Autor: Cristina PUŞCAŞ
Reproducerea, chiar şi parţială, prin orice mijloace, inclusiv prin fotocopiere sau prin introducerea în sisteme electronice de procesare a datelor, necesită în prealabil aprobarea scrisă a autorului.
Mihele Ştefan, Bozântan Victor, Haiduc Iosif, Brazdă Aurel şi fratele său Ioan, şi chiar sora lui Mihele, Maria Mihele, căsătorită Niţu devin membri ai unei organizaţii subversive condusă de notarul Oprea Dumitru, un talentat poet. Acesta, dat afară din serviciu, hotărăşte să vină în sprijinul partizanilor din munţi. Organizaţia se numea “G4” (Grupul celor 4). “G4 este un grup de patru persoane care se făceau că-s conducătorii grupului. Ca să nu fie numai un singur şef: “Nu”, zice, “mai bine facem un grup colectiv”, şi atunci şi organizaţia a numit-o G4”, mărturiseşte Aurel Brazdă, unul dintre membrii organizaţiei într-un volum de istorie orală editat de Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului în România . “Ideea noastră era de a lupta cu arma împotriva comuniştilor”, scrie, de asemenea, Aurel Brazdă în memoriile sale. Membrii organizaţiei au fost în mare parte elevi de la Liceul Industrial, Liceul Comercial şi Liceul Teoretic “Alexandru Roman” toate din Oradea. Printre primele activităţi întreprinse 
a fost lipirea unor afişe cu îndemnul “Răsculaţi-vă!”, fiind de fapt o poezie a lui Oprea Dumitru. Acesta i-a organizat în două grupuri: unul care urma să meargă în munţi şi un altul, în Oradea, care urma să asigure aprovizionarea. “Organizaţia noastră era condusă de un ofiţer în rezervă, Oprea Dumitru, care a organizat 6 băieţi să meargă la partizanii din munţi pentru a da ajutor. C-atuncea aşa se zicea: că vor veni americanii şi partizanii au obligaţia de a ajuta americanii să fie paraşutaţi şi să fie apăraţi de comunişti, care i-ar fi împuşcat. Deocamdată, ăştia, din grupul respectiv, mergeau în munţi, aicea în Munţii Bihorului. O altă grupare, din care făceam parte şi eu, a rămas acasă cu misiunea de a-i aproviziona pe cei din munţi, de a procura arme, că aveam şi ofiţeri în cadrul acestei organizaţii”, îşi aminteşte Aurel Brazdă .
În ziua de 12 martie 1949, un grup de şapte, Oprea Dumitru, Mihele Ştefan, Simoca Alexandru, Haiduc Iosif, Lupoi Petru, Bozântan Victor şi Bradea Luca, părăseşte oraşul cu intenţia de a lua legătura cu partizanii din munţi. Potrivit Sentinţei nr. 1623 a Tribunalului Militar Cluj din 25 noiembrie 1949, cei şapte „au mers până în comuna Măgeşti, iar aici au fost găzduiţi la părinţii lui Bradea Luca. În ziua de 13 martie au plecat mai departe spre comuna Zece Hotare. Când au intrat în teritoriul acestei comune, acuzatul Oprea Dumitru i-a făcut atenţi că vor trebui să se supună ordinelor, după care vor lua contact cu „bandele teroriste” din munţi şi că s-au angajat într-o acţiune foarte serioasă, fiind vorba de o acţiune contra regimului, care se pedepseşte sever de legile în vigoare. În noaptea de 13 – 14 martie 1945 au dormit în comuna Zece Hotare în podul unui grajd, la inculpatul Vandiciu Gavril” . În dimineaţa zilei de 14 martie, sunt înconjuraţi de organele de miliţie, iar în urma unui schimb de focuri Oprea Dumitru şi Haiduc Iosif sunt prinşi . Ceilalţi se salvează prin fugă. În urma torturilor la care vor fi supuşi de către organele de anchetă, deţinuţilor le sunt smulse numele membrilor organizaţiei, urmând ca în două săptămâni să fie arestaţi toţi. „Cei prinşi au fost bătuţi atât de crunt la tălpi şi la stomac, încât nu mai puteau merge. Tot au spus. Şi ce n-a fost adevărat. Au spus de zece ori mai înflorit. La urmă securiştii nu mai ştiau care este adevărul şi i-au luat la bătaie că mint”, îşi aminteşte Aurel Brazdă . În lotul G4 au fost anchetate 19 de persoane, din care 11 elevi. Condamnările au fost de la 1,1 ani temniţă grea la 7 ani.
