Autor: Cristina PUŞCAŞ
Reproducerea, chiar şi parţială, prin orice mijloace, inclusiv prin fotocopiere sau prin introducerea în sisteme electronice de procesare a datelor, necesită în prealabil aprobarea scrisă a autorului.
Organizaţia România Independentă i-a avut ca principali actori pe elevii Liceului „Alexandru Roman” din Oradea. Modelul interbelic al unei societăţi civile active, organizate în mii de asociaţii şi reuniuni culturale, i-a împins pe liceenii de numai 16-17 ani ai renumitei instituţii de învăţământ să se reunească într-o organizaţie care a reprezentat în ochii autorităţilor comuniste un pericol public la adresa noii ordini sociale. E greu de crezut cât de periculoşi puteau fi nişte adolescenţi pentru noua putere şi ce măsuri ar fi putut ei întreprinde pentru răsturnarea noului regim democrat–popular. Reacţia autorităţilor comuniste a fost vădit disproporţionată faţă de activitatea pe care aceşti tineri o desfăşurau. „Această Organizaţie nu a avut nicio activitate. Se ştia că totul a fost o joacă. Nu am vorbit cu nimeni din Organizaţie. Nici nu ne cunoşteam între noi. Trebuia date nişte exemple”, mărturiseşte Ştefan Domocoş, unul dintre membrii OIR. Cert este că din puţinele informaţii culese de la membrii lotului din timpul anchetelor de la Securitatea Oradea, s-a reuşit înseilarea unor dovezi zdrobitoare pentru a putea fi condamnaţi. Organizaţia ar fi început să prindă viaţă în primăvara anului 1948. „La 15 aprilie 1948, un coleg, Filip Ioan, îmi povesteşte pentru prima dată de existenţa unei organizaţii româneşti – Organizaţia România Independentă – al cărei şef este elevul Bădiceanu Nistor, din clasa a VI-a. Filip îmi cere să ajut şi eu organizaţia cu ceva. I-am dat costul unui pachet de Carpaţi, 42 de lei, pentru care mi-a dat o adeverinţă că am plătit suma aceasta. Şi de atunci nu am mai vorbit niciodată. Peste două săptămâni, la 31 mai 1948, la ora de istorie, care se desfăşura între orele 11.00 şi 12.00, au intrat în clasă patru inşi care s-au prezentat că ar fi de la Securitate. Ne-au citit de pe un tabel. Din clasă de la noi la opt sau zece elevi ne-au spus să ne luăm lucrurile. La poartă ne aştepta o maşină, care ne-a dus la sediul Securităţii, pe Republicii. Am stat de la 12.00 până la 18.00, după care ne-au dus într-o celulă. Nu am fost doi colegi în celulă”, îşi aminteşte Ştefan Domocoş despre începutul unor ani lungi de calvar, petrecuţi în închisorile comuniste .
Versiunea oficială a puterii contrastează flagrant, însă, cu realitatea. Această organizaţie de tip fascist, politică, spun autorităţile, ar fi luat fiinţă pe întinsul judeţului Bihor în primăvara anului 1948. Primul nucleu a fost format din circa 20 de tineri, în jurul vârstei de 20 de ani . „Organizaţia subversivă care face obiectul acestui proces este expresia unui mod de acţiune al reacţiunii, din ţara noastră ca unealtă a imperialismului monopolist Anglo-American, având ca scop răsturnarea prim mijloace violente a regimului nostru de democraţie populară şi readucerea şi înscăunarea monarhiei şi a fostului regim burghezo-moşieresc. Acuzatul Bădicianu Nistor, elev în cls. a VI-a la Lic. Al. Roman, din Oradea 
