Autor: Cristina PUŞCAŞ
Reproducerea, chiar şi parţială, prin orice mijloace, inclusiv prin fotocopiere sau prin introducerea în sisteme electronice de procesare a datelor, necesită în prealabil aprobarea scrisă a autorului.
Activitatea proaspăt înfiinţatului Tribunal Militar Teritorial Oradea debutează pe data de 27 decembrie 1952 cu un răsunător proces al cunoscutului „lot de la Beiuş”. După două zile de audieri, pe data de 3 ianuarie 1953 se pronunţă Sentinţa cu nr.1 prin care 23 de tineri, din care trei femei, au primit condamnări cuprinse între un an şi 25 de ani muncă silnică. Cel mai tânăr din lot, Briscan Ionică, care va împlini abia peste opt zile 18 ani, a fost condamnat la un an închisoare, deoarece, în anul 1948, când avea numai 13-14 ani, a împrumutat cartea „Pentru legionari” pe care a studiat-o”. „Eram primii duşmani ai poporului judecaţi de nou înfiinţatul Tribunal Militar din Oradea. Se aşteapta de către toată lumea pronunţarea sentinţelor noastre. Ele vor fi pentru toţi un barometru care va indica starea politică a momentului actual şi la ceea ce se poate aştepta fiecare dintre ei. … În câteva zile aflu numele celor care au fost arestaţi în fatidica zi de 13 decembrie. Câţiva din lotul nostru au fost arestaţi ulterior. Până la sfârşit, au fost arestaţi următorii: Petru (Tică) Stanciu, Adrian (Dodi) Mărăscu, fratele meu Brânzaş Virgil, Făt Casian, Nicolae Novac, Ioan Ardelean, Mihai Dan, Pavel Hireanu (din Câmpia Turzii), Carol Artemie Lucaci, Traian (Ţucu) Luscan, David Pălcuţ, Teodor Păşcuţiu, Ionică Briscan, Doru Neagrău, Iosif Opriş (Văru), Aurel (Lelu) Brândaş, Romulus Negru, Teodor Păduraru, Constantin Săvulescu, Tanchiş Cornel. Au fost arestate şi cinci fete: Aurora Ile, Gabriela (Tuţa) Sălăjan, Lenuţa Popovici, Mărioara Popa şi Felicia Mărăscu. Dintre aceşti tineri, Felicia Mărăscu şi Ionică Briscan aveau doar 16 ani. În concepţia securiştilor, aceşti doi copii constituiau o mare “primejdie” pentru statul “cel mai avansat din lume”! Toţi aceşti români (majoritatea elevi şi studenţi, plus câţiva ţărani şi muncitori) vor sta peste un an de zile în arestul Securităţii, chinuiţi sub diverse forme, de duşmanii credinţei şi neamului românesc. Ionică Briscan, în momentul arestării avea 16 ani. Una dintre acuzaţiile care i se aduc este faptul că a citit cartea “Pentru Legionari”, neţinându-se cont de faptul că în momentul când a citit-o avea doar 14 ani. Nu s-a pus problema dacă la acea vârstă avea sau nu discernământ critic, deci dacă a fost sau nu responsabil, din aceasta decurgând culpabilitatea lui”, îşi notează în jurnalul său, “Raza din catacombă”, publicat după Revoluţie, preotul Brânzaş Liviu, unul dintre membrii lotului de la Beiuş . Dosarul s-a constituit în jurul acuzaţiei de “organizaţie subversivă paramilitară cu caracter legionară” în care ar fi fost înscrişi 25 de inşi, 20 de băieţi şi 5 fete, din care pentru 23 au fost întocmite acte pentru trimiterea în judecată şi condamnarea lor. Capul organizaţiei ar fi fost Stanciu Petru, student la Cluj, “reţinut în anul 1948 pentru activitate legionară desfăşurată la Cluj şi eliminat dintr-o instituţie de învăţământ superior din acelaşi oraş” . Eliberat în anul 1949, ajuns în zona Beiuşului, acesta ia legătura în septembrie acelaşi an, cu Mărăscu Adrian, Brânzaş Virgil şi Brânzaş Liviu, liderii organizaţiei legionare din comuna Finiş. Ei se vor organiza sub formula “1 plus 1”. “S-a aplicat procedeul „1 plus 1”, e prima dată când auzeam de aşa ceva. Şeful era Stanciu Petru, student. Sistemul “1 plus 1” însemna că doar şeful vorbea cu mine. … Şeful Tică era student la Filozofie la Cluj, anul IV, iar celălalt şef era Mărăscu Adrian (Dodi)” , povesteşte Popovici Ileana, (căsătorită Suciu), una dintre supravieţuitorii “iadului comunist”. În