Istoricul, arhitectura şi imaginea Penitenciarului Oradea Mare în memoria încarceraţilor

Autor: Cristina PUŞCAŞ

Imobilul care adăposteşte Penitenciarul Oradea este aşezat în zona „ultracentrală”a oraşului, astăzi pe strada Parcul Traian nr. 3, la aproximativ 800 m nord de râul Crişul Repede şi 1.500 m sud de Gara Centrală a oraşului. Construcţia imobilului din fosta piaţă centrală a noului cartier orădean, Olosig, a început în a doua jumătate a secolului XVIII. Până atunci, şi chiar după ridicarea noului edificiu, rău-făcătorii erau încarceraţi în Cetatea Oradea, mai exact în subsolurile construcţiei medievale. În secolul al XVII-lea, în comitatul Bihor sunt semnalate alte două spaţii de detenţie, la Beliu şi la Vaşcău. Lucrările la actualul Penitenciar Oradea ar fi început în anul 1752, fiind finalizate în 1758, imobilul beneficiind pe parcursul următorului secol de numeroase intervenţii, dezvoltându-se, atât în plan orizontal, cât şi vertical. Perimetrul Penitenciarului are o formă neregulată, cuprinzând în interiorul său trei corpuri de clădiri masive, dintre care două, aşezate în formă de „L”, iar a treia, situată perpendicular pe direcţia unghiului interior format de celelalte două clădiri. În perimetru sunt incluse şi atelierele Întreprinderii de Împletituri MAI, garajele şi curţile de plimbare. Cele două clădiri în formă de „L” sunt construite pe două niveluri, cu un subsol compartimentat în încăperi mari (beciuri pentru alimente), iar a treia clădire (secţia celulară) este constuită pe trei niveluri. Întreaga construcţie este masivă, cu ziduri groase şi trainice. Capacitatea medie este de 700-1.000 persoane, însă în realitate în perioadele de maximă represiune, numărul ocupanţilor se dubla. Astfel, în perioada anilor 1945-1950 efectivul mediu a fost de 800-1.000 deţinuţi, în anii 1951-1952 acest efectiv a atins cifra de 2.000, dintre care peste 500 erau deţinuţi „contrarevoluţionari”. În perioada anilor 1955-1958, efectivul mediu a scăzut din nou la 900-1.000 deţinuţi, pentru ca în anul 1958 acest efectiv să ajungă la aproximativ la 500 de deţinuţi. Între anii 1959-1964 efectivul a fost în medie de 900-1.000 de deţinuţi, iar după 1964 până în 1967 se menţine la acelaşi nivel. Potrivit unui document din 1967, capacitatea maximă a Penitenciarului Oradea era în acel an de 1.127 persoane, însă spaţiul de cazare era depăşit, aici fiind închişi 1.237 deţinuţi.

Sistemul medieval privind înlănţuirea deţinuţilor a renăscut în perioada regimului comunist, transportul lotului de evadaţi de la Cavnic, de la Baia Mare la Oradea, realizându-se în lanţuri, după care întreaga perioadă petrecută aici, deţinuţilor nu li s-au mai dat jos lanţurile, decât atunci când mergeau la duşuri. De asemenea, Ion Ioanid constată că la Oradea „procedeul lanţurilor prinse cu lacăte nu l-am mai întâlnit în nici o altă puşcărie, de-a lungul întregii mele perioade de detenţie”.

Accesul deţinuţilor se făcea pe poartă dinspre strada, astăzi, Aurel Lazăr. Conform unui document datat 6 ianuarie 1960 privind date ce caracterizează obiectivul, Penitenciarul Oradea este format din două pavilioane. Pavilionul nr.1, ce se întinde pe trei nivele plus parter, este format din patru secţii care adăpostesc „deţinuţi c.r. (contrarevoluţionari) preveniţi şi în tranzit, din care o secţie este destinată pentru femei c.r. şi de drept comun”. În ce priveşte Pavilionul nr.2, documentul indică faptul că acesta este format din alte trei secţii: „secţia nr. 5 în care se găsesc deţinuţii de drept comun condamnaţi pentru diferite infracţiuni, secţia nr. 6 în care sunt încarceraţi deţinuţii necondamnaţi, în curs de judecată pentru fapte de drept comun şi secţia nr. 7 în care se găsesc deţinuţi condamnaţi pentru fapte de drept comun, infirmeria şi cabinetul medical cu salonul de bolnavi”.