De o confruntare directă şi dură cu Securitatea au avut parte membrii organizaţiei „G4”. Cinci dintre ei, în frunte cu iniţiatorul asocierii, Oprea Dumitru, urcă la munte, în localitatea Zece Hotare, din Bihor pentru a lua legătura cu partizanii din munţi. „În ziua de 12 martie 1949 s-au prezentat la Mihele Ştefan acasă Lupoi Petru, Bozântan Victor, Haiduc Iosif şi Simoca Alexandru, de unde au plecat la gară unde s-au întâlnit cu Bradea Luca, care i-a condus în comuna Măgeşti, judeţul Bihor, iar de acolo au plecat înspre comuna Zece Hotare. Ajungând în comuna Zece Hotare, toţi cei de mai sus au intrat la numitul VANDICI GAVRIL, i-au cerut adăpost, au stat acolo până în ziua de 14 martie 1949, când au fost surprinşi de miliţie” . Haiduc Iosif îşi aminteşte că intervenţia organelor de represiune s-a făcut în urma trădării socrului lui Vandici Gavril, care, ulterior, condamnat fiind, a şi decedat la data de 6 iulie 1959 la Formaţiunea Canal Dunăre – Marea Neagră . În schimb, versiunea oficială prezentată de securiştii orădeni, colonelului Dulgheru este cu totul alta, venind să sublinieze vigilenţa organelor în lupta cu elementele reacţionare: „În ziua de 14 martie a.c. (1949 – n.n.), o patrulă de la postul de miliţie Vadul Crişului, fiind în patrulare în comuna Zece Hotare, au făcut o percheziţie domiciliară într-o chestiune de drept comun, tocmai în casa unde erau retraşi sus numiţii, cu care ocazie au fost descoperiţi” . Identificaţi, tinerii au încercat să scape din încercuire, însă Oprea şi Haiduc, s-au refugiat într-un grajd din vecinătate. Oprea Dumitru având un pistol în dotare a început să tragă: „numitul Oprea împreună cu o altă persoană fiind identificată ulterior Haiduc Iosif s-au ascuns într-un alt grajd, nepredându-se la somaţiile miliţienilor, care au tras salve în aer, la care numitul Oprea, cu un pistol a tras mai multe focuri asupra miliţienilor. În sfârşit, susnumiţii nemaiavând posibilitatea de scăpare, cu multă greutate s-au predat, iar restul bandei a fugit” .
Prima oprire: Securitatea din Oradea
După arestare, drumul calvarului spre anii grei şi lungi de suferinţe, chinuri, umilinţe este deschis pentru toţi cei implicaţi în marea operaţiune a regimului comunist de a zdrobi orice opoziţie împotriva noului sistem instaurat. Lipsa de umanitate, bătăile, torturile, umilinţele fizice, psihice vor face parte din arsenalul utilizat de anchetatori pentru a-i determina pe arestaţi să recunoască faptele reale sau ireale ale acţiunilor lor, aşa-numite „subversive”. Haiduc Iosif îşi aminteşte că, imediat după capturare, urcaţi în faimoasa dubă, a fost supus unei tirade de lovituri, bătăi care nu se vor sfârşi pe toată durata anchetei. „Din Vadul Crişului şi până la Oradea am primit numai bătaie. Ne-au legat, ne-au 
băgat în dubă. Ne loveau cu cauciucul lor”, ne-a mărturisit fostul deţinut politic, Haiduc Iosif . Destinaţiile erau întotdeauna aceleaşi: sediile Securităţii, acolo unde prizonierii „holocaustului roşu” vor cunoaşte cele mai cumplite momente. În memorialistica foştilor deţinuţi politici, anchetele de la Securitate au rămas vii prin duritatea lor. În primul rând, şocul de a te vedea izolat, la 15-16 ani, fără să te fi ştiut vinovat cu ceva, fără să ţi se respecte cele mai elementare drepturi de apărare, a lăsat o puternică amintire în conştiinţa celor încarceraţi. În al doilea rând, limbajul utilizat de gardieni vine să contribuie la starea de nelinişte a celui răpit din sânul familiei. Condiţiile precare de trai oferite de sistemul carceral vor adânci şi mai mult disperarea arestaţilor, totul culminând cu bătăile inumane aplicate pe perioada anchetelor, desfăşurate, în mare parte, pe timpul nopţii.
La Oradea, sediul Securităţii se afla pe strada Republicii nr. 52, colţ cu strada Pescăruşului, aproape de Gara Centrală. Brazdă Ioan, care se predase organelor din propria iniţiativă, este întâmpinat de trei agenţi care îl şi iau la palme. „Ajuns la securitate am fost dus într-un birou unde am fost înjurat imediat de trei persoane, dintre care unul care se numea Fodor a început să mă strângă de gât. Cele trei persoane care s-au așezat în jurul meu, fiecare punea câte o întrebare la care când începeai să răspunzi, celălalt punea o altă întrebare și pretindea să te uiți la el când îi răspunzi, și așa fiecare mă lua în primire ca să mă uit la el când vorbesc cu el. Astfel, am fost înjurat şi lovit de fiecare. După mai multe întrebări încrucișate, urmate de lovituri, am fost dus la subsol” , îşi aminteşte Brazdă Ioan. Celule destinate detenţiei nu aveau mai mult de 2X2 mp, conform amintirilor celor care au trecut pe aici. Înăuntru se găsea un pat, de regulă un prici. „Ca pat erau nişte scânduri aşezate una lângă alta, aşa bătute una lângă alta şi puse pe o capră, mai înaltă în faţă şi una mai jos, în spate ca totuşi să fie un plan înclinat puţin” , îşi aminteşte Brazdă Ioan despre prima sa celulă de la subsol. În schimb, colegul său de lot, Haiduc Iosif nu a fost atât de „privilegiat”, dormind timp de opt luni pe un pat de beton.
Majoritatea arestaţilor îşi amintesc promiscuitatea condiţiilor din aceste celule, unde lumina zile nu pătrundea niciodată şi nici o adiere de aer proaspăt nu-şi putea face loc printre „tăietura din zid”, de nici 25/20 cm care avea rol de geam. „În primăvara anului 1948, autorităţile comuniste din Oradea hotărăsc ca Securitatea Statului să fie instalată într-un sediu nou din strada Republicii nr. 52. Avea amenajat la subsolul clădirii un complex celular, o adevărată închisoare subterană. În această închisoare subterană, erau amenajate celule mici de 3 mp, unde lumina zilei nu pătrundea niciodată. Carcerele nu erau luminate şi nici aerisite. Mirosul de umezeală şi de mucegai era puternic îmbibat în hainele arestaţilor. Zi şi noapte, arestaţii Securităţii stăteau în întuneric. Cea mai grea era celula de sub scări, unde umezeala era mai accentuată” , relatează peste ani Brazdă Aurel.