sarcina inculpaţilor se reţin mai multe capete de acuzare: cum că ar dori să se retragă în munţi şi să ia legătura cu “bandele teroriste conduse de către ”fugarul Inrea Ioan, care se presupune că existau în pădurea Tărcăiţa” , urmând să se înarmeze, toate acestea “în vederea răsturnării guvernului democratic din ţara noastră şi a acţiona în favoarea armatelor imperialiste cu ocazia izbucnirii unui nou război” . În realitate, dosarul a fost unul ticluit de organele de Securitate pentru a da bine la raportările de la Bucureşti. Popovici Ileana nu recunoaşte că ar fi avut de-aface vreodată cu o organizaţie legionară, singurele ei legături cu membrii organizaţiei avânt un caracter pur social, întâlnirile lor desfăşurându-se sporadic, la un cei, fără a fi pusă în discuţie “răsturnarea ordinei sociale”. “Pe vremea aia, indiferant, şi dacă îl condamna pe un copil de cinci ani, şi ală era tot cu caracter legionar. Asta era metoda lor, toţi erau consideraţi legionari”, recunoaşte Traian Romulus Pompiliu Dezideriu Luscan. . În ce priveşte calificarea ca organizaţie “paramilitară” el are o explicaţie, în sensul că, după război, era foarte uşor să procuri arme. “Războiul a trecut peste Beiuş, ş-atunci găseai la tot colţul de stradă ba un tun, ba o mitralieră. Noi, tineri fiind, ne-am aprovizionat. … Cam fiecare am avut arme. De aia în sentinţa noastră scria “organizaţie subversivă paramilitară cu caracter legionar” . După aproape un an de la primele arestări, întregul lot de beiuşeni este deferit justiţiei. “A fost un simulacru. Am avut un avocat evreu care ne-a apărat şi care atât o spus că “având în vedere faptul că suntem tineri, să ni se acorde circumstanţe atenunate”. Atât a fost toată apărarea”, povesteşte Luscan . Condamnările au fost maxime pentru patru dintre acuzaţi: Stanciu Petru, Mărăscu Adrian şi fraţii Brânzaş, care au primit fiecare câte 25 de ani muncă silnică, iar cele trei femei au primit între trei şi şase ani. “Este arhicunoscut că Securitatea este cea care stabileşte, de fapt, sentinţele. Regret că nu am reţinut dacă apărătorul meu a făcut apel la clemenţă, invocând tinereţea mea. Este adevărat că acest argument era perfect vizibil de la distanţa de la care ne priveau încruntaţii judecători, şi era valabil pentru majoritatea dintre noi. Acest lucru nu i-a împiedicat să ne condamne pe toţi – băieţi şi fete, inclusiv pe Ionică Briscan, care era încă un copil – la ani mulţi de închisoare, iar mie şi lui Dodi să ne dea o sentinţă mai mare decât vârsta pe care o aveam”, va scrie în jurnalul post – închisoare Brânzaş Liviu .
Universul carceral feminin
Pentru o femeie, arestarea are valenţe şi mai profunde. Lipsa lenjeriei, a unor obiecte indispensabile toaletei, a hainelor de schimb, neasigurarea unei minime igiene pot provoca o stare accentuată de disconfort, care pe fondul presiunilor psihologice, înfrânge orice rezistenţă şi doboară demnitatea umană. Popovici Ileana a fost arestată pe data de 2 iulie 1951 de pe o stradă din Aleşd. A împlinit peste câteva zile 20 de ani, la Securitatea din Oradea. „Mizerabil, inuman, să iei un copil în plină vară de pe stradă, în 2.07.1952 ora 16, îmbrăcat sumar cu o rochie și sandale de pânză, altceva nimic” , mărturiseşte Popovici Ileana, căsătorită Suciu. Ajunsă la Securitatea din Aleşd i s-au luat datele personale, ceasul, un lănțișor, un inel și niște bani, 256 lei, și o batistă.”M-au ridicat de pe stradă ca pe un animal rătăcit. Acolo era Rosman, şeful Securităţii. Am predat lucrurile şi am rămas la Securitate. Mi-au luat batista, cordonul şi banii. Le-am cerut vată, că eram indispusă, nu mi-au adus vată ”, îşi aminteşte Popovici Ileana, care a petrecut prima sa noapte, dintr-un şir lung de nopţi negre, într-o celulă înaltă, goală, fără lumină, fără pat.
