TRAIAN DORZ – liderul “Oastei Domnului”, poet
Născut la 25 ianuarie 1914, în Râturi – Mizieş, jud. Bihor
Tatăl – Constantin, mama – Maria
Perioada de detenţie: 30 decembrie 1947 – aprilie 1948; mai 1948; 12 februarie – noiembrie 1950; 25 decembrie 1952 – 2 iulie 1956; 13 martie 1959 – 22 iunie 1964; 3 august 1982 – 7 ianuarie 1983
A petrecut în temniţele comuniste 17 ani
Centre de detenţie: Seruritatea Beiuş, Oradea (20 ianuarie 1948 – ; 23 iunie 1950 – 2 noiembrie 1950), Deva, Cluj-Napoca, Gherla, Ghencea, Popeşi-Leordeni, Caransebeş, Periprava – Grind, Satu – Mare; domiciliu obligatoriu în localitatea Dropia

Traian Dorz, poet, este liderul spiritual al „Oastei Domnului”. Această asociaţie este considerată în rapoartele Securităţii „o asociaţie religioasă culturală în Eparhia ortodoxă română a Bihorului … înfiinţată în 14 iunie 1932 … în legătură cu Oastea Domnului din Sibiu. În cuprinsul Eparhiei Bihorului a avut vreo 2.000 de membri până în 1940. Există o ramură a Oastei Domnului … care în Bihor este reprezentată prin Traian Dorz. Această ramură alunecă spre sectarism …”
Calvarul său a început pe data de 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai. Traian Dorz a fost arestat după ce de Crăciun a organizat un program religios şi a distribuit alimente împreunii cu cei din Oastea Domnului la spitalul şi închisoarea din Beiuş. De la Beiuş, a ajuns la Securitatea din Oradea, de unde în 20 ianuarie 1948 a fost dus la Penitenciarul Oradea, după care alte trei luni, până în aprilie 1948, le-a petrecut la Gherla.
În mai 1948, a fost rearestat pentru trei săptămâni, fiind închis la Securitatea din Oradea. Începând din 12 februarie 1950 şi până în aprilie 1950 și-a petrecut viaţa la Securitatea Beiuş.
„Era ziua de 12 februarie 1950. Şi înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să-mi dea palmele peste faţă, cu pumnii peste cap, cu genunchii în stomac… mă smuci de braţ şi cu un pumn şi cu un picior în spate, mă izbi” Traian Dorz, Hristos – mărturia mea
„Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării” Traian Dorz, Hristos – mărturia mea
A fost readus la Securitatea din Oradea, iar din 23 iunie 1950 până în 2 noiembrie 1950 a fost închis din nou la Penitenciarul Oradea.

„Cinci luni am trăit acolo …, din iunie până în noiembrie. La şoldurile uscate, de îndelungata zăcere pe scândurile goale sau acoperite doar cu rogojini rupte, mi se făcuse două bătături mari şi negre” Traian Dorz, Hristos – mărturia mea
Pe data de 24 decembrie 1952, pe numele lui Traian Dorz, la acea dată contabil în Simeria, a fost emis un ordin de internare pe o perioadă de 60 de luni, pentru faptul că ar fi „legionar”. A fost dus la Securitatea din Deva. În martie 1953 a fost transferat la Ghencea, în iulie, la Popeşti Leordeni, iar pe 2 noiembrie 1953 a ajuns la Caransebeş. A fost eliberat pe data de 2 iulie 1954, fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Dropia, de unde a plecat abia pe 2 iulie 1956. A fost rearestat pe data de 13 martie 1959 şi condamnat de către Tribunalul Cluj la 16 ani muncă silnică, fiind eliberat pe 22 iunie 1964, după ce a trecut pe la Gherla, Periprava etc.

FLOARE FLOREA

Născută la 25 ianuarie 1931, din Traniş, jud. Cluj

Tatăl – Dănilă, mama – Floare

Perioada de detenţie: 2 februarie 1958 – 14 aprilie 1964

Condamnată la 25 de ani pentru infracţiunea de favorizare la crimă de constituire de bande, în scop terorist, a găzduit pe fraţii Suşman

Locuri de detenţie: Cluj, Mirecurea Ciuc.