Celule erau prevăzute pentru o persoană, dar când valul arestărilor atingea puncte culminante, arestaţii ajungeau să stea şi 3-4, dormind câte doi în patul de prici din două rânduri de scânduri, care nu depăşeau lăţimea de 60 cm . Fără pături, cearceafuri şi fără feţe de pernă, arestaţi în plină vară, cu o cămaşă pe ei sau o rochiţă, deţinuţilor nu le rămânea decât să se adapteze noilor temperaturi de cavernă. „Pernă nimic, pătură nimic, absolut nimic” , îşi aminteşte Brazdă Ioan despre „confortul” oferit de celulele Securităţii în anul 1949, fiind nevoit să doarmă îmbrăcat, cu hainele cu care a fost arestat. Această realitate este constată şi menţionată în documentele oficiale ale vremii. Raportul din 12 aprilie 1950 redactat de către colonelul Teodor Dincă, după inspecţia la DRS Oradea în 1949 subliniează, printre multe alte nereguli, faptul că „paturile în celule sunt de lemne, adică o platformă de scânduri cu două capre. Aşternuturi sau pături nu există la nici o celulă” .
Toaleta se afla la capătul coridorului, minutele de program afectate operaţiunii de spălare şi satisfacere a nevoilor fiziologice erau tot mai puţine. „Toaleta era situată la capătul coridorului, unde arestaţii erau împinşi cu forţa şi peste un minut erau scoşi tot cu forţa de securişti afară, indiferent dacă şi-au făcut necesităţile sau nu” , îşi aminteşte cu groază, Brazdă Aurel. Fratele lui, Ioan Brazdă, povesteşte că era un chin ca peste zi sau noapte să nu poţi urina, deţinuţii fiind nevoiţi să urineze pe pereţii propriei celule. “Seara în jurul orei șapte, după închidere nu ni se mai deschidea ușa să mergem afară pentru necesități pâna dimineața. Era un chin ca toată noaptea să nu poți ieși pentru necesități. Toată noaptea nu puteam dormi din acest motiv și ne era și frig. Era un chin care nu se poate descrie în cuvinte. Unii din celulele vecine care nu se puteau abține se urinau în celulă pe pereți și pe jos” , priveşte în urmă, Brazdă Ioan.
Şi ca şi cum condiţiile de cazare nu ar fi fost suficient de degradante, celor încarceraţi nu li se permitea nici să facă baie. La întrebarea din chestionarul aplicat unor foşti deţinuţi care au trecut pe la Securitatea Oradea „De câte ori aţi făcut baie la Securitate”, mulţi nu au ştiut ce să răspundă, semn că nu au avut parte de aşa ceva. Doar dimineaţa, când erau scoşi “la program”, având voie să se spele pe faţă. “Acolo nu am făcut baie, la Securitate. Deloc nu am avut baie. În privinţa igienei pot să vă spun numai că odată aud pe coridor scârţâind ceva, ca şi cum se face cu pompa când stropeşti via. Aud aici aşa ceva. Dar nu se auzea niciun cuvânt. Nu vorbea nimic. Până ajung la celula noastră şi văd că unul cu pompa venea şi ne sufla cu DTT ca atunci era antiparaziţi. Ca nu cumva să facem paraziţi. Şi atunci a venit cu aia să ne sufle pe aice, pe aicea, peste tot, printre haine ne sufla cu DTT. Aia era toată igiena care ne-o fost acolo” , este singura amintire a lui Brazdă Ioan cu privire la igiena oferită de Securitate celor încarceraţi.
Regimul de exterminare al opozanţilor nu se opreşte aici. Foametea, alături de frig şi izolare a fost caracteristica generală a sistemului penitenciar românesc. Subalimentaţia, ca urmare a unui „meniu” constând din alimente cu putere calorică reducă, unele chiar cu termene de valabilitate mult depăşite, altfel spus în descompunere, “ingrediente dintre cele mai ciudate, între care capetele de vită” , toate au contribuit la distrugerea fizică a celor din Gulagul românesc. Înfometarea, preferată lichidărilor sumare a fost însuşită de regimul represiv, care a dat dovadă de mult sadism în alegerea acestor metode de lichidare a opozanţilor săi politici. Meniul zilnic era invariabil: „zamă” de varză, arpacaş sau fasole, rar cartofi. „Mâncarea era fără gust” , îşi aminteşte Haiduc Iosif, în timp ce Sarca Eugen recunoaşte că nici măcar nu-şi aminteşte de câte ori a primit mâncare pe zi. În realitate, conform memorialisticii acelei prime etape de represiune comunistă (1948-1953), arestaţii primeau o singură masă pe zi, care se servea la ora 12.00. „Dimineaţa nimic. Nu era absolut nimic” , mărturiseşte Brazdă Ioan, în timp ce fratele acestuia, arestat în aceeaşi perioadă la Securitatea din Oradea, completează cu informaţia că „masa era servită odată pe zi şi consta dintr-o fiertură de arpacaş, varză sau fasole” . Brazdă Ioan mai relatează, că mâncarea se servea la amiază, prin vizeta ușii, când gardienii introduceau o gamelă care avea un conținut de aproximativ 400 g şi adaugă că „așteptam să ne dea și câte o lingură. Nicio lingură, nimic. Trebuia numai aşa să o bem ca şi un ceai, fără lingură. După aia am ştiut regula ca să nu mai aşteptăm după lingură” .