Securitatea din Oradea
Primele proceduri de arest presupun percheziţionarea noului reţinut, debarasat de orice obiect care i-ar putea fi de folos în eventualitatea unei sinucideri. „… Îmi face percheziţie corporală. Conţinutul buzunarelor, cureaua, şireturile, rând pe rând, sunt depuse pe masă. Aceasta este prima operaţiune la care este supus cel arestat. Când ajungem la ochelari, încerc să refuz să-i predau, … se trece la ameninţări. Fără ochelari, mă simt ca un om dezarmat. Deposedat de ei, mi se pun ochelarii metalici ai Securităţii – supranumiţi
Frigul endemic din aceste celule nu putea fi ocolit în lipsa oricăror articole de acoperit. Brânzaş Liviu 
îşi aminteşte de şocul frigului, care a fost, pentru el, foarte puternic. Dacă senzaţiilor de foame le-a putut face faţă, la fel şi solitudinii la care a fost supus, frigul a fost pentru el cel mai mare duşman. „Frigul va fi cea mai mare suferinţă fizică a mea din închisoare. Datorită unui metabolism bazal echilibrat, foamea va fi un duşman pe care l-am biruit mult mai uşor. Frigul a fost însă paralizant, dezumanizant. În celulă, cei trei mari inamici ai fiinţei noastre sunt: frigul, foamea şi inactivitatea forţată” , îşi aminteşte Brânzaş despre catacombele Securităţii orădene. Fără pături, cearceafuri şi fără feţe de pernă, arestaţi în plină vară, cu o cămaşă pe ei sau o rochiţă, deţinuţilor nu le rămânea decât să se adapteze noilor temperaturi de cavernă.
Privarea de alimentare cu apă era şi ea o formă de tortură. Cum în celulă nu aveau nici tinetă, nici o altă sursă de apă, accesul la sursa de apă de pe coridor era condiţionată tot de bunăvoinţă gardienilor. “O formă de tortură indirectă din această catacombă este setea. Apă nu se poate bea decât la cerere. Setea este infinit mai chinuitoare decât foamea. Când te cuprinde, baţi la uşă. Gardianul se apropie şi întreabă: – Ce vrei? – Apă… – Aşteaptă! Şi aşteptarea se prelungeşte la infinit” , relatează Brânzaş Liviu.
Pentru a supravieţui acestei senzaţii permanente şi infinite de foame, deţinuţii au apelat la diferite tehnici de supravieţuire. Astfel, Popovici Ileana a fost sfătuită de colega sa de celulă, o farmacistă ce să facă pentru a-şi menţine sănătate: “Farmacista mi-a spus că dacă vreau să fiu sănătoasă să bag un cui ruginit în măr şi „îl laşi de pe azi pe mâine şi îl mănânci”. Să mănânc şi ce nu pot mânca şi să consum apă puţină” .
Experienţa femeilor nu a fost nici ea cu mult diferită, aşa cum recunoaşte Aurora Ile, căsătorită Dumitrescu, care a fost arestată pe 13 decembrie 1951 şi anchetată cu duritate la Securitatea din Oradea timp de un an şi o lună, fiindu-i fracturată o mână . „Erau nişte bestii: n-aveai voie să vorbeşti, n-aveai voie sa cânţi colinde de Crăciun, anchetele se făceau numai noaptea, cu bătai crunte. … Sergentul ne punea ochelari negri când ne lua din celula şi, până sus, la camera unde ne interogau, ne izbea cu capul de toţi pereţii sau ne izbea cu cizmele“ , poveşteşte Dumitrescu Aurora într-un interviu. Cu toate acestea, Cornel Onaca, arestat în Lotul „Vlad Ţepeş II”, al jandarmilor, povesteşte cum Dumitrescu Aurora şi-a păstrat voiciunea . El s-a aflat, în aceeşi perioada, în carceralul Securităţii orădene, şi vorbea zilnic cu Aurora Dumitrescu şi Brânzaş Liviu, aflaţi, fiecare în altă celulă, vizavi de a sa.
