Autor: Cristina PUŞCAŞ
Reproducerea, chiar şi parţială, prin orice mijloace, inclusiv prin fotocopiere sau prin introducerea în sisteme electronice de procesare a datelor, necesită în prealabil aprobarea scrisă a autorului.
Un amplu proces de epurare a fost conceput în ce priveşte Armata Română, iar mai apoi a fost vizată Chestura Poliţiei, Inspectoratele Jandarmeriei şi Serviciile de Informaţii. „Dezonorarea” Armata Româna a început imediat ce aceasta a depus armele la 23 august 1944. Acest lucru a însemnat pentru forţele sovietice tratarea diviziilor româneşti ca inamice şi au trecut la luarea de prizonieri a peste 130.000 oameni, la începutul lunii septembrie 1944 . „Decapitarea” Armatei Române a continuat cu arestarea generalilor care au coordonat mari unităţi în campania din Est. Întregul proces de epurarea al Armatei Române s-a efectuat printr-o serie de legi, „promulgate în cascadă”. Astfel, în perioada 1945-1948, prin emiterea a 4 legi ale epurării au fost trecuţi în rezervă 32.368 cadre, ceea ce înseamnă că 2/3 din cadrele existente în activitate la data de 9 mai 1945 data încheierii războiului. Acţiunea de diminuare a procesului de apărare a ţării a urmat, pas cu pas, „directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică”, în care se făcea următoarele precizări exprese cu privire la armată: „se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii, indiferent cât de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi”.
La 19 septembrie 1944, Lucreţiu Pătrăşcanu a iniţiat o lege privind verificarea personalului angajat după 10 februarie 1938, care deschidea calea unor abuzuri, orice funcţionar public putând fi licenţiat . Prin al doilea act normativ, Lege nr. 594 din 24 noiembrie 1944 privind cadru disponibil, efectivele de ofiţeri şi subofiţeri din Jandarmerie au fost reduse în anul 1945 cu peste 65% . În plus, prin Legea 433/1946 au fost scoşi la pensie, indiferent de vârstă, un număr însemnat de ofiţeri şi subofiţeri. Legea a rămas în vigoare doar un an, iar pensiile au fost sistate, aruncând la periferia societăţii mii de familii ale acestor cadre ale Jandarmeriei sau Poliţiei. Printre ei se numără şi plutonierul major Ioan Brazdă, din Sântandrei, „care a rămas fără subzistenţă, el şi familia sa, timp de 10 ani grei şi negri, în care nu s-a putut angaja nicăieri, pentru singura vină că a fost jandarm” . De asemenea, regimul comunist nu s-a mulţumit doar cu pensionarea lor sau concedierea, ci i-au azvârlit şi în închisori. Astfel, în baza Decretului nr. 207 din 18 august 1948, s-a emis de către Ministerul Afacerilor Interne Ordinul nr. 26.500 „în urma căruia au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori peste 1.000 de foşti lucrători în SSI, Siguranţă şi Jandarmerie” . Lovitura de graţie a fost dată la 23 ianuarie 1949, când va fi desfiinţată Jandarmeria şi Poliţia, în locul lor a luând fiinţă Miliţia .