Mare, a iniţiat şi organizat această organizaţie subversivă intitulată „Organizaţia România Independentă” iar prescurtat O.R.I. În primul rând, acuzatul Bădicianu şi-a ales 3 elevi de încredere şi anume: pe acuzatul Filip Ioan, cls. a VI-a liceal Al. Roman Oradea, Budaru Leontin, elev cls VII-a la şcoala Normală Unită – Oradea şi elevul Rusu Vasile cls a VI-a, liceul industrial Oradea, pe care prelucrându-i a reuşit să-i convertească la ideile sale, după ce în prealabil le-a arătat Statutul de Organizare şi scopurile organizaţiei subversive. …………în cursul lunii mai 1948, recrutând membri din rândul elevilor din învăţământul mediu din Oradea, cu intenţia de a o extinde la sate în rândul ţăranilor. Acuzatul Bădiceanu Nistor, în timpul vacanţei de Paşte din anul 1948, a scos statutul de organizare al acestei asociaţii, din care rezultă că este o organizaţie subversivă de tip fascist paramilitară, având un comandant, grade ofiţereşti şi scopul de a răsturna printr-o insurecţie înarmată actuala ordine democrată şi instaurarea monarhiei. Toţi acuzaţii şi inculpaţii au luat cunoştinţă de statutul de organizare al acestei organizaţii din care se desprindea caracterul ei fascist politic paramilitar contra ordinei democratice din stat, trecând la o insurecţie armată după ce organizaţia va avea un număr mare de membri, vizând a se sprijini în special pe ţărănime”, se arată în Sentinţa nr. 645 pronunţată de către Tribunalul Militar Cluj, secţia I, în Dosar nr. 399/1949 în data de 24 martie 1949 .
Arestarea
Cum majoritatea membrilor Organizaţiei România Independentă, era formată din elevi de la mai multe şcoli din Oradea, mulţi au fost săltaţi de organele de Securitate chiar din sălile de clasă. Ştefan Domocoş 
este înscris la Liceul „Alexandru Roman” din Oradea, o renumită instituţie de învăţământ din localitate. La 15 aprilie 1948, Filip Ioan, un coleg îi povesteşte pentru prima dată de existenţa unei organizaţii româneşti, iar peste două săptămâni, la 31 mai 1948, la ora de Istorie, care se desfăşura în intervalul orar 11.00 şi 12.00, au intrat în clasă patru inşi care s-au prezentat că ar fi de la Securitate. Un alt coleg de lot, Rusu Vasile, elev la Liceul Industrial Oradea a fost arestat pe 27 mai 1948, ora 10.00, „de către doi securişti, chiar în timpul orelor de curs” . Liderul grupului, Bădiceanu Nistor povesteşte în declaraţia dată la câteva minute după arestarea din 31 mai 1948 că, aflând, în jurul orei 11.00 de la colegi despre arestările operate, pleacă acasă pentru a lua „ştampila, tuşiera şi tuşul” folosite pentru însemnele organizaţiei, pe care le-a „învelit în ziar împreună cu statutele ORI şi adeverinţele”. Luând un tramvai în jurul orei 11.50, a „aruncat toate corpurile delicte în vâltoarea Crişului de sub podul mic”, după care s-a dus să se predea. Însă, „la poliţia din dealul primăriei mi s-a spus să mă prezint la siguranţă. Am răspuns că merg să iau masa întâi şi apoi mă prezint. Am plecat spre casă, când am ajuns la staţia de tramvai am văzut maşina şi pe doi domni, m-a cuprins frica şi am cotit la dreapta voind să plec să mă ascund undeva. Am fost somat de poliţist, am stat şi am fost arestat” .