Potrivit schiţelor, în Pavilionul întâi, pe secţia nr. 1, de-a lungul coridorului, de-o parte şi alta a acestuia, erau amenajate 20 de celule, iar în capăt era un WC, iar la mijlocul coridorului era o sursă de apă. În celălalt capăt, vizavi de scările care duceau la secţia II, se afla o cameră de „echipare”. Secţia II – aceeaşi arhitectură cu 20 de celule şi lângă scări două camere. Secţia III avea în componenţă tot atâtea celule, numerotate în continuare, astfel: celula nr. 40, 41 şi 42 erau prevăzute pentru izolare; 44 şi 45 pentru minori; 46, 47, 48, 49, 50 şi 51 erau celule pentru carantină separat pentru preveniţi, respectiv condamnaţi. Celulele cu numărul 52 şi 53 erau destinate pentru criminalii condamnaţi, respectiv preveniţi de DC (drept comun), iar celula 55 era pentru inapţi. Secţia IV pare să fie destinată femeilor, cu 19 celule. Celula 58 găzduieşte infirmeria (6,7 mp), la fel şi camera 76 (11,72 mp) cu zece paturi, iar cea cu numărul 75 era infirmerie TBC. Majoritatatea reprezenta celule de tranzit, celula cu nr. 67, respectiv 69 erau celule destinate carantinei. În total, cele patru secţii aveau 79 celule.

Pavilionul al doilea avea o altă structură, coridorul aflându-se pe o parte, iar cele 7, 8, respectiv 9 celule de la celelalte trei secţii aflându-se pe cealaltă parte a coridorului, către zidul exterior. Astfel, la Secţia V, celula cu numărul 77 funcţiona ca şi magazie, celula 78 adăpostea „D.C. cond(amnaţi) aduşi de la Ştei, cu 26 paturi şi o suprafaţă de 27,74 mp. Celula 78 avea aceeaşi destinaţie, cu 26 paturi şi o suprafaţă de 43,80 mp, în timp ce celula 80 avea prevăzute 22 paturi (36,69 mp), celula 81 – 28 de paturi (42,34 mp), celula următoare, cu numărul 82 putea oferi cazare pentru 18 deţinuţi, având o suprafaţă de 28,47 mp, iar ultima, 83 – liberă la acel moment, avea o capacitate de 28 de paturi fiind prevăzută cu un perimetru de 41,61 mp. Vizavi era un WC, în capătul coridorului. Pe Secţia VI au fost amenajate zece celule, cu o capacitate de 20, 24, 29 mp respectiv 36 de paturi (celula numărul 93). Suprafaţa camerelor cu 20 de paturi varia între 25,40 mp şi 30 mp. Cele cu o capacitate de 28 de paturi nu depăşeau 44,25 mp, celula 87 având o suprafaţă de 40,13 mp pentru un număr total de 28 de paturi. Secţia VII adăpostea infirmeria, cabinetul medical, depozitul de medicamente, infirmeria TBC, camera de eliberare, club deţinuţi, trei camere cu 28 de paturi, cu suprafeţe de 39,22 mp, 44,40 mp, 46,99 mp şi o celula cu 20 de paturi, cu o suprafaţă de 32,82 mp. În acest pavilon numărul celulelor fiind de 21, în total întregul Penitenciar are 90 celule. Pe post de clădiri anexe ale Penitenciarului Oradea, amintim ateliere cu magaziile unităţii productive şi garajul.

Conform Planului de pază, Penitenciarul este construit din cărămidă, ciment şi acoperişul din ţiglă şi se întinde pe o suprafaţă totală de 5.553 mp, din care suprafaţa construită este de 2.507 mp. Paza acestui penitenciar este asigurată de către trei plutoane de sergenţi. Paza exterioară revine celor trei posturi înarmate, a unui post neînarmat şi unui punct de control. Paza interioară este formată din şapte posturi de supraveghetori, câte un supraveghetor pe secţie. Legătura dintre prosturi se făcea prin toacă. Fiecare din cele şapte secţii aveau un şef de secţie cu următoarele atribuţii: când lua în primire secţia de la şeful de secţie de noapte sau de zi, trebuia să controleze cu atenţie pereţii, duşumelele, gratiile, uşile, tavanurile, convingându-se personal că în timpul nopţii sau zilei nu s-a deteriorat ceva pentru a se putea produce vreo evadare; ia măsuri pentru executarea curăţeniei în toate camerele respective; pregăteşte deţinuţii ce urmează să fie predaţi la lucru în interiorul sau în afara Penitenciarului; scoate şi pregăteşte pe deţinuţii ce urmează să fi duşi la instanţe de judecată;  stă tot timpul pe secţie supraveghând din 10 în 10 minute pe vizetă fiecare cameră; în timpul zilei supraveghează împărţitul mesei la deţinuţi etc.