Supuse unui amplu proces de epurate, cadrele militare, retrase în munţi, au luat iniţiativa organizării populaţiei în vederea unui eventual război ce s-ar declanşa odată cu venirea americanilor. La Oradea, maiorul Marin Dinescu, comandantul Legiunii de Jandarmi Bihor, pune bazele unei organizaţii formate din ofiţeri şi subofiţeri, care lipeau noaptea manifeste în oraş, iar ziua căutau făptaşii, evident, fără a-i descoperi . „Răspândeau manifeste anticomuniste, lipeau afişe ale Partidelor Naţional Ţărănist şi Liberal, spărgeau geamurile Partidului Comunist şi alte asemenea. Rolul cercetărilor revenea tot jandarmeriei, care întotdeauna incrimina tot comuniştii. Scopul principal al organizaţiei era animat de ideea sosirii orei H, adică momentul debarcării armatelor anglo-americane şi atacarea Uniunii Sovietice. După înfiinţarea securităţii, o parte dintre membrii organizaţiei dintre care maiorul Marin Dinescu şi alţii au fost arestaţi în anul 1949 ……….o altă parte au rămas nearestaţi” până în iulie 1951, aşa cum relatează sublocotenent Cornel Onaca, autorul volumului document „Martori şi martiri din temniţele comuniste”, publicat în anul 2000 . Nucleul acţiunii era format din Constantin Nistorică, Mihai Amarandei, Cornel Onaca, Teodor Doca , Petru Balanov . „ …a fost un lot, aici în Oradea, de militari şi poliţişti, oameni de conducere. S-a chemat organizaţia „Vlad Ţepeş”. Eu, care eram mânz tânăr p-acolo, m-am băgat. Mă mai duceam la şedinţe cu ei, până când i-au arestat în 49. Da io, după ce i-au arestat pe ei, n-am putut să-mi bag limba-n gură, n-am putut tăcea, ş-am început şi-am reorganizat eu cu alţi colegi organizaţia. Şi ne-am trezit şi noi vreo 23. Scopul organizaţiei? Lupta împotriva bolşevismului şi a Uniunii Sovietice. Pentru că nu mai erau nici oamenii noştri de ştiinţă, niciun Eminescu sau un Coşbuc, cutare, nimeni … Numai de Uniunea Sovietică se vorbea”, rememorează acele vremuri Constantin Nistorică, fost jandarm, preşedintele AFDP Filiala Bihor . În timpul reuniunilor lor, pentru că lanţul arestărilor se strângea în jurul lor, pentru a evita arestarea, au pus la cale un plan de trecere a frontierei. Ultima întâlnire a grupului va avea loc pe data de 1 iulie 1951, într-o duminică, la Băile Felix . ”Concluzia la care s-a ajuns cu privire la evitarea arestării noastre s-a referit la trecerea frauduloasă a frontierei în Iugoslavia. Tot sub formă de glumă, Daşu a propus ca înaintea plecării noastre să atacăm cu puşti mitraliere şi grenade Securitatea din Oradea, eliberând deţinuţii politici aflaţi în beciul acesteia. Această glumă a constituit mai târziu un cap de acuzare ce a atârnat greu în aplicarea pedepselor”, mărturiseşte Cornel Onaca, care îşi aminteşte că la discuţii a participat şi un alt coleg de-al lor, Teodor Teodorof, care fusese racolat de ceva vreme ca agent al Securităţii . La nici 24 de ore de la această întâlnire, pe 3 iulie 1951, întregul grup va fi arestat.
Cu toţii sunt aduşi, rând pe rând, la Securitatea din Oradea, unde sunt azvârliţi în beciurile în care se simţea, „un miros stătut, pestilenţial, de putregai şi mucegai … unde nu pătrundea soarele niciodată” . Constantin Nistorică povesteşte că, odată ajuns în celulă, aici a găsit patru cărămizi, două scânduri şi o pătură , iar mai târziu i se va aduce un pat. După consemnările lui Cornel Onaca, celula avea o lungime de 2,4 m şi o lăţime de 1,5 m, pe pat o saltea de paie, cearşaf, o pernă umplută tot cu paie şi o pătură, iar în colţ, un bidon .
Meniul din închisoare era unul sărăcăcios: dimineaţa o porţie de mămăligă, numită „terci”, cu un cub de marmeladă sau „o spălătură de apă neagră fiartă”. Prânzul şi cina nu aveau un conţinut mai bogat, decât o gamelă de terci, plus 250 gr pâine pe zi. Fără săpun, prosop, perie şi pastă de dinţi, fără hârtie igienică deţinuţii erau scoşi, o singură dată pe zi, la „program”, iar o dată pe săptămână se bucurau de plăcerile unui duş rece, sub emninţările gardienilor, care îi fugăreu goi, pe coridoare spre celule, unde se ştergeau cu aceeaşi cămaşă murdară, purtată pe tot parcursul arestului. Ca orice instituţie de represiune care se respectă, şi Securitatea din Oradea, situată pe strada Republicii, avea o celulă de pedeapsă, cu apă pe jos, fără pat, unde deţinuţii erau introduşi desculţi şi dezbrăcaţi.