În ce priveşte cantitatea de pâine, aceasta nu depăşea, conform tuturor declaraţiilor martorilor Gulagului românesc, 250 de grame! „Pâinea asta era pentru toată ziua, 250 grame şi prima dată n-am ştiut cum îi regula pe acolo” , mărturiseşte Brazdă Ioan. Mărturiile foştilor deţinuţi politici cu privire la subalimentaţia la care erau supuşi sunt confirmate, chiar şi de către documentele oficiale, care de cele mai multe ori, decât să scoată la iveală adevărul, mai degrabă falsificau realitate. Nu şi de această dată. Se pare că, în ce priveşte condiţiile de la DRS Oradea din anul 1949, şi anchetatorul, Teodor Dincă, adjunctul lui Dulgheru în coordonarea anchetelor Securităţii la începutul anilor 50 , pare revoltat. Astfel, în raportul de inspecţie datat 12 aprilie 1950 Dincă notează că „Hrana arestaţilor se aduce de la Penitenciarul Oradea şi lasă mult de dorit. Fiecare arestat primeşte 3-4 l de ciorbă, însă numai de un singur fel. Pâinea este distribuită de DRS Oradea de la M.C.A. şi fiecare arestat primeşte câte 350 g de pâine zilnic” . În anul 1954, după relativa destindere iniţiată odată cu moartea lui Stalin, din 5 martie 1953, regimul alimentar a presupus, dacă nu o îmbunătăţire remarcabilă, măcar oferirea hrainei de 3 ori pe zi.
Anchetele se desfăşurau, de cele mai multe ori noaptea. Cele mai frecvente bătăi erau loviturile cu palma, pumnii şi picioarele. Brazdă Aurel menţionează în cartea sa de memorii mărturia lui Marian Vasile, un coleg:„ de trei ori pe noapte ne scoteau la anchetă şi ne băteau cu un picior de scaun sau o codă de mătură. Bătăile erau aplicate la tălpile picioarelor. După ce te legau la mâini şi picioare, erai atârnat pe o bară de lemn cu picioarele în sus, unde îţi aplicau sute de lovituri, apoi te puneau să stai în picioare” . Imaginaţia şi sadismul anchetatorilor nu se opreşte însă aici. Lui Haiduc Iosif i-au prins degetele la uşă. „Pe la 10 seara ne luau la anchetă. Ancheta se desfăşura cu bătăi. Voiau să ne distrugă. Mi-au strâns mâna la uşă. Şi bătaie. Eram sportiv, ştiam cum să rezist: îmi încordam muşchii. Căutau să nu se vadă că eram bătuţi. Te băteau la tălpi, eram legaţi cu picioarele în jurul gâtului. La Securitate am stat cu doi oameni. Era unul Popşa, el a mai fost la Securitate, el mi-a spus că atunci când îmi bagă mâna la uşă să nu mi-o trag, că se mulează. Legaţi, ne băteau cu cătuşele la mâini” , îşi aminteşte aceste momente de groază Haiduc Iosif.
Bestialitatea anchetatorilor români pare să nu aibe echivalent în registrul european al represiunii comuniste. Acest aspect este constatat şi de Legaţia Britanică de la Bucureşti într-un raport privind evoluţiile din anul 1953, unde se aminteşte de faptul că parametrii înalţi ai represiunii se datorau şi „lipsei de scrupule a conducătorilor comunişti locali, al căror mod ticălos de a-şi trata propriul popor îşi găsesc greu un echivalent, chiar şi în Europa estică” . Printre arsenalul mijloacelor de tortură ale Securităţii Oradea s-ar fi aflat, după mărturiile lui Brazdă Aurel, fără a fi victima directă a acestora, şi curentul electric. „… Şi curentul electric era folosit ca instrument de tortură, atât la bărbaţi, dar mai ales la femei şi era aplicat asupra organelor genitale, în punctele cele mai sensibile. În aceste condiţii, anchetatul era dezbrăcat în pielea goală, aşezat pe o masă, unde i se aplicau firele de curent electric. În alte cazuri, anchetatul era ţinut desculţ pe ciment, unde se arunca o găleată de apă, apoi i se punea pe limbă un fir conectat la o sursă de curent electric. Senzaţiile erau îngrozitoare şi în aceste condiţii recunoşteai şi semnai orice ţi s-ar fi cerut. Stângerea degetelor de la mâna cu uşa sau scoaterea unghiilor cu cleştele erau metode frecvente de tortură asupra arestaţilor” , poveşteşte Brazdă Aurel.