Penitenciarul Oradea va reprezenta o adevărată surpriză pentru miile de deţinuţi politici care îi vor păşi pragul. Amintirea ei va rămâne unică şi vie în periplul spaţiilor de recluziune pe care deţinuţii le-au cunoscut. Peste ani, după ce foştii deţinuţi politici au cunoscut, de la est la vest, mai toate centrele de detenţie comunistă din Gulagul Românesc, comparând condiţiile de detenţie, au declarat „în unanimitate cǎ niciuna dintre acestea (închisori – n.a.) nu au fost atât de blestemate și comparabile în cruzimea la care am fost supuși la penitenciarul Oradea”. Această afirmaţie a fost făcută George Sarry, care a fost adus în toamna anului 1953 la Oradea, implicat în judecarea lotului celor 14 evadaţi de la Cavnic din noaptea de 7 iunie 1953. Timp de 11 ani a fost supus celor mai crude şi josnice condiţii de detenţie de la Aiud, Baia Sprie, Cavnic, Piteşi, Jilava etc., dar, constată el, mai rău ca la Oradea nu putea fi. Transferat, după proces, în 1954 la Aiud, „unde se ştie în toate închisorile, că la Aiud fusese unul de exterminare (regimul – n.n.)”, Sarry şi grupul său erau fericiţi că scapă de Oradea. Ion Pantazi, care a stat 16 ani închis în zeci de închisori, afirmă că în temniţa orădeană, „unde întradevăr am dus-o foarte prost”. El notează că, în 1954, la urcarea în duba cu care au fost trasportaţi la Gara Centrală şi apoi urcaţi în tren cu destinaţia Aiud „explozie de bucurie” i-a cuprins pe toţi, „întra-devăr justificată această bucurie … nu cred să existe în întreaga ţară un penitenciar mai rău ca cel din Oradea. Astăzi, când sunt în pragul „eliberării” şi, cu excepţia Moldovei, a stufului şi a Canalului, pot afirma că am cunoscut bine toate penitenciarele din ţară, am certitudinea că Oradea este cel mai îngrozitor penitenciar”.

Experienţa penitenciarului orădean a reprezentat un capitol funest, foştii locatari ai cuştilor orădene, considerând că la Aiud „tot era de o mie de ori mai bine decât la penitenciarul Oradea”, în condiţiile în care nici la Aiud „nu am fost scoși la aer și am trǎit în condiţii deosebit de inconfortabile. Dormeam pe dușumeaua care era de lemn și nu de ciment. Nu se putea dormi pe spate din lipsǎ de spaţiu. Și dacǎ voiai sǎ te întorci pe cealaltǎ parte, trebuia ca toţi din acel rând sǎ se întoarcǎ”.  Nici măcar Piteştiul, nu s-a ridicat la nivelul condiţiilor animalice găsite la Oradea. Comparând Oradea cu Piteştiul, Sarry remarcă că la Piteşti în celulă sunt “cel puţin șase … cu paturi, saltele, chiar și perne. Mare diferenţǎ faţǎ de Oradea, unde eram câte unul singur în celulǎ, fǎrǎ cǎldurǎ și unde intra frigul prin fereastra fǎrǎ geamuri”. Chiar şi cele “șapte zile de beci”, camera de pedeapsă, i se păreau lui George Sarry mai uşor de îndurat decât condiţiile de la Oradea.

Ion Ioanid care realizează în cartea sa autobiografică “Închisoarea noastră cea de toate zilele” una dintre cele mai complexe descrieri ale captivităţii de la Oradea rămâne, după 12 ani de închisori comuniste, la impresia că mai rău ca la Oradea nu putea fi: “Urma deci să părăsim penitenciarul de la Oradea Mare și astfel avea să se încheie una din perioadele cele mai negre din anii mei de pușcărie. Faptul că nu știam unde ne vor trimite și ce urma să ne-aștepte, acolo unde vom ajunge, nu ne preocupa. Mai rău decât fusese la Oradea, nu putea fi! Așa gândeam toți, chiar și cei mai sceptici dintre noi”.

Zidurile groase ale temniţei vechi de peste 300 de ani îi primeşte neospitalier pe noii veniţi. Chiar de la intrare, Cicerone Ioniţoiu simte o apăsătoare ameninţare: „Aici închisoarea ne-a primit rece, cu aceeaşi ameninţare la sosire: Aici e Oradea! Nu vă mai merge! Aici e puşcărie!”. Cu toate că a petrecut aici doar o lună, din iulie 1954 până în 10 august 1954, contactul său cu regimul carceral la care este supus îl face să afirme faptul că comandantul închisorii Oradea Mare, căpitanul Tilici era „tot un zbir securist”. În lungul său periplu prin zecile de locuri de privaţiune concepute de regimul comunist, Remus Radina s-a oprit şi el la Oradea, unde a ajuns alături de Ioniţoiu în iulie 1954, fiind eliberat pe 29 august acelaşi an.