Ancheta s-a prelungit 10 luni, din 3 iulie 1951 pănă în 30 aprilie 1952, când întregul lot a fost transferat la Cluj – Napoca, în vederea judecării. Constantin Nistorică recunoaşte că nu a fost bătut, mărturie susţinută şi de Cornel Onaca, care îi menţionează pe cei care s-au ocupat de anchetarea lor: locotenent colonel de securitate Kiss, şeful Securităţii Oradea, căpitan de securitate Weisz, şeful secţiei anchete; locotenent de securitate Mihai Codileanu; respectiv sublocotenent de securitate Ioan Vaşadi. În schimb, membrii lotului au fost supuşi la intimidări şi şicane: îi lăsa pe deţinuţii, ce purtau ochelarii negri, să se lovească dinadins la cap de grinzi sau îi loveau cu vârful cismei în fluerul picioarelor.
Pe data de 10 iunie 1952, lotul, format din 17 persoane, este adus în faţa Tribunalului Militar Cluj. Din lot vor face parte şi trei educatoare, Aker Maria, Hoffman Eva şi Rencsik Barbara . Pe data de 12 iunie 1952 TM Cluj reţine în sarcina inculpaţilor ofiţeri „acte preparatorii la delictul de trecere frauduloasă a frontierei prevăzut şi pedepsit de articolul 267 aliniat penultim Cod Penal şi delictul de asociere contra liniştei publice, prevăzut şi pedepsit de articolul 315 aliniat 1 Cod Penal”. Potrivit expunerii din Sentinţa nr 431, din 12 iunie 1952 trecerea urma să se facă cu vaporul – cursă de pasageri – de la Turnu Severin – Ostrov pe Dunăre. Acuzaţii urmau să fie echipaţi în uniformă militară, înarmaţi cu pistoale şi grenade, ca astfel să forţeze echipajul de serviciu al vasului de a-l conduce până la ţărmul iugoslav, urmând ca persoanele care se vor opune să fie împuşcate. Nu înainte însă de plecare să se atace cu puşti mitraliere şi cu grenade sediul Securităţii Oradea” . Odată ajunşi pe teritoriul iugoslav, ofiţerii urmau să predea toate informaţiile şi secretele militare de stat şi urmau să denigreze la radio orânduirea comunistă din RPR. Inculpaţii vor fi condamnaţi pentru uneltire contra ordinii sociale şi vor primi ani grei de teminţă: Bolanov Petru va primi 20 de ani muncă silnică, Nistorică Constantin, 18 ani, Onaca Cornel – 12 ani temniţă grea. Cele trei femei vor primi câte 5 ani închisoare corecţională. Astfel, Rencsik Borbara, de 21 de ani, de profesie învăţătoare, domiciliată în comuna Buduslău, Bihor, va fi timp de 5 ani privată de liberate pentru delictul de favorizare a infractorului. „În primăvara anului 1950 inculpata Rencsik Barbola fost informată de câtre Hoffman Irma, cu care era colegă de şcoală, că este hotărâtă să plece din ţară, pentru a trece fraudulos frontiera în Jugoslavia. I-a spus că în acest scop sunt hotărâte mai multe persoane şi anume ea, Balanov Petre, Acher Maria şi Antalfy Iosif, împreună cu un grup de miliţieni. Inculpata nu s-a exprimat faţă de Hoffman Irma dacă intenţionează şi ea să plece sau nu din ţară. Totuşi, inculpata Hoffman Irma a asigurat-o că după ce ei vor reuşi să treacă vor găsi apoi mijloacele potrivite ca să vină şi ea la ei în Jugoslavia”, este tot ce s-a putut reţine în sarcina inculpatei, pentru care a înfundat 1,1 ani de teminţă .
Balanov şi îşi va petrece următorii cinci ani în închisorile din Oradea, Cluj, Cavnic, Aiud, Caransebeş, Jilava, Ocnele Mari, Văcăreşti, Poarta Albă, Valea Neagră, Baia Sprie . La Oradea va ajunge în 18 ianuarie 1955, urmând ca pe 6 februarie 1955 să fie transferat la Ocnele Mari .