După zece ani de pribegie, trădaţi, cei doi fraţi Şuşman vor fi încercuiţi în ziua de 2 februarie 1958 în satul Traniş, comuna Valea Drăganului, judeţul Cluj. Cei doi se ascundeau în şura lui Romul şi Floare Florea[1].

Casa, grajdul şi şura lui Romul Florea au fost percheziţionate de două ori, fără niciun rezultat. Cei doi soţi au fost anchetaţi mai multe ore, fără însă să divulge nimic. Dar, “în jurul orei 8,30, Florea Floare, fiind dusă în grajd şi anchetată din nou, a început să strige că nu se sperie de ameninţări. La strigătele anormale ale femeii, s-a dat ordin să se pătrundă în pod şi să se dea jos tot fânul. A început un schimb de focuri, iar pentru a-i “intimida” s-a dat foc la o căpuţă de fân ce se afla în spatele grajdului. S-a dat apoi foc la un colţ al grajdului. …grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiţii au ars”[2].

Autenticitatea acestor informaţii este pusă la îndoială chiar de fiul familiei Florea, Gheorghe Florea, care locuieşte în comuna Tileagd, din Bihor, acolo unde s-a mutat cu părinţii, după eliberarea acestora din închisoare. Gheorghe Florea avea şase ani în acele zile de februarie. Primele amintiri din acea dimineaţă friguroasă sunt legate de tatăl său peste care un securist arunca o găleată cu apă, probabil după aplicarea unei corecţii exemplare. Tot din acele  prime ore ale zilei, Gheorghe Floare îşi aminteşte cum două cadavre carbonizate erau târâte pe o sanie. “Era înt-o vineri în luna februarie. Când m-am trezit era trecut de opt. Eu nu am ştiut de ei. Umblau cu icoane prin sat. Poiata unde au ars nu era lângă casă. Era mai jos, la un kilometru de casă. Securiştii au dat foc la o căpiţă şi au împins căpiţa în flăcări către poiată. În acea noapte, mama şi tata au dormit în casă. Nu au ştiut nimic. Dimineaţa eram înconjuraţi de o campanie de securişti. I-am văzut când i-au dus cu sania. Erau arşi“, ne-a relatat Gheorghe Florea[3]

În 22-24 iulie 1958, are loc procesul grupului Şuşman, la Tribunalul Militar Cluj, dar nici un Şuşman nu era prezent. Toţi fuseseră ucişi, rămân sentinţele pe viaţă a celor care i-au ajutat. Florea Floarea, care se va stabili în comuna Tileagd, judeţul Bihor, va fi condamnată la muncă silnică pe viaţă, comutată ulterior la 25 de ani. La fel şi soţul ei, Romul şi tatăl lul, Constantin vor fi condamnaţi prin Sentinţa nr. 983 din 26 iulie 1958 emisă de Tribunalul Militar Cluj.[4] Potrivit Sentinţei de la dosarul înregistrat la AFDP Filiala Bihor, Florea Floare, născută la data de 25 ianuarie 1931, era la data arestării domiciliată în satul Traniş, comuna Valea Drăganului, raion Huedin. Era căsătorită, avea doi băieţi, nefiind încadrată politic, de origine socială ţărănească, cu două hectare de teren.  Se reţine din descrierea faptei că “Florea Floare zis Florica l-a cunoscut pe fugarul Şuşman Teodor, începând din vara anului 1956, când acesta, sub numele de Petrea din Călăţele, umbla prin satul Traniş şi vindea rame şi balamale. Cu această ocazie, banditul Şuşman Teodor se duce la inculpata Florea Floare pentru a vedea dacă este posibil ca la nevoie să se poată adăposti acolo. În cursul lunii decembrie 1957, cei doi bandiţi, plecând din şura lui Brazda Ilarion şi Lungu Anica, întru-cât au fost căutaţi de organele securităţii, se retrag în satul Traniş, unde se adăpostesc la grajdul lui Florea Romulus şi Florea Floare zis Florica, iar dimineaţa, aceasta din urmă îi găseşte pe cei doi fugari că aceşti fraţi Şuşman care sunt fugiţi şi urmăriţi de către organele de stat. În discuţiile pe care le-a avut, inculpata cu cei doi fugari, printre altele, aceştia i-au cerut să-i alimenteze promiţându-i în schimb, că după ce se va schimba regimul vor fi recunoscători şi o vor recompensa. De menţionat că inculpata Florea Floare a acceptat să-i găzduiască pe cei doi fugari, dându-şi consimţământul în acest sens şi soţul Forea Romulus. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, a anului 1957, inculpata a consumat băuturi alcoolice împreună cu cei doi bandiţi şi apoi s-a deplasat cu ei la Florea Floare a Toaderii. Existând informaţii că cei doi bandiţi pe la începutul lunii februarie se adăpostesc în şura inculpatei Florea Floare, organele de stat, în noaptea de 1-2 februarie au făcut o descindere la faţa locului şi au cerut inculpatei să dea relaţii unde se adăpostesc fugarii, însă aceasta a refuzat. În cele din urmă, a fost determinată ca să … o grupă în grajd, unde însă cei doi bandiţi au tras focuri de armă, pentru care motiv, grupa s-a retras cerându-le acestora să se predea”[5].

