„Jurnalul imperfect” sau „Adolescenţi în zeghe” este mărturia pe care fiecare dintre foştii deţinuţi politici din România trebuia să o aştearnă pe o coală de hârtie şi să o lase moştenire tinerilor care ar fi putut, prin aceste rânduri, să-şi însuşească o lecţie de demnitate şi de curaj.
Departe de mine gândul de face un reproş acestor martiri ai suferinţelor Gulagului românesc, însă cred cu tărie că adevărul despre ororile petrecute în închisorile comuniste trebuie „urlat” pe toate uliţele, străzile, bulevardele fiecărui cătun, sat, oraş sau metropolă, până ce fiecare dintre noi va depăşi acest sindrom al autismului modern şi va accepta să vadă crunta realitate care a învăluit România după al Doilea Război Mondial până în 1989.
Memorialistica de detenţie este o specie a literaturii care se foloseşte de poveşti reale pentru a scoate din tenebrele trecutului un adevăr dureros şi greu de acceptat. Aceste „scrieri autoreferenţiale” îmbină literatura şi istoria deopotrivă, însă ele nu se erijează în adevărate opere literare, autorii lor fiind, în mare parte, oameni care scriu cu sufletul durerile trăite de ei.
Unii dintre mărturisitorii temniţelor comuniste sunt mai expresivi şi mai plastici în scriere, alţii nu au fost înzestraţi cu harul condeiului. Însă, dincolo de limbajul simplist, familiar, răzbat suferinţele, schinjuirile, durerile, deznădejdea unor oameni care la ieşire din închisoare au semnat în faţa politrucului sau securistului un angajament că nu vor divulga nimic din ce au trăit între cei patru pereţi ai celulelor pline de igrasie, friguroase şi neaierisite.
Valoarea acestor mărturii este incomensurabilă prin prisma faptului că vin să contrazică toate documentele şi declaraţiile unui regim politic absolutist, care nu a făcut decât să oculteze adevărul. Memorialistica de detenţie a fost şi ea încarcerată în toţi cei 50 de ani de comunism. Astfel puţine sunt publicaţiile care au putut vedea lumina tiparului, chiar şi dincolo de graniţe. Din păcate, şi după `89, răzbat prea puţine mărturii dincolo de gratiile închisorilor. Prea puţine comparativ cu sutele de mii de foşti deţinuţi politici care au cunoscut detenţia comunistă.
În acest context, orice jurnal al suferinţei, cum este cartea domnului Traian Bodea, „Adolescenţi în zeghe”, este probă mult aşteptată şi extrem de preţioasă care trebuie adăugată la dosarul „Procesului comunismului”. Profesor de limba română, profesie aleasă după ce i s-a refuzat dreptul de a deveni arhitect, beiuşeanul Traian Bodea se dovedeşte un povestitor desăvârşit. Este un mărturisitor plin de claritate în exprimare, având o cursivitate a scrierii şi o capacitate de a sintetiza tot ce este important din trecerea sa prin infernul comunist. „Adolescenţi în zeghe” este odiseea carcerală a tânărului care cu nouă zile în urmă a împlinit 15 ani şi care se trezeşte încătuşat la ora de franceză, în ziua de 2 noiembrie 1956, şi aruncat pentru următorii trei ani şi şase luni în tenebrele Gulagului românesc. Adolescenţa a petrecut-o în zeghe prin penitenciarele Oradea, Cluj, Aiud, Ocnele-Mari şi Mărgineni, alături de mii de alţi copii condamnaţi, unii dintre ei, pentru simplul fapt că au dus un coş cu bucate taţilor ascunşi în munţi. Cine ar fi putut refuza un astfel de gest? Această carte este un omagiu adus tuturor adolescenţilor care şi-au pierdut tinereţea şi cărora le-a mijit barba în celulele întunecoase de la Aiud. Este o carte presărată de durere, de neputinţe şi deznădejde, dar şi o carte a solidarităţii, a omeniei şi a credinţei care i-a ţinut demni pe aceşti tineri în faţa bătăilor, a umilinţelor, a înfometării şi a batjocorii.
Traian Bodea este adolescentul care a ştiut să-şi ascundă, cu demnitate cicatricile de la încheieturile mâinilor lăsate de ţigara anchetatorului său de la Securitatea din Oradea, locot. major Lăcătiş Eugen, cel care, mai târziu, la Timişoara, a racolat-o pe Mona Muscă. A ştiut să nu se lase deznădăjduit în lungile izolări, fără apă şi mâncare, de la „Neagra”, celula de pedeapsă, unde trebuia să stea o zi întreagă pe betonul umed. A ştiut să depăşească momentul în care visul său de adolescent s-a năruit, refuzându-i-se înscrierea la Facultatea de Arhitectură. A ales să fie profesor de limba şi literatura română, lăsând în urmă generaţii de oameni care au iubit literatura datorită lui. A ales să lase şi aceste rânduri pline de lumină şi de adevăr.
Dr. Cristina-Liana Puşcaş