Constantin Nistorică va executa 5 ani şi 4 luni, executând pedeapsa în închisorile de la Cluj-tribunal, Peninsula, Baia Sprie, Jilava, Timişoara şi Aiud, fiind eliberat în 7 noiembrie 1956.
Cornel Onaca, condamnat la 12 ani închisoare, majorată ulerior la 15 ani, va pripegi prin închisorile din Oradea, Cluj-Napoca, Poarta-Albă, Peninsula, Baia Sprie, Cavnic, Satu Mare, Ocnele Mari, Văcăreşti şi Timişoara. Va fi eliberat după 4 ani şi 3 luni pe data de 19 octombrie 1955.
Floare ofiţerimii înfundată în puşcării
Lipsite de orice protecţie, cadrele militare s-au confruntat şi după ieşirea din sistem cu o serie de acţiuni de hărţuire, nu şi-au putut găsi de lucru sau prestau activităţi sub nivelul lor de pregătire, mergându-se până la permanenta supraveghere şi arestarea lor sub diferite pretexte. În acest context, în anul 1949 prin Penitenciarul Oradea vor tranzita 37 de militari, majoritatea fiind consideraţi ca infractori la siguranţa naţională. Data intrării şi a ieşirii din Penitenciarul Oradea, în grup, ne face să credem că ei au fost reţinuţi pentru suspiciunea de apartenenţă la o organizaţie subversivă. În cursul lunii martie, sunt aduşi la închisoarea Oradea doi deţinuţi proveniţi din rândul cadrelor militare Toma Grigore (ofiţer deblocat) şi Gavrilă Petru (plutonier), încarceraţi pentru infracţiunea de trecere de frontieră.
Un alt grup de cadre militare va intra în Penitenciarul Oradea pe data de 13 aprilie 1949, urmând să fie predat Secuităţii pe data de 12 iulie 1949, ca mai apoi Tribunalul Cluj să pronunţe Sentinţa nr. 1.301/1949 pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire prevăzută şi pedepsită de articolul 209 Cod penal. Moraru Ioan – ofiţer sublocotenent, Balmoşan Alexandru – ofiţer locotenent , Sever Petru – ofiţer locotenent , Falea Ioan – ofiţer sublocotenent, Ilitescu Corneliu – ofiţer locotenent , Costan Traian – caporal , respectiv Goia Valeriu – maior , contabil, cu toţii sunt acuzaţi că au făcut parte dintr-o organizaţie legionară din Zalău. Pe data de 31 decembrie 1949 vor fi aduşi în Penitenciarul Oradea, ca infractori la siguranţa statului plutonier major Parapeanu Ioan (n. 16 octombrie 1902), căpitan de infanterie, pensionar, condamnat la 6 ani închisoare pentru apartenenţa la o organizaţie subversivă . În legătură cu Parapeanu va fi condamnat şi Babău Ilie, din Girişul de Criş care ar fi intrat în „asociaţiunea secretă a lui Paropeanu în toamna anului 1948, când a cunoscut pe Parapeanu cu ocazia vinderii unor mobile” . La propunerea lui Parapreanu, Babău şi-ar fi luat angajamentul de „a recruta un număr de 50-60 persoane de încredere pe care să le încadreze în organizaţie”. Anunţându-l că sarcina sa a fost îndeplinită, Parapeanu i-a comunicat să nu întreprindă, deocamdată, nicio acţiune până nu va primi instrucţiuni în acest sens. Instanţa reţine că Parapeanu i-ar mai fi spus că „în momentul oprotun misiunea sa, împreună cu 50 membri este de a ocupa dispozitivul de armamant din Oradea, apoi l-a asigurat că în cazul când va fi descoperit de autorităţi îl va pune în legătură cu partizanii ascunşi în munţii şi păduri”. Babău recunoaşte că s-a întâlnit cu Parapeanu, însă susţine că plutonierul major i-ar fi cerut să vândă diverse alimente. Parapeanu va fi condamnat la 6 ani închisoare, fiind eliberat pe 13 august 1955, în timp ce Babău Ilie va fi condamnat la 5 ani, executând pedeapsa între 17 august 1949 şi 15 august 1954. Lista cu militarii nu se opreşte aici .