Încununarea acţiunii represive au reprezentat-o torturile fizice, schingiuirile, bătăile şi umilinţele morale la care au fost supuşi arestaţii în timpul anchetelor. „Bastion al terorii” , Securitatea şi-a dobândit acest renume prin procedurile inumane pe care le-a tolerat între pereţii ei. Panoplia metodelor de tortură va fi cunoscută şi de arestaţii care au păşit pragul Securităţii de pe strada Republicii din Oradea, fără însă a atinge intensitatea mecanismelor folosite în procesele de reeducare de la Piteşti, Gherla, Târgşor etc. Izolaţi între cei patru pereţi, care delimitau un spaţiu de 2X2 m, ieşirea la anchetă era departe de a-i scăpa de coşmarul solitudinii. Domocoş Ştefan este ridicat din sala de clasă, dus la sediul Securităţii pe Republicii, unde stă „de la 12.00 până la 18.00, după care” va fi dus într-o celulă. „Nu pot spune că am primit bătaie. Ne jigneau în tot felul. Ne duceau într-o celulă cu doi inşi. Ce spuneau ei, noi trebuia să semnăm. Mi se reproşa că am făcut parte dintr-o organizaţie subversivă şi ca dovadă este chitanţa care atestă faptul că am dat 42 de lei” , povesteşte Domocoş Ştefan. Colegul de lot, Sarca Eugen recunoaşte că nu a avut, în vara anului 1948, prea mult de furcă cu anchetatorii. La primul interogatoriu, după câteva palme şi pumni, recunoaşte tot ce i-au imputat anchetatorii. „M-o bătut şi am recunoscut. Cu pumnii, cu palmele şi picioarele m-au bătut. Anchetatorul făcea semn şi avea bătăuşii lui. O singură dată m-au chemat şi am semnat” , îşi aminteşte Sarca Eugen, care a căzut apoi victima reeducării de la Gherla, unde a fost bătut cu bestialitate, cu bâte, pierzându-şi cunoştinţa.
Loviturile aplicate lui Rusu Vasile au dus la pierderea parţială a auzului, după cum mărturiseşte acesta : „ … eram bătuţi cu scopul obţinerii de declaraţii prin bătăi şi tortură, în special bătăi la palme, tălpi, am fost legat de mâini şi picioare apoi suspendat pe o rangă şi bătut cu bastonul de cauciuc şi săculeţi de nisip, bătuţi la tălpi şi puşi să sărim pe masă până ne dădea sângele. Cruzimea cu care se desfăşurau aceste aşa zise anchete, numai în timpul nopţii, ştiind fiind faptul că rezistenţa este mult mai scăzută în acea perioadă a zilei. În timpul anchetelor, care au durat timp de 10 luni, din beciurile Securităţii, din cauza loviturilor mi s-a spart timpanul urechii drepte” .
Bestialitatea anchetatorilor români pare să nu aibe echivalent în registrul european al represiunii comuniste. Acest aspect este constatat şi de Legaţia Britanică de la Bucureşti într-un raport privind evoluţiile din anul 1953, unde se aminteşte de faptul că parametrii înalţi ai represiunii se datorau şi „lipsei de scrupule a conducătorilor comunişti locali, al căror mod ticălos de a-şi trata propriul popor îşi găsesc greu un echivalent, chiar şi în Europa estică” .
Rusu Vasile îşi aminteşte că anchetele se desfășurau mai ales noaptea și erau conduse de căp. Retezaru şi execuate de ltn. Lituin, Bodea și Durgheu. „Acesta din urmă tot timpul avea un liniar pe care îl trecea prin gratiile celulelor să facă zgomot să nu ne putem odihni. Îi mai amintesc pe următorii anchetatori: CZELER și căp. ELEKES, slt. POP GHEORGHE și alții, ofițerul GUTMAN, GRAD, STERN, plutonierii LITUIN, URSU, ROSMAN, și ROZENBERG” , menţionează Rusu Vasile.
Budar Leontin, domiciliat acum în Ploieşti, menţionează că a fost arestat la data de 6 iunie1948, de către Siguranţa Statului Oradea şi supus unui „interogatoriu din 2 în 2 zilie, cu bătăi, umilinţe fizice şi psihice, infometare, timp de 3 luni” .
Celulele erau amenajate la subsolul clădirii Securităţii de pe Republicii, şi nu aveau mai mult de 4 mp, în care se găsea un pric de lemn. „În privința alimentației, aceasta o primeam o dată pe zi fiind compusă din zeamă de varză, linte, fasole, celula nu avea geam decât o deschizătură în ușă și aceasta era mereu închisă, la baie eram scoși dimineața și seara, în celulă nu a existat nici a existat nici un fel de instalați apă – WC. Menționez că la data arestării aveam 63 kg, după 10 luni de anchetă am avut 39 kg, lucrul pe care l-am constatat la Spitalul 6 din Oradea unde m-am trezit legat în cămașa de forță, fiind păzit de doi securiși în haine militare și pistol la centură. În acest timp de 10 luni nu s-a emis pentru noi mandat de arestare. În toată această perioadă, părinții mei nu au știut nimic de mine aceștia nefiind înștiințați și eu neavând dreptul la vizită sau pachete” , îşi aminteşte Rusu Vasile.