Va fi condamnată la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea în întregime a averii pentru favorizarea la crimă de constituire de bande, în scop terorist. Conform fişei sale matricole pedepsa sa va fi comutată la 25 de ani închisoare, urmând să petreacă aici până în anul 1983. Însă, după 6 ani şi 2 luni va beneficia de prevederile Decretului 176/1964[6].

(Autor: dr. Cristina PUŞCAŞ)

Dumitru Copăceanu – inginer

Născut la data de 27 martie 1920, în Ineu de Criş, judeţul Bihor

Tatăl – Dumitru, mama – Paraschiva

Perioada de detenţie: 26 iunie 1948 – 28 ianuarie 1953

Reţinut timp de 4 ani şi 7 luni, fără mandat de arestare, fără a fi judecat şi condamnat

Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Ocnele Mari

CLIK pe poza

Dumitru Copăceanu a fost arestat la finele lunii iunie 1948, cu doar două săptămâni de data stabilită pentru propria căsătorie. Este „găzduit” timp de trei luni la Securitatea din Oradea, după care transferat la Penitenciarul Oradea, unde va sta până spre sfârşitul lui noiembrie 1948. Va fi transferat la Aiud, apoi la Ocnele Mari unde va petrece trei ani şi jumătate. În această perioadă, aici se aflau o seamă de personalităţi, dintre care Dumitru Copăceanu îi aminteşte pe Mihail Manoilescu, fost ministru de externe, filosoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu, fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail şi Dumitru Coroamă etc. Dintre bihoreni, la Ocnele Mari erau alături de el alţi nouă: loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean şi Vasile Tăbăcaru.

În celula întunecoasă de la Securitatea din Oradea, fără aer, de 2 mp, cu un pat de lemn, Dumitru Copăceanu povesteşte că mâncarea era „slabă, slabă de tot. Dimineaţa şi seara nimic. La masă un sfert de kilograme de pâine sau mălai, un polonic de ciorbă, pe care o sorbeam direct din gamelă, gamelă, care în cel mai scurt timp, trebuia pasată spre celula vecină”.

DUMITRU V. BONTA, TREI SATE, TREI SURORI: SĂCĂDAT, BORŞA, SĂBOLCIU,

EDITURA IMPRIMERIA DE VEST, ORADEA, 2002, PP. 264-271

ing. Dumitru Copăceanu

Mesajul său adresat în special tinerei generaţii, este să înveţe din lecţiile istoriei, pentru ca asemenea monstruozităţi să nu mai se repete. O frază, devenită celebră, ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri: “Cei care nu vor sâ-şi amintească de trecut, sunt condamnaţi să-l retrăiască încă o dată. “

S-a născut la 27 martie 1920 în comuna Ineu de Criş, jud. Bihor, din părinţi ţărani. Tatăl -Dumitru, a decedat când avea 2 ani, iar mama – Paraschiva când avea 4 ani. Orfan fiind, a fosi crescut de unchiul Pavel Matei şi mătuşa Ana Matei din Săcadat, care au fost adevăraţii părinţi.

Şcoala primară a facut-o în Săcadat. Excelentul învăţător Ioan Mascaş, de numele căruia se leagă formarea unor personalităţi între fiii satului, devenit ulterior licenţiat în drept, l-a încurajat să continue studiile, dar părinţii adoptivi, conform mentalităţilor vremii, au dorit însă să rămână pentru a se ocupa de cultivarea pământului. Aşa că a continuat în Săcadat încă doi ani. Cu lacrimi în ochi a reuşit să-şi convingă părinţii adoptivi să continue studiile.

