Conducerea Penitenciarului Oradea Mare

Autor: Cristina PUŞCAŞ

La conducerea unităţii carcerale, din anul 1945 s-au perindat trei persoane: Ioan N.Muth, Ladislau Szartori, respectiv renumitul Iosif Nemeş, care a jucat un rol esenţial în procesul de „reeducare”, considerat cel mai sinistru experiment din istoria „holocaustului roşu”. Iosif Nemeş s-a născut la data de 28 ianuarie 1911 în comuna Ditrău, judeţul Harghita. Este absolvent al şcolii elementare şi a absolvit trei clase de Liceu Industrial, lucrând ca tâmplar la Fabrica „Rossler” şi la Atelierul „Hirtsch” din Bucureşti (1938-1940). A fost memebru PCdR din ilegalitate, în anii 30 participând la organizarea unor celule comuniste în localităţile Beiuş şi Finiş, convocând mai multe întâlniri clandestine şi a participat la răspândirea unor manifeste şi broşuri comuniste . O caracterizare din anul 1941 întocmită de Poliţia din Beiuş îl descrie pe Nemeş ca pe un „un comunist fanatic, bun propagandist, încrezător în posibilităţile sale de organizator, capabil de a pune la cale acte de sabotaj şi de teroare” . Pentru activitatea sa de ilegalist, Curtea Marţială a Corpului 6 Armată Timişoara l-a condamnat pe Nemeş, în ziua de 8 septembrie 1941 la 10 ani de muncă silnică pentru „crimă de primejduire a existenţei şi intereselor statului”, urmând să fie eliberat la 1 septembrie 1944 din Penitenciarul Mărgineni. Începând cu 1 aprilie 1945 şi până la 1 februarie 1949, Nemeş a deţinut funcţia de director al Penitenciarului Oradea-Mare, unde a tolerat o serie de abuzuri împotriva deţinuţilor. Acesta, scria într-o declaraţie dată la Oradea la 15 octombrie 1948, despre Pop Filimon, prim-gardian la Penitenciarul Oradea Mare că „Dimineeaţa la deschidere stătea în faţa coridorului cu ciomagul în mână şi lovea cum veneau deţinuţii afară fără niciun motiv. Aceasta am observat prin geam. Bătea, lovea fără niciun motiv, avea darul beţiei în fiecare zi …. Pop Filimon era un bătăuş care bătea pe deţinuţii politici până la sânge” , confirmând tratamentele inumane aplicate deţinuţilor.

Zorii reeducării, care a atins culmea paroxismului la Piteşti, unde potrivit lui Aleksander Soljeniţân a avut loc „cea mai mare barbarie a lumii contemporane” , au fost întrezăriţi, după declaraţia lui Nemeş, începând cu anul 1945 la Oradea, Satu Mare, Sighet etc. Nemeş nota că „din partea DGP au fost date instrucţiuni şi circulări în legătură cu reeducarea deţinuţilor … Se punea accent foarte mare în legătură cu munca în ateliere şi fabrici, adică ca prin muncă să se meargă la reeducarea deţinuţilor” . La Oradea, Nemeş se va dovedi deosebit de abil în supravegherea deţinuţilor, organizându-şi o reţea proprie de informatori în închisoare. Ulterior, i s-a încredinţat misiunea de a superviza acţiunea informativă din închisorile din ţară. În martie 1949 a fost numit şef al nou-înfiinţatului Serviciu Operativ, pentru care a recrutat o serie de lucrători din Miliţiile şi birourile locale de Securitate.
Promovat şeful Serviciului operativ, un organ al Securităţii care a luat fiinţă în martie 1949 cu scopul de a coordona activitatea informativă din penitenciare , Nemeş ajunge la Penitenciarul Suceava, acolo unde sunt puse baze reeducării. Prima sa vizită ar fi avut loc în aprilie 1949, prilej cu care a luat legătura cu Eugen Ţurcanu . “Subsemnatul am cunoscut despre problema aşa-zisei reeducări a deţinuţilor în anul 1949 în Penitenciarul Suceava”, recunoaşte Iosif Nemeş . Eugen Ţurcanu, cel însărcinat să treacă la reeducarea studenţilor la Piteşti, declara în interogatoriul său din 19 aprilie 1954 că: „De la dl. Inspector Nemeş Iosif am primit ordinul de a organiza Camera 4 secţia spital (locul în care au început în noaptea de Crăciun a anului 1949 torturile asupra deţinuţilor politici) unde urmau să fie introduşi din cei ce-şi făcuse demascările pentru a putea primi cărţi şi să aibe dreptul la plimbare” .
Nemeş este cel care va aproba la finele lunii noiembrie folosirea bătăii, însă, deşi ulterior va avea câteva momente de ezitare, nu va lua nicio atitudine, fiind absolut mulţumit de rezultatul final al demascărilor: „Subsemnatul nu am oprit bătaia deorece pe deoparte m-a bucurat faptul că deţinuţii se bate deoarece scoteau informaţii mai multe şi pe de altă parte vedeau că unitatea legionară se sparge … deşi am constat această situaţie, totuşi deorece am primit şi de această dată un material bogat, nu le-am dat nici un fel de ordin pentru oprire, însă le-am spus să fie atenţi pentru ca lucrurile să nu ia proporţii” . În anul 1950 va fi destituit din funcţie, iar în perioada noiembrie 1950 – 1951 va ocupa funcţia de director adjunct la Ferma „30 Decembrie” a CC al PMR, ulterior va desfăşura activitate de controlor la Sectorul de Control al CC al PMR (decembrie 1951 – 1952), la începutul anilor 50 locuind în Bucureşti.

Locul său la conducerea Penitenciarului Oradea Mare a fost preluat de către locotenent-major Ioan Rusu (1950-1951), urmat de către locotenent Ioan Prodan (1952), sublocotenent Nicolae Deceanu (1952-1953), respectiv locotent major Nicolae Tilici (1953-1955). Începând cu anul 1955 şi până în 1956 în fruntea centrului de detenţie de pe Criş s-a aflat locotenent-colonelul Vasile Coşeru, urmat de locotenent-colonelul Szabo Zoltan (1956-1964). Spre finalul perioadei de funcţionare, la frâiele Penitenciarului Oradea s-au aflat locotenent-colonel Constantin Marinescu, respectiv locotenent-colonelul Ioan Diniş (1966-1977).