Martorii acelor vremuri mai amintesc că pe lângă aceste barbarii, arestatul în timpul anchetei era supus unor numeroase presiuni psihologice: privarea de somn; ţinut ore în şir sub lumina reflectoarelor; înscenarea de execuţii, cu scopul de a-i întimida pe arestaţi şi a-i obliga să semneze declaraţii; aplicarea de lovituri tatălui sau prietenului sub proprii ochi; supravegherea permanentă prin vizorul uşii, iar pentru a-i surprinde pe deţinuţi încălţau pâslari de lână peste bocanci; jocul anchetatorul bun – anchetatorul rău; înjurăturile, apelativele „Banditule!”; lovituri cu picioarele în fund; cu pumnii în coastă, în rinichi, iar la urcarea scărilor erau călcaţi pe picioare cu vârful cizmelor, care le produce nişte răni dureroase la călcâi, având încălţămintea fără şireturi pe care de multe ori o pierdeau din picioare ; lovituri cu bastonul când erau scoşi „la program”; alergătura şi hăituirea în pielea goală spre spălător şi obligarea efectuării duşului cu apă rece (în special pe timp de iarnă); interzicerea vorbitului sau a altor activităţi, în cazul în care în mod fericit nu erau ţinuţi în celulă de unul singur; percheziţiile batjocoritoare şi umilitoare, manifestate prin ruperea hainelor şi saltelelor cu paie răvăşite în celulă, timp în care, despuiaţi, erau ţinuţi cu faţa la perete, cu mâinile la ceafă sau culcaţi cu faţa în jos pe cimentul celulei etc. .
Penitenciarul Oradea, un interludiu spre Golgota suferinţelor
În luna mai a anului 1949 sunt trasferaţi de la Securitate la puşcăria orădeană din Parcul Traian lotul „G4”, momentul fiind imortalizat în memoriile publicate după anii 90 de către Brazdă Aurel. „Depozitul securităţii din penitenciar era pe partea dreaptă de la intrarea principală în penitenciar, la parterul clădirii cu trei nivele. În penitenciar era denumită
Mutaţi de la Securitate în beciurile din Parcul Traian, în mai 1949, membrii lotului „G4” sunt introduşi într-o celulă în care se găsesc încă 40 de persoane, împreună cu lotul Ambrozie din Valea lui Mihai, acuzate de tentativă de trecere de frontieră. Aici, odată ajunşi sunt puşi să scoată afară toate saltelele. „Am crezut că ne dau altele mai bune, când colo nu ne-au mai dat nimic. Au scos toate saltele şi gata” , povesteşte Brazdă Ioan. Peste ceva timp, au fost aduse nişte rogojini, care ţinând cont că era o atmosferă supra-aglomerată şi vară, au fost suficiente.
Începe lungul calvar al suferinţelor din închisorile româneşti. Hârdăul folosit din plin de cei peste 40 de locatari ai unei celule, chiar şi pentru problemele cu stomacul, era golit doar seara şi dimineaţa de către deţinuţi. „Pentru că era încă primitiv (imobilul – n.n.), din timpul Mariei Tereza, nu era WC înăuntru. Atunci au adus înăuntru un butoi mare, ca în cel în care se pune varza la ţară. Îl pune într-un capăt al celulei şi acolo îţi făceai nevoile. Se golea dimineaţa. La capătul coridorului acolo era un WC pt toate celule” , îşi aminteşte Brazdă Ioan. Acestă lipsă de intimitate, un alt element ingenios adăugat de sistem în procesul de dezumanizare vine să sublinieze, încă o dată, dezagregarea psihică a celor care au trebuit să suporte un astfel de regim.
Chiar dacă de la un moment dat nu mai erau bătuţi, torturaţi şi umiliţi, în sistemul penitenciar au fost aplicate alte metode de exterminare şi dezumanizare a deţinuţilor.
Dacă s-a renunţat şi la lichidarea fizică prin împuşcare, pentru a se face economie de gloanţe, s-a găsit o altă soluţie pentru exterminare, mult mai subtilă, care îi făcea pe deţinuţi, să-şi dorească singuri moartea. Astfel, înfometarea, alături de frig a fost cea mai cumplită experienţă la care au fost supuşi absolut toţi deţinuţii. Văzuţi prin prisma crezului că deţinuţii sunt duşmani ai poporului, autorităţile nu considerau că trebuie epuizate resursele de hrană ale patriei cu această categorie de infractori. În acest sens, an de an, se făceau „rectificări” la planul de alimente, în ideea de a se face economii la bugetul statului, în vistieria ţării rămând sume importante de bani economisite prin procesul de substituirea sau reducere a unor alimente.
Potrivit unui raport adresat ministrul adjunct de Interne, Marin Jianu, privind starea medicală a deţinuţilor politici de la începutul anului 1950, se admite faptul că „fiecare individ ce duce o viaţă sedendară are nevoie de 2.000 – 2.200 calorii pe zi” , iar caloriile ar trebui să conţină toate elementele necesare întreţinerii sănătăţii fizice a corpului. Faţă de regimul precedent, nivelul caloric era ceva mai scăzut, dar dacă şi acest regim, la limită, ar fi fost respectat nu i-ar fi transformat pe deţinuţi în nişte schelete, „înfometaţi, caşectici şi filiformi, aproape că nu mai au nevoi fiziologice, ajungând la o corporalitate angelică:… îngeri fără fecale” .
Nici la Penitenciarul Oradea Mare, lucrurile nu au stat diferit. Şi aici, fără nicio excepţie, cu toţii, deţinuţii au “învăţat ce este foamea” . În anul 1955, în cursul lunii martie, poposeşte şi la Oradea, prim-locţiilorul procurorului general al RPR, Vuza C. George Pavel care constată, printre alte, şi nerespectarea dispoziţiilor cu privire la hrana deţinuţilor. În raportul întocmit, Vuza menţionează că la Penitenciarul Oradea alimentele destinate celor încarceraţi „nu cuprindeau numărul de calorii prevăzute de normele legale”. Mai mult, spre a exemplifica cele constatate menţionează că ”la penitenciarul Oradea, în zilele de 12, 13 şi 14 martie 1955 s-au dat alimente care cuprindeau numărul total de călătorii mai mic cu 760 calorii pentru fiecare deţinut în parte faţă de norma legală de 2.401 calorii zilnice. Astfel, în ziua de 12 martie s-au dat 2.341 calorii, în ziua de 13 martie, 1.952 de calorii, iar în ziua de 14 martie s-au dat 2.190 calorii la acel penitenciar” . Un lucru care va fi confirmat, în unanimitate, de toate vocile care au trecut prin închisoarea de la Oradea Mare.