A urmat un an la gimnaziul “Alexandru Roman” din Oradea, urmând apoi liceul “Emanoil Gojdu din Oradea, iar după cedarea Ardealului de Nord, a absolvit liceul Samuil Vulcan din Beiuş, unde a studiat un an.

După absolvirea studiilor liceale în 1941 intră primul la admiterea de la secţia de construcţii, proaspăt înfiiţată la Politehnica din Timişoara, pe care o termină în poziţie fruntaşă în anul 1947, fiind declarat inginer cu diploma “cum laude”.

In urma unui exigent concurs, dat în anul 1948 la Bucureşti reuşeşte să se angajaze la CFR. Secţia L4 Oradea, unde activează timp de 4 luni. Dorea să se căsătorească cu actuala soţie, dar într-o dimineaţă de la sfârşitul lunii iunie a anului 1948, un ofiţer de securitate, 1-a rugat să-l însoţească la secţie pentru “nişte formalităţi de cinci minute”. Nu a avut o activitate propriu-zis anticomunistă dar, intelectualii nu aveau încredere în “binefacerile” comunismului. Ei constituiau permanent un potenţial pericol…

Calvarul din închisori

A urmat o perioadă cumplită. A fost arestat, fără mandat de arestare, la vârsta de 28 de ani, fără să i se comunice nici un motiv. Condiţiile de la Siguranţa din Oradea erau foarte aspre: celula la subsol în care stăteau doi deţinuţi cu o suprafaţă de cca. 2 mp., cu un pat de lemn, beznă tot timpul aer insuficient pentru respiraţie, mâncare proastă – o singură dată pe zi (la prânz).

După o anchetare de trei luni a fost transferat la Penitenciarul din Oradea. Alte condiţii grele dar ceva mai suportabile: celulă mai mare (se putea respira!), lumină ziua, dar dormitul era jos pe beton. In cele 5 luni nu văzuse soarele. Plimbare, pachete cu mâncare, legături cu familia, scrisori ni s-au permis de loc. Intr-o zi de noiembrie 1948, i s-a spus să-şi ia bagajele. Spera să fie eliberat deoarece era convins că nu s-a găsit nimic incriminator. O parte dintre deţinuţi au fost trimişi în judecată şi au primit condamnări la mulţi ani de închisoare, pentru “crime de înaltă trădare”, iai alţii, mai puţini au fost propuşi pentru lagăr, fără nici un proces. A fost dus la închisoarea din Aiud unde a stat nouă zile.

La Aiud s-au format loturi de câte 100 de deţinuţi, care au fost îmbarcaţi în tren fără să li se spună nimic; unii se speriau să nu-i ducă în Siberia. Marea uşurare a fost când au aflat de la ceferist că se găseau în Copşa Mică şi urmau să fie ataşaţi unui tren care se îndrepta spre sud, nu spre est. A ajuns în final la închisoarea din Ocnele Mari.

La Ocnele Mari, existau camere tip şcoală, priciuri pentru dormit, câte 8 persoane sus şi 8 persoane jos, tinete în camere în care se făceau necesităţile. Ceea ce se câştiga în principal aici, era cele două plimbări de câte o jumătate de oră pe zi, adică din 24 de ore de detenţie, să ai 23 în celulă şi o oră de plimbare, să vezi soarele(!), să ai aer (!), asta era un mare succes. In incinta Penitenciarului se afla o încăpere, un fel de capelă pentru închinăciune, care a fost distrusă la l5 august 1949, din ordinul celor „de sus”. La aceasta închisoare toţi deţinuţii politici cu care a fost nu au avut vreo condamnare. Detenţia de la Ocnele Mari a durat trei ani şi jumătate.