O altă metodă de constrângere pentru semnarea declaraţiilor la Securitatea din Oradea este aminitită de către Popovici Ileana, care s-a arătat indignată la o confruntare de o afirmaţie a colegului său de lot, Petru (Tică) Stanciu, care întrebat de ce a scris aşa ceva despre ea, i-ar fi răspuns că „Securitatea are metodele ei”. Această metodă presupunea că anchetatorii „puneau creioane între degete şi îţi dădea o mănuşă de piele, pe care o înşurubau. Cu cealaltă mână te puneau să scrii” , povesteşte Popovici Ileana.
Ca fiecare organism politic de detenţie care se respectă, şi Securitatea din Oradea avea o „neagră” a sa, o celulă de pedeapsă, faimoasa celulă 7. Un cavou de beton, fără pat, fără nici o rază de lumină. Pentru ca totul să fie şi mai odios, pe jos se arunca, odată cu închiderea pedepsitului, şi o găleată plină cu apă. „Mă descalţă şi intru în cubul de beton cu apă până la glezne. Câţi fraţi de suferinţă, oameni de toate vârstele şi genurile, au trecut pe aici, pentru a fi înfrânţi în rezistenţa lor! Printr-o crăpătură în partea de sus a uşii, pătrunde o dungă de lumină de la becul puternic din faţa acestei celule de pedeapsă. După ce mă obişnuiesc cu bezna, descopăr pe peretele din dreapta inscripţii şi nume. Cu un amestec de uimire, bucurie şi groază, constat că în decursul lunilor de când am fost arestaţi, aproape toţi camarazii mei au trecut pe aici şi sunt “iscăliţi” pe pereţii acestei celule de tortură. Fiecare beiuşean şi-a trecut diminutivul sau porecla… Nici fetele nu au fost scutite de trecerea pe aici: Lola, Feli, Tuţa, Lena, Mărioara. Zidul acestei lugubre celule este ca o carte de onoare în care, fiecare şi-a înscris numele cu partea lui de suferinţă şi rezistenţă” , scrie în cartea sa Brânzaş Liviu. Mărturia acestuia este susţinută de colega sa de lot Popovici Ileana care va executa şi ea pedeapsa la celula 7 pentru vina de a fi vorbit. „M-au prins că vorbesc. Şi m-au băgat la 7, era celula cu pedeapsă. Era o celulă îngustă, era de înălţimea mea. Dar pe măsură ce înaintai se făcea tot mai mică. Pe pereţi am văzut numele celor din Beiuş …. Curgea apă pe pereţi, am simţit că m-am învelit în ceva metalic. Am stat acolo câteva ore. Nu m-au descălţat de sandale şi nici nu mi-au băgat apă în celulă, aşa cum se proceda. Nu îmi vedeam mâna de întuneric” , îşi aminteşte Popovici Ileana. În aceeşi perioadă, o altă colegă de suferinţă, din Satu Mare, Tapadi Nora Maria va cunoaşte cavoul celulei 7, plin cu apă în trei rânduri: prima dată a stat închisă 32 de ore, apoi 15 ore, iar ultima dată 42 de ore .
Marius Oprea amineşte de faptul că, trimis în anul 1949 în la mai multe Direcţii teritoriale ale Securităţii, locotenent – colonelul Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru la Direcţia Anchete Penale din DGSP, a constat că „bandiţii sunt scoşi la anchetă şi puşi să scrie despre activitatea lor şi, pentru că în celule sunt lipsiţi de aer, profită de naivitatea anchetatorilor şi profită de confortul unui scaun” . Anchetele se prelungeau şi la peste un an, timp în care singurii vizitatori din celulă erau şobolanii.
Procesul – un simulacru
Brânzaş Liviu din lotul beiuşenilor relatează că de la Securitate au fost duşi, mai multe zile la rând, la proces. Nu înainte însă de a se bucura de o toaletă minimă, fiind bărbierit. După aproape un an de izolare, bucuria revederii cu colegii din lot este imensă. „Cât ne bucurăm că suntem, în sfârşit, toţi împreună! Din această cauză, închisoarea mi se pare, brusc, mai uşoară. Frăţia ne dă aripi”, îşi aminteşte Brânzaş momentul 31 decembrie 1952 în care părăsesc cu toţi sediul Securităţii „mormântul şi învierea noastră!”: „Simţim o imensă uşurare că ne despărţim de sinistra instituţie, ale cărei celule ne-au torturat sub diferite forme, frumoşii ani ai tinereţii noastre” .
