregătire şcolară, trei sunt analfabeţi; patru persoane sunt absolvente a două clase, cinci persoane au urmat trei clase, cele mai mule, 11 persoane au absolvit primul ciclu de patru clase primare. Alţi cinci deţinuţi au o pregătire şcolară de cinci clase, iar nouă persoane au urmat şase clase, în timp ce cinci persoane au absolvit şapte clase primare. Avem şi doi absovenţi de liceu. Cei cinci deţinuţi pentru trecere de frontieră sunt muncitori – 2, un chelner, un lăcătuş, un librar, respectiv un tăbăcar. Două persoane, un funcţionar şi un curelar, au fost încarcerate pe baza Legea aurului nr.638/1946, fiind depistate ca posesoare de monede de aur, celebrii „cocoşei”.
Pentru luna februarie a anului 1949 au fost completate 275 de rubrici din cele două registre, din care 53 de persoane condamnate pentru sabotaj, 21 pentru trecere de frontieră, respectiv patru pentru Legea aurului, iar alte cinci pentru port ilegal de arme. Sabotorii provin dintr-o largă paletă de categorii profesionale: 15 sunt plugari, patru morari, trei muncitori, trei comercianţi, respectiv doi funcţionari etc. Cei mai mulţi (15) au absolvit patru clase primare, pe locul doi se situează cei care au urmat cinci clase primare, respectiv şase clase primare. Avem trei absolvenţi de liceu (un ceasornicar, un măcelar, respectiv un funcţionar), dar şi absolvenţi ai unor cursuri superioare (bijutier, contabil, inginer, comerciant). Preotul Häuler Paul, născut la 30 decembrie 1894, domiciliat în localitatea Şimleul Silvaniei, necăsătorit, a fost condamnat pentru deţinere de „devize” la cinci ani de închisoare, plus încă 730 de zile . Potrivit registrelor Penitenciarului Oradea, încarcerarea preoţilor sub acest motiv pare să fie o practică larg întâlnită.
Pentru luna martie s-au întocmit patru registre de evidenţă a condamnaţilor. Astfel, numărul deţinuţilor luaţi în evidenţă este de 314. Pe primul loc în categoria infracţiunilor politice se află sabotajul, fiind înregistrate 72 de cazuri, urmat de infracţiunile de trecere de frontieră – 63. În ce priveşte categoriile sociale din rândurile cărora proveneau arestaţii, 55 de persoane sunt plugari, iar 16 femei sunt casnice.
Pentru luna aprilie dispunem de două registre, care înregistrează un număr de 227 persoane, din care condamnările pentru sabotaj se ridică la 86, cele pentru trecere de frontieră la şase, trei pentru port de armă, iar şase acuzate pentru deţinerea de „devize” (valută – n.n.). Începând cu această lună, sunt evidenţiaţi 31 infractorii la „siguranţa statului”.
Luna mai deschide o nouă filă de evidenţă a 162 de persoane, 35 de cazuri de sabotaj, 11 de trecere de frontieră, 2 cazuri devize, respectiv 27 de infracţiuni contra siguranţei statului. În această lună, de la Securitate sunt aduşi la Penitenciarul Oradea 17 dintre membrii Organizaţiei „G4”, care, mai apoi, au plecat definitiv, pe data de 20 octombrie1949, la Penitenciarul Tribunal Cluj, în vederea judecării.
Cele două registre aferente lunii iunie 1949 notează 185 de deţinuţi, dintre care sunt amintite 76 de infracţiuni de sabotaj, respectiv patru de trecere de frontieră. Numărul plugarilor care în această lună au umplut celule Penitenciarului se ridică la 38, urmaţi de şapte comercianţi, nouă măcelari, şapte muncitori etc..
Registrul aferent lunii iulie vine şi indică un total de 200 de condamnaţi, dintre care 37 pentru sabotaj, nouă pentru trecere de frontieră, respectiv în categoria infractorilor la siguranţa statului 80 de persoane.
O perioadă descoperită rămâne 15 august – 12 septembrie 1949. Totuşi, in primele 14 zile ale lunii august, evidenţele Penitenciarului precizează un număr de 62 de persoane, dintre care 20 arestate pentru sabotaj, iar 19 persoane sunt incluse în categoria infractorilor la siguranţa statului. Pentru a doau parte a lunii septembrie un nou registru este oglinda mişcărilor sociale din rândul satelor bihorene. Din cei 138 de persoane încarcerate începând cu 12 septembrie la Penitenciarul Oradea, 104 au fost depuşi fiind consideraţi infractori la siguranţa statului (38 sunt plugari, iar 25 sunt chiaburi), iar 20 sunt priviţi ca sabotori (12 plugari).
Fişele lunii octombrie sunt grupate în două registre distincte. Primul opis se referă la un număr de 161 de persoane, dintre care 102 sabotori, respectiv 35 infractori predaţi Securităţii. 89 provin din rândul plugarilor, iar 11 dintre persoanele încarcerate sunt casnice. Cel de-al doilea document aferent lunii octombrie aduce un plus de 158 de încarceraţi, 80 pentru sabotaj (54 plugari, 5 casnice etc.), respectiv 48 de infractori la siguranţa statului (18 plugari, opt cadre militare etc.).
Pentru luna noiembrie înregistrăm un număr total de 178 de persoane, din care 70 sabotori, respectiv opt reţinuţi pentru port ilegal de armă, iar opt persoane fac parte din categoria infractorilor la siguranţa naţională. Numărul plugarilor închişi pe parcursul lunii noiembrie se ridică la 85, iar alte 17 casnice vor îngroşa şi ele rândurile ocnaşilor.