In perioada detenţiei, prin acest lagăr s-au perindat o seamă de personalităţi, dintre care aminteşte: Mihail Manoilescu – fost ministru de externe, profesor de economie politică la Institutul Politehnic Bucureşti, Mihai Popovici – fost ministru de externe, filozoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu – fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail, Dumitru Coroamă, Zaharia (invalid de război), apropiat colaborator al mareşalului Antonescu, profesori, preoţi, militari, avocaţi, din toate părţile ţării, mulţi pentru aşa zisa “vină” că au aparţinut unor partide politice, alţii fără măcar să fi aparţinut. Şi-a amintit cu plăcere de profesorul de matematică Virgil Ghiţescu de la Braşov, de la care a învăţat multă geometrie. Figurile geometrice erau desenate cu piciorul, pe pământ şi unii gardieni le considerau planuri de evadare. Profesorul de muzică şi dirijorul Rică Constantinescu, le-a creat colegilor de celulă momente de înălţare spirituală, povestind conţinutul unor opere, interpretând arii din opere, muzică populară, sau colinzi.

Un caz cu totul aparte a fost al avocatului Mircea Opriş din Blaj, care de mic copil a avut un accident, amputându-i-se ambele braţe şi spre uimirea tuturor, scria şi desena cu ajutorul gurii şi a picioarelor. El le confecţiona din pâine piese de şah foarte reuşite, care, dacă nu erau atenţi, se confiscau de către gardieni. O figură proeminentă, care a dat dovadă de mult curaj, dârzenie şi dispreţ faţă de regimul comunist, a fost Petre Pandrea, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (ulterior arestat şi împuşcat în detenţie din ordinul lui Gheorghiu-Dej). Ca avocat Petre Pandrea, a apărat şi ajutat înainte de 23 August 1944 mulţi comunişti. Cu ocazia inspecţiilor care se făceau de la Ministerul de Interne a avut curajul să compare regimul de detenţie al comuniştilor dinainte de 1944, cu cel practicat pentru deţinuţii politici, de către autorităţile comuniste. Pentru că “nu şi-a pus lacăt pe gură” a fost pedepsit cu sute de zile, în cel mai cumplit regim de detenţie, “la neagra”. Au existat şi deţinuţi ai minorităţilor naţionale, mai puţini, câţiva maghiari şi evrei, cu care s-au înţeles bine, a existat un respect reciproc.

La Ocnei Mari erau 10 bihoreni; loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean, Vasile Tăbăcaru şi Dumitru Copăceanu.

Cu excepţia ofiţerului politic şi a unui gardian, personalul închisorii a avut un comportament civilizat. Au existat câţiva gardieni inimoşi, care au înţeles că deţinuţii sunt practic nevinovaţi. In anul 1949, de Sfintele Paşti, prim-gardianul închisorii Vişan, a deschis uşa celulei, li s-a adresat deţinuţilor cu “Hristos a înviat!” şi a adus de la Biserica din localitate Pască pentru toţi deţinuţii. Alt gardian Lup Nicolae, îi scotea la anumite munci uşoare pe câmp, numai pe deţinuţii de încredere, unde deţinuţii se bucurau că pot mânca fructe necoapte, adevărate vitamine (!), unde localnicii mai aruncau pagini din ziarele vremii şi deţinuţii aflau ce se mai întâmplă. Mâncarea primită era foarte proastă. La un moment dat, un proprietar de restautant din Cluj, de origine maghiară, a sugerat să i se pună la dispoziţie întreaga cantitate de alimente şi se va ocupa de prepararea mâncării pentru toţi deţinuţii. Ideea a fost acceptată, s-au făcut trei feluri de mâncare, dar când au venit în inspecţie şefi de securitate de fa Bucureşti, s-a interzis totul, spunându-se că acolo este închisoare şi nu restaurant.

Cea mai grea perioadă a fost prin anul 1950, când au venit echipele de reeducare de Ia Piteşti. Li s-a pus la dispoziţie o aripă, cu camere mari, pentru tortură. Cine trecea pe acolo avea doar câteva şanse: să accepte colaborarea cu ei, să înnebunească, sau să moară. Criteriile după care recrutau persoanele, nu le cunoştea nimeni. Persoanele care-şi auzeau numele, trebuiau să-şi facă bagajele şi erau duse la camerele de tortură. După puţin timp se auzeau strigăte disperate. Din fericire, nici un bihorean nu a fost recrutat pentru tortură. Se credea că în urma unei intervenţii de la Bucureşti, au fost luaţi şi duşi în altă parte. O parte dintre ei au rămas însă, pentru a mai face şicane. Au fost puşi ca şefi, la atelierul de confecţionat scaune, unde se lucra în două schimburi. Cel mai greu era în schimbul de noapte. Ei stabileau normele, care erau mărite continuu.