Aprecierea generală în ce priveşte regimul alimentar venită din partea celor care au păşit pragul temniţei de pe Criş se înscrie în acelaşi registru al consideraţiilor negative la adresa acestei instituţii de recluziune din perioada comunistă. Pentru mulţi dintre foştii locatari ai cuştilor cu gratii de la Oradea, experienţa de aici a fost unul dintre cele mai negre capitole din întregul periplu prin sistemul carceral românesc, regimul crunt de înfometare excelând la Oradea prin cruzimea administraţiei peniteciarului. Ion Ioanid, referindu-se la hrana ce li s-a asigurat în cele opt luni de şedere aici, afirmă că „întrecea tot ce întâlnisem până aici din diverse închisori prin care trecusem” .
Subalimentarea deţinuţilor s-a dovedit a fi o constantă pe întreaga perioadă a regimului comunist. Nici în perioadele de aşa-zisa „relaxare”, deţinuţii încarceraţi în beciurile orădene nu s-au bucurat de un tratament mai omenis. Viaţa de zi cu zi a celor consideraţi duşmani ai poporului a fost o „foame continuă” , deţinuţilor aplicându-li-se un regim permanent de „pedeapsă” . Mărturiile celor care au fost alimentaţi de la bucătăria Penitenciarului Oradea reclamă un regim alimentar foarte slab , o mâncare mizerabilă , care nu se putea consuma , având aspect şi gust ca „lăturile la porci” .
„Prima dată la amiază, la ora 12.00, aceeşi mâncare ca la securitate. Pâine 250 de grame Nimic altceva. La amiză mâncare asta 400 – 450 gr. Numai fasole şi cartofi. Seara cartofi. La amiază fasole. De două ori pe săptămână, în loc de pâine ne dădea mălai. A fost caând ne-a dat, odată, arpacaş pilaf, o dată sau de două ori. Carne? Se făcea că dădea de câteva ori pe lună dădeau şi carne, o bucăţică de carne de vită. Ce gust? Fiindcă eram flămânzi tot timpul, nu ne dădeam seama dacă mâncarea era sau nu nu-ştiu-cum. O mâncam aşa cum era. Alterată nu era, că fasolea nu avea cum să se altereze pentru că era tot deauna proaspătă, nu fierbeau o cantitate mai mare decât se consuma în ziua aceea. Cartofii nu erau prea mulţi, ca să zic că supa e prea consistentă. Doar că la Oradea, atât că erau din grădina Penitenciarului Ooradea din Sântandrei. A fost mai târziu când, aici dimineaţa, la Oradea ne-au adus o cafea, dar nu cafea de asta, cafea-cafea, ci făcută tot din orz, aşa o cantitate mică” , mărturiseşte Brazdă Ion
Din cele 21 de alimente amintite în Norma 24 ce trebuiau asigurate deţinuţilor politici care nu muncesc, foarte puţine dintre ele se regăsesc, potrivit propriilor declaraţii ale foştilor deţinuţi, în meniul zilnic, cum ar fi legumele proaspete, carnea de vită, subprodusele de carne, slănina. „Răzbunarea începe cu mâncarea, nu se poate mânca. Zamă chioară. O bucată de 100 gr. pâine” , povesteşe Haiduc Iosif.
Pentru administraţia închisorii, refuzul hranei nu se încadra în acţiunile ieşite din comun. An de an, atât memorialistica, cât şi documentele oficiale, relatează incidente de acest fel. O parte din membrii grupului „G4” hotărăşte în anul 1949 să facă greva foamei. La scurt timp, grupul este dispersat, iar deţinuţii separaţi, câte doi-câte trei, în celule mai mici, după principiul „divide et impera”, o politică eficientă de a distruge coeziune unui grup. Deţinuţii izolaţi încearcă să fie convinşi, într-o primă etapă, cu vorba să renunţe la acţiune, după care se trece la ameninţări cu „băgatul în lanţuri” , aşa cum s-a întâmplat cu cei din lotul beiuşenilor care au recurs şi ei la greva foamei în 1952. „Singurele patru persoane care au declarat greva foamei, eu, Mihele, Bozântan, Simoca. Era prima dată la Oradea. Înainte de a ne duce la Cluj. Am vorbit în toată camera să declarăm grevă. Toţi am fost de acord, când au vâzut că e serioasă. Exclus Miu (Oprea Dumitru), că era foarte slăbit. Era prima grevă. După declararea grevei foamei, ne-au mutat în celular jos. Prima dată ne-au băgat 2, eu cu Mihele. Camera era de 4X4, era erau doar priciuri. La trei zile, ne-au băgat pe toţi patru. În fiecare zi ne-au scos la plimbare, 8 zile am făcut greva foamei. Ne lăsau mâncare la uşă, nu am mâncat nimic. Am cerut să vină procurorul general şi a dat ordin să avem mâncare mai bună. Le-am îmbunătăţit mâncarea”, ne-a relatat Haiduc Iosif.