Nici la Penitenciarul Oradea Mare, lucrurile nu au stat diferit. Şi aici, fără nicio excepţie, cu toţii, deţinuţii au “învăţat ce este foamea” . În anul 1955, în cursul lunii martie, poposeşte şi la Oradea, prim-locţiilorul procurorului general al RPR, Vuza C. George Pavel care constată, printre alte, şi nerespectarea dispoziţiilor cu privire la hrana deţinuţilor. În raportul întocmit, Vuza menţionează că la Penitenciarul Oradea alimentele destinate celor încarceraţi „nu cuprindeau numărul de calorii prevăzute de normele legale”. Mai mult, spre a exemplifica cele constatate menţionează că ”la penitenciarul Oradea, în zilele de 12, 13 şi 14 martie 1955 s-au dat alimente care cuprindeau numărul total de călătorii mai mic cu 760 calorii pentru fiecare deţinut în parte faţă de norma legală de 2.401 calorii zilnice. Astfel, în ziua de 12 martie s-au dat 2.341 calorii, în ziua de 13 martie, 1.952 de calorii, iar în ziua de 14 martie s-au dat 2.190 calorii la acel penitenciar” . Un lucru care va fi confirmat, în unanimitate, de toate vocile care au trecut prin închisoarea de la Oradea Mare.
Dacă s-a renunţat şi la lichidarea fizică prin împuşcare, pentru a se face economie de gloanţe, s-a găsit o altă soluţie pentru exterminare, mult mai subtilă, care îi făcea pe deţinuţi, să-şi dorească singuri moartea. Astfel, înfometarea, alături de frig a fost cea mai cumplită experienţă la care au fost supuşi absolut toţi deţinuţii. Văzuţi prin prisma crezului că deţinuţii sunt duşmani ai poporului, autorităţile nu considerau că trebuie epuizate resursele de hrană ale patriei cu această categorie de infractori. În acest sens, an de an, se făceau „rectificări” la planul de alimente, în ideea de a se face economii la bugetul statului, în vistieria ţării rămând sume importante de bani economisite prin procesul de substituirea sau reducere a unor alimente.
Aprecierea generală în ce priveşte regimul alimentar venită din partea celor care au păşit pragul temniţei de pe Criş se înscrie în acelaşi registru al consideraţiilor negative la adresa acestei instituţii de recluziune din perioada comunistă. Pentru mulţi dintre foştii locatari ai cuştilor cu gratii de la Oradea, experienţa de aici a fost unul dintre cele mai negre capitole din întregul periplu prin sistemul carceral românesc, regimul crunt de înfometare excelând la Oradea prin cruzimea administraţiei peniteciarului. Ion Ioanid, referindu-se la hrana ce li s-a asigurat în cele opt luni de şedere aici, afirmă că „întrecea tot ce întâlnisem până aici din diverse închisori prin care trecusem” .
Subalimentarea deţinuţilor s-a dovedit a fi o constantă pe întreaga perioadă a regimului comunist. Nici în perioadele de aşa-zisa „relaxare”, deţinuţii încarceraţi în beciurile orădene nu s-au bucurat de un tratament mai omenis. Viaţa de zi cu zi a celor consideraţi duşmani ai poporului a fost o „foame continuă” , deţinuţilor aplicându-li-se un regim permanent de „pedeapsă” . Mărturiile celor care au fost alimentaţi de la bucătăria Penitenciarului Oradea reclamă un regim alimentar foarte slab , o mâncare mizerabilă , care nu se putea consuma , având aspect şi gust ca „lăturile la porci” . Din cele 21 de alimente amintite în Norma 24 ce trebuiau asigurate deţinuţilor politici care nu muncesc, foarte puţine dintre ele se regăsesc, potrivit propriilor declaraţii ale foştilor deţinuţi, în meniul zilnic, cum ar fi legumele proaspete, carnea de vită, subprodusele de carne, slănina. Rusu Vasile poveşteşte că bucăţile de carne se „rătăceau” la distanţă de săptămâni prin gamela de mâncare e i se servea prin anul 1948.