Întreaga construcţie este masivă cu ziduri groase şi trainice, „cu o grosime de aproape un metru … cu ferestre zăbrelite cu drugi groşi de fier”, îşi aminteşte Ion Ioanid, care ajunge în toamna anului 1953 la Oradea. Acesta oferă în cartea sa de memorii „Închisoarea noastră cea de toate zilele” o frescă a vieţii de zi cu zi a captivităţii petrecute, timp de aproape un an, în una dintre cele mai sinistre închisori din sistemul penitenciar românesc, închisoarea de la Oradea Mare. Descrierea minuţioasă oferită, de la arhitectură, la regimul alimentar, sanitar sau condiţiile de igienă, ne permite să reconstituim ce a însemnat în istoria României acest capitol sumbru care s-a remarcat prin înfometare, lipsire de asistenţă medicală, bătăi, umilinţe pe care o minte normală nu le putea imagina, izolare, distrugerea respectului de sine şi, implicit, a voinţei de a mai trăi. Aspectul de clădire părăsită este dat de geamurile cu ochiurile sparte, ca şi tencuiala faţadei căzute. Ajunşi în curtea pavată cu piatră de râu, deţinuţii sunt introduşi la „Secţia politici”.

În luna mai a anului 1949 sunt trasferaţi de la Securitate la puşcăria din Parcul Traian lotul „G4”, momentul fiind imortalizat în memoriile publicate după anii 90 de către Brazdă Aurel. „Depozitul securităţii din penitenciar era pe partea dreaptă de la intrarea principală în penitenciar, la parterul clădirii cu trei nivele. În penitenciar era denumită <secţia politici>”, sunt primele indicii oferite de fostul preşedinte al Asociaţiei Deportaţilor Victimelor Oprimării Comuniste Bihor – Oradea, Brazdă Aurel. Fratele acestuia, Brazdă Ioan, arestat în acelaşi lot, îşi aminteşte de coridorul lung, cât tot celularul, cu vederea spre curte, iar pe partea dreaptă se aflau celulele. Camera cu numărul 4, din cele şapte de pe secţie, aşa cum îşi aminteşte Brazdă Aurel, era o încăpere mare, cu o capacitate de 28 paturi, însă acolo intrau şi 40-50 de persoane, mărturiseşte Brazdă Ioan.

Traian Dorz a fost adus şi el, prima dată la închisoarea Oradea, în ianuarie 1948, şi i s-a oferit, alături de alte opt persoane, o celulă de la etajul doi, prevăzută cu un tavan înalt şi boltit, iar pe jos o pardoseală de cărămizi roase, „iar prin aceste găuri, băltoace de motorină cu care se dezinfectase cândva pentru a se stârpi ploşniţele şi păduchii”. Sosit în plină iarnă în vechea clădire zidită în timpul Mariei Teraza, Traian Dorz remarcă faptul că „pereţii groşi de un metru străluceau de îngheţaţi. Steluţele groase erau ca o chiciură, spânzurând şi pe păianjenii din colţuri, iar prin fereastra fără niciun geam luminile oraşului ne sfredeleau sufletul cu flori de frig şi ne îngroşau aburul anemic ce ne ieşea şi pe gură şi pe nări”. De jur împrejur, priciuri pe ambele lungimi ale celulei, o platformă de scânduri, celula fiind prevăzută cu un mic geam care dădea spre clădire învecinată, respectiv o uşă de fier, tip gratii.

Aceasta era descrierea celulelor din Pavilionul II, în schimb, Ioani, Pantazi, Sarry şi toţi cei din lotul Cavnic şi Valea Nistrului au beneficiat de izolarea în celulele individuale de la Pavilionul I, unde numărul celulelor de pe secţie era de 20. Aceste spaţii de carceră nu depăşeau 3×3 mp, la fel de puţin primitoare ca celule mari din Pavilionul I. Şi aici, cimentul de pe jos era ros, pereţii aveau tencuiala căzută, cu pete mari de igrasie. Într-un colţ două fereastre înalte, ca să nu poţi privi afară, cu geamurile sparte, iar în celălat colţ o uşă de lemn, barată cu un drug transversal, prevăzută la jumătatea înălţimii, cu o gaură, care va juca rol de vizetă, fiind folosită, deopotrivă atât de gardieni pentru a-i supraveghea pe deţinuţi, din 10 în 10 minute, conform regulamentului (lucra care nu se prea petrecea), dar şi de către deţinuţi, mutând „fundul de cutie de conservă bătut într-un cui deasupra găurii”, care în acest fel puteau comunica în permanenţă. Pe lângă solitudinea camerei oferite fie de priciurile goale sau paturile de fier, „primul contact îl aveau cu aerul infect din celulă. Te izbea mirosul hârdăului în care ne făceam necesităţile”, povesteşte Iosif Corpaş, care ajunge la Penitenciarul Oradea în noiembrie 1956.