Un episod greu de imaginat, ţinând cont de regimul strict instituit în închisorile comuniste este cel în care unul dintre membrii Organizaţiei „G4” a reuşit să ia legătura cu familia sa prin fereasta celulei care dădea spre ferestrele unei case particulare din Parcul Traian. Lupoi Petru reuşeşte să intre în legătură cu familia din apartamentul cu ferestrele aflate la o distanţă de niciun metru de clădirea Penitenciarului Oradea. Incidentul se petrece în vara anului 1949 şi este amintit de fraţii Brazdă care s-au aflat în aceeaşi celulă cu Lupoi. Brazdă Ioan explică incidentul, nu neapărat ca pe o scăpare a Securităţii, ci mai degrabă ca o metodă de a afla mai multe de la deţinuţi, „În schimb, Lupoi nu a cerut tatălui lor să-i aducă decât „ceva mâncare şi bomboane”. Transferul pachetului, care mai conţinea şi ţigări, s-a făcut cu un băţ lung. În ce priveşte păstrarea puţinelor obiecte pe care deţinuţii aveau dreptul să le posede, acest lucru se realiza cu ajutorul unei gropi săpate în cimentul în mijlocul celulei. Cum percheziţiile erau anunţate, de regulă, de colegii din celelalte celule, era suficient timp să aduni toate obiectele şi să le adăposteşi în acea groapă, peste care puneai „pământ şi nu se mai vedea nimic” .
Justiţia oarbă
Procesul a fost o nouă experienţă în viaţa prigoniţilor regimului comunist. Toate normele internaţionale privind judecata au fost încălcate, prezumţia de nevinovăţie devine un principiu perimat în noul regim instaurat în România, astfel pentru deţinuţii politici „legea a fost suspendată…” . Procesele erau un simulacru, completul de judecată mulţumindu-se, formal, să dea cuvântul reprezentanţilor Procuraturii şi avocaţilor apărării, pedeapsa fiind deja propusă de Securitate şi era înscrisă pe fiecare dosar în parte . Avocaţii, numiţi din oficiu se mulţumeau să invoce ca circumstanţe atenuante doar vârsta fragedă a inculpaţilor şi nimic mai mult, apărarea dovedindu-se complet ineficientă. „Avocatul, de obicei, cerea condamnarea inculpatului, la fel cum cerea şi procurorul”, îşi aminteşte Aurel Brazdă, care a fost judecat cu lotul „G4”, format din 19 persoane, de către Tribunalul Militar Cluj. Sentinţa nr. 1623 pronunţată pe 25 noiembrie 1949 stabileşte cu unanimitate de voturi condamnarea la 6 ani închisoare a lui Oprea Dumitru de 26 de ani, de profesie notar; condamnarea lui Mihele Ştefan, de 21 de ani, elev, la 7 ani temniţă grea; Lupoi Petru, în vârstă de 20 de ani, elev, va primi 8 ani; condamnarea lui Haiduc Iosif, de 20 de ani, fotograf, va fi de 6 ani închisoare corecţională; respectiv cea a fraţilor Brazdă – Ioan (21 de ani, elev) şi Aurel (19 ani, elev) la câte doi ani închisoare. Vandici Gavrilă, de 26 de ani, plugar din Zece Hotare care i-a adăpostit pe cei şase fugari va primi o condamnare de trei ani, aflându-şi sfârşitul anul viitor, în ziua de 6 iulie 1950, la Canal .
Târgşor
De la Cluj-Napoca, unde au fost trasferaţi în vederea judecării, mare parte dintre membii „G4” vor fi duşi la Târgşoar, ei urmând să se integreze celor 700-800 de elevi şi tineri legionari aduşi din toată ţara. În cealaltă curte a penitenciarului se aflau „800 de poliţişti, fără proces, că au fost politiştii în vechiul regim” . Orădenii din Organizaţia „G4”, fără liderul lor Dumitru Oprea, care era notar, sunt transferaţi la Târgşor pe 30 decembrie 1949 şi vor petrece aici tot anul viitor. Brazdă Aurel îşi aminteşte că erau „liberi prin curte … un regim de pensiune” . Penitenciarul era prevăzut cu un atelier de ţesut, „dotate cu războaie de țesut cu acționare manuală și cu războaie de țesut mecanice acționate de un motor electric. Astfel o mare parte din foștii elevi lucrau la aceste ateliere în două schimburi, unde se producea 1.000 de metri pânză pe zi” . Fraţii Brazdă s-au integrat în acest ritm de lucru, având dreptul la un pachet de 5 kilograme, deşi doar 3 kg intrau în posesia tinerilor.
Demascarea de la Gherla
Tentativele reeducării încep şi aici timid, încă din prima parte a anului 1948, când conducerea organiza „şedinţe formale”, timp în care elevilor li se citeau capitole din cărţile lui Marx şi Engels , fără prea mari rezultate pe linia îndoctrinării. Însă elevii de la Trâgşor nu vor scăpa definitiv din ghearele „morţii sufletului”, ei urmând să treacă prin autodemascare fie la Gherla, fie la Canal. În 1951 îi vom regăsi pe „elevii” bihoreni ai organizaţiei subversive „G4” la Gherla. Bihoreanul Brazdă Ioan, din lotul „G4”, îşi aminteşte că a fost introdus în Camera 99, denumită şi „Camera morţii”, unde dormeau pe jos, 130 de persoane . Fără prea multe tatonări, noii veniţi sunt informaţi că ei sunt nişte „bandiţi” care trebuie reeducaţi, adică „fiecare să-și faca autodemascarea, adică să declare tot ce a făcut în viață, tot ce știu despre cunoscuți sau rude etc. Orice se declara, spuneau că tot mai ascunde ceva. Astfel, toți deținuți eram torturați fiecare pe rând. Am suferit o teroare de nedescris”, menţionează Brazdă Ioan. Ultima probă de foc pentru a dovedi că sunt cu adevărat reeducaţi a fost pentru Brazdă Aurel, cea mai grea. Acesta va trebui să-şi aleagă o victimă şi o face în persoana unui băieţaş din Galaţi. „Mi-am zis că mai bine mă duc eu lângă el, decât altul. … L-am avertizat că atunci când vine şeful de cameră de afară (şi va stinge lumina), să nu se sperie că voi da în el. Să strige cât poate mai tare!” , relatează Brazdă Aurel.