Procesul a fost o nouă experienţă în viaţa prigoniţilor regimului comunist. Toate normele internaţionale privind judecata au fost încălcate, prezumţia de nevinovăţie devine un principiu perimat în noul regim instaurat în România, astfel pentru deţinuţii politici „legea a fost suspendată…” .
Penitenciarul Oradea
Ajunşi în Penitenciarul Oradea, aici începe o nouă experienţă. Cearceafurile şi feţele de pernă erau considerate un lux în închisorile din România, un lux care nu poate fi acordat „duşmanilor poporului” . Nici femeile care ajung în 1952 la carceralul orădean nu au fost mai privilegiate. Popovici Ileana îşi aminteşte că a dormit pe ciment, pe o rogojină „răpciugoasă” . “În nici o celulă nu am văzut paturi numai rogojini și pături roase, atât!” , ne-a precizat fosta locatară, Popovici Ileana.
Liviu Brânzaş aminteşte totuşi de o „ciudăţenie”, când se deschid toate uşile deodată şi timp de o oră se face “programul” în comun. Numit plastic „târg de ţară”, timp în care deţinuţii se puteau vizita unii pe alţii, în celule, această practică îi aminteşte lui Brânzaş de episodul experimentului Piteşti. Viaţa de zi cu zi se scurgea invariabil, fără incidente majore. Liviu Brânzaş îşi aminteşte că în ianuarie 1953 au putut cânta cântece legionare, nu însă fără o pedeapsă exemplară: izolarea la „neagra”. În plus, inactivitatea fizică şi intelectuală lăsa urme adânci în psihicul deţinuţilor. De regulă, loturile erau băgate în camere mari de 40 persoane, unde toţi cunoscându-se dinainte, poveştile se epuizau repede, urmând o lungă lâncezeală. De mai multă „acţiune” se bucurau noii veniţi, singuri care, după izolarea de la Securitate, profitau din plin de socializarea oferită.
Chiar dacă de la un moment dat nu mai erau bătuţi, torturaţi şi umiliţi, în sistemul penitenciar au fost aplicate alte metode de exterminare şi dezumanizare a deţinuţilor. Dacă s-a renunţat şi la lichidarea fizică prin împuşcare, pentru a se face economie de gloanţe, s-a găsit o altă soluţie pentru exterminare, mult mai subtilă, care îi făcea pe deţinuţi, să-şi dorească singuri moartea. Astfel, înfometarea, alături de frig a fost cea mai cumplită experienţă la care au fost supuşi absolut toţi deţinuţii. Văzuţi prin prisma crezului că deţinuţii sunt duşmani ai poporului, autorităţile nu considerau că trebuie epuizate resursele de hrană ale patriei cu această categorie de infractori. În acest sens, an de an, se făceau „rectificări” la planul de alimente, în ideea de a se face economii la bugetul statului, în vistieria ţării rămând sume importante de bani economisite prin procesul de substituirea sau reducere a unor alimente. Luscan Traian îşi aminteşte că meniul zilnic de la Penitenciarul Oradea era acelaşi: arpacaş, subproduse, varză acră. „La penitenciar cam ½ terci, o mămăligă ca o supă era cea mai bună mâncare-după părerea mea-pe care o primeam la penitenciar. La amiază și seara un arpacaș, cartofi cu ceva carne, fasole etc. Seara tot așa și o bucată de pâine sau un cub de mămăligă”, mărturiseşte Popovici Ileana. Fără drept de a ieşi la plimbare, fără contact cu familia, fără pachete, cărţi sau scrisori, toate au contribuit la abrutizarea sufletelor deţinuţilor.
Epopeea beiuşenilor va continua prin alte centre de recluziune ale Gulagului românesc, unii fără a se mai vedea niciodată, destinul separându-i definitiv, iar alţii şi-au găsit alinarea în prietenia celorlalţi în aceste cavouri ale închisorilor.