Din februarie 1952 a urmat o nouă perioadă de cercetări, la Oradea. Securitatea era şi acum plină de deţinuţi. Sezonul arestărilor şi al trimiterilor la canal era în toi.

Rezistenţa în detenţie s-a datorat credinţei în Dumnezeu (spera permanent că Dumnezeu îl va ajuta, deoarece nu se ştia vinovat cu nimic), vârstei (era tânăr, cu moralul bun) şi activităţii intelectuale, care a făcut mai suportabilă trecerea timpului..

A fost eliberat în 28 ianuarie 1953. “Formalităţile de cinci minute” s-au transformat într-o detenţie de 4 ani şi aproape 7 luni. Calvarul suferinţelor nu s-a terminat odată cu eliberarea. Sistemul comunist a continuat tortura psihică. Pentru stabilirea domiciliului în Oradea, unde avea serviciul şi familia, au trebuit doi ani; pentru o schimbare în cadrul aceluiaşi raion.

In anul 1953 s-a căsătorit cu Minerva Baciu, din care uniune a rezultat doi băieţi, Dan şi Călin, ambii actualmente ingineri constructori în Oradea.

La angajare a întâmpinat mari greutăţi din cauză că a fost deţinut politic. La secţia de Drumuri naţionale a fost angajat în aprilie 1953, după ce şeful de cadre 1-a chestionat ca la securitate. Securitatea se interesa în permanenţă dacă nu sabotează. In anul 1958, toţi foştii deţinuţi politici, sau alte persoane care nu au avut “dosar curat” li s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece nu prezentau suficientă încredere. Au urmat alte suferinţe. După ce a fost, înlăturat din serviciu, fără un preaviz de 14 zile (articol care făcea foarte dificilă reangajarea), la toate încercările de angajare se răspundea negativ. Astfel, la uzina Sinteza Oradea, a fost refuzat, pe motiv că lucrările au caracter secret, la Serviciul apelor – proiectare, de asemenea pe acelaşi motiv, iar la TRCL Oradea, când s-a dus pentru angajare, inginerul şef, după ce i-a văzut autobiografia, i-a spus în mod ironic că îi oferă postul său.

După trei luni de încercări, a fost angajat la început în 1959 pe post de maistru IATS Oradea. După câţiva ani a ajuns inginer şef de serviciu.

Vocaţia pentru învăţământ a avut-o din anii de şcoală. Timp de 16 ani, de la sfârşitul anului 1965, până la pensionarea din anul 1982, lucrează în învăţământ, la Şcoala tehnică pentru personal tehnic, devenită apoi Liceul industrial Nr. 3, iar actualmente Colegiul Naţional Constantin Brâncuşi din Oradea.

In învăţământul liceal şi postliceal tehnic, a desfăşurat o activitate plină de abnegaţie, de educaţie şi instruire a numeroase generaţii de elevi, unii deveniţi apoi absolvenţi de facultăţi. A predat discipline de bază pentru formarea tehnică precum Rezistenţa Materialelor, Statica Construcţiilor, Beton armat, Poduri, Drumuri, Hidraulică, Topografie, etc.

La stabilirea pensiei, în anul 1982, nu i s-a recunoscut perioada de detenţie, deşi anii erau trecuţi în cartea de muncă. I s-a cerut un act de la securitate, prin care să demonstreze nevinovăţia sa. Actul primit confirma numai perioada de detenţie, nu şi nevinovăţia, cu toate că nu fusese condamnat. A fost în permanenţă supravegheat, diverse persoane trebuind să raporteze comportarea sa. In anul 1975 a fost chemat la securitate, pentru a da referinţă despre unii colegi cu care a fost închis. După ce le-a predat, a fost chemat pentru a i se reproşa că nu erau destul de critice. Le-a răspuns “vă rog să nu mă confundaţi cu lucrătorii dumneavoastră “. După aceea a fost lăsat în pace.

O mare parte dintre intelectualii ţării, care ar fi putut contribui în mod substanţial la progresul ţării, au stat în închisori şi au avut de suferit. E bine ca tineretul, acei care vor construi societatea de mâine, să cunoască adevărurile trecutului, pentru a nu se repeta ceea ce a fost.

 INREGISTRARE AUDIO REALIZATA PENTRU MUZEUL MEMORIAL SIGHET  / Dumitru Copaceanu / (clik)