Canalul Dunărea – Marea Neagră
Dacă elevii se vor salva, fiind eliberaţi de la Gherla, Golgota suferinţei pentru ceilalţi o va reprezenta Canalul Dunărea – Marea Neagră. Haiduc Iosif îşi aminteşte că avea o normă de „10 m cubi săpat cărat” şi nimeni nu putea să-şi făcă norma, „nu ne băteau, ne chinuiau cu munca, plecam la 7.00 veneam la 20.00” . Haiduc recunoaşte că a fost credul când i s-a explicat că, dacă îşi face norma, i se va reduce pedeapsa. „La Canal am fost credul. Daca muncim şi facem norma ne dă condiţionat, două zile la o zi, în 3 ani ies. Baba, un plutonier de la Jandarmi, de 5 ani stătea fără să fie condamnata. Avea 40 de ani, el m-a luminat: „Să nu-ţi rupi oasele pe aici, că totul e o minciună!”. La Canal am stat 3-4 ani. Stăm în baracă 40 de oameni, 30 preoţi de toate religiile”, mărturiseşte Haiduc . Haiduc povesteşe un episod care l-a întristat foarte mult: i se fură, de către un alt preot, sacoşa cu colţurile de pâine pe care şi le-a aducant. „Am strâns pâine într-o sacoşă, să mă satur odată şi a dispărut, un preot a luat-o. Stăteam pe prici şi îl văd pe părintele Suciu se aşează lângă pat şi zice „Sică nu fi supart, o fi mai flămând ca tine!”” , mărturiseşte Haiduc. Este transferat la Poarta Albă la sfârşitul lui 1953. Aici este supus, din nou, unor condiţii de exterminare, fiind pus la „nişte munci imposibile”. În aceste condiţii, nu e de mirare că Remus Radina declară greva foamei pe data de 17 februarie 1954 , căruia i se alătură printre alţii şi Cicerone Ioniţoiu şi Haiduc Iosif . Administraţia de la Poarta Albă a apelat la alimentarea cu forţa a lui Radina, utilizându-se o metodă barbară, însă Radina va realiza un record a grevei foamei şi setei de 26 de zile . Haiduc va fi transferat la Jilava, unde „curgea apa pe jos”, în celula cu 190 de inşi. „La şerpărie am dormit, am stat 7 luni. Am zis că aici murim. Multă bătaie am primit aici, când am ajuns noi. M-au băgat la turele şi se învârtea permanent şi legat cu lanţuri şi 15 zile mergeam legat de turelă” , îşi aminteşte Haiduc.
Haiduc, Simoca, Bozântan, Oprea se vor elibera în martie 1955, Mihele în iunie 1956, iar Lupoi în martie 1957.
Un nou episod al suferinţei
După eliberare, membrii grupul se vor afla în continuare în atenţia organelor de represiune. Dovadă stau arestările din aprilie 1958 ale lui Mihele Ştefan, Bozântan Victor şi Oprea Dumitru. Conform expunerii din Sentinţa nr. 152 din 2 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara, care îl viza pe Bozântan Victor, „atât în timpul exercitării pedepsei, cât şi după eliberare sa din penitenciar – martie 1955 – a întreţinut legături cu elemente reacţionare, foşti deţinuţi politici şi a participat în cursul anilor 1955-1956 la întâlnirile între Mihele Ştefan, Oprea Dumitru, Bădiceanu Nistor, Robu Alexandru şi Robu Ioan, Bozântan Dumitru şi alţii. Cu această ocazie s-au purtat discuţii duşmănoase la adresa regimului, a fost de acord cu menţinerea legăturilor între ei şi ca în cazul unui atac din partea imperialiştilor împotriva ţării noastre să le poată ajuta din interior” . În timpul acestor întâlniri, Oprea Dumitru a recitat poeziile sale cu conţinut contrarevoluţionar. În sentinţă se mai arată că Bozântan Victor a participat la cele două adunări în seara zilelor de 2 şi 3 noiembrie 1956 şi a fost de acord cu cele discutate şi cu scopul urmărit de această organizaţie subversivă. Cu ocazia percheziţiei domiciliare, în 12 aprilie 1958, au fost găsite în total 110 scrisori care o parte au un conţinut duşmănos scrise de către coinculpatul Oprea Dumitru. Bozântan Dumitru va fi condamnat la 25 de ani muncă silnică, va fi eliberat după alţi 6 ani, în urma graţierilor din 1964, în total el executând 12 ani şi 3 luni de detenţie. Mihele Ştefan va fi şi el condamnat la 25 ani închisoare, însă va fi eliberat după şase ani, el executând în total 13 ani şi 7 luni detenţie, fiind încarcerat în penitenciarele Oradea, Jilava, Târgşor, Gherla şi Aiud.