Regimul crunt de înfometare, prin care au trecut chiriaşii Penitenciarului Oradea în perioada comunistă a lăsat urme adânci în ce priveşte greutatea corporală. Ştefan Domocoş, arestat pe 31 mai 1948 şi transferat în aprilie 1949, la Târgşor, declară că în celula de la Penitenciarul Oradea, unde i se dădea o singură masă pe zi, o gamelă pe jumătate goală, fără lingură, de la 80 de kg ajunge, să aibe, în mai puţin de un an, 38 de kg .
Talanga anunţa deşteptarea, care se producea în jurul orei 5.00 , potrivit lui Rusu Vasile, iar stingerea avea loc la ora 22.00, iar în acest interval de timp nimeni nu avea voie să doarmă sau să stea întins în pat. Programul zilnic era unul strict. La ora 6.00 pe secţie îşi făcea apariţia şeful de secţie. Chiar dacă de la un moment dat nu mai erau bătuţi, torturaţi şi umiliţi, în sistemul penitenciar au fost aplicate alte metode de exterminare şi dezumanizare a deţinuţilor.
Unul dintre membri, Budar Leontin amintindu-şi că „după 3 luni de anchetă, la 15 septembrie am fost dus la Penitenciarul Oradea, unde mi s-a aplicat un regim de exterminare, deorece dormeam pe jos, fără pături, cu hainele cu care eram îmbrăcat, fără lumină naturală (geamurile blocate cu scândură)” .
Mizeria, lipsa oricăror norme de igienă personală şi nesalubrizarea spaţiilor comune au contribuit, cu fiecare zi în care deţinuţii au fost privaţi de aceste condiţii minime de supravieţuire, la accentuarea stării de dezumanizare şi abrutizare a simţurilor. Tinetele vechi, sparte, fără capac, devenite neîncăpătoare pentru cei pâna la 40-50 de deţinuţi, lăsau în jurul lor mizerie, ce reprezenta în permaneţă o sursă de infecţie . Ioanid găseşte la venirea sa în temniţa de pe Criş, o tinetă nespălată, cu urme vizibile ale folosirii ei. Mirosul emanat de conţinutul lor făceau aerul irespirabil într-o încăpere suprapopulată, cu obloanele bătute în cuie. Disconfortul era sporit şi de lipsa posibilităţii de a se spăla. Budar Leontin, arestat pe data de 6 iunie 1948, nu va mai face baie pănă în 15 martie, când va fi dus la proces .
Procesul
De la Oradea vor fi duşi la Cluj-Napoca, cu un vagon. Sentința nr. 645 din 29 martie 1949 
emisă de Tribunalul Militar Cluj în procesul Organizaţiei România Independentă, care reuneşte 23 de inculpaţi, “organizaţie subversivă – expresia unui mod de acţiune al reacţiunii în ţara noastră, ca unealtă a imperialismului monopolist Anglo-American”, vine să dea nişte exemple: Bădiceanu Nistor (21 de ani, elev) va primi o condamnare de 5 ani; Rusu Vasile (21 de ani, elev) şi Budar Leontin (20 ani, elev) vor fi condamnaţi la 3 ani închisoare corecţională, Domocoş Ştefan (17 ani, elev), respectiv Sarca Eugen (21 ani, elev) vor primi o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni, Molnar Leontin (18 ani) are de executat 2 ani. Condamnările relativ mici date tinerilor raportate la gradul ridicat de periculozitate „dovedit” de către Securitate este un alt argument că, în realitate, autorităţile comuniste au dorit să dea un exemplu celor care erau ataşaţi de vechile valori ale democraţiei. Trebuiau date nişte exemple. Liderul organizaţiei, Nistor Bădiceanu, îşi va ispăşi pedeapsa prin închisorile de la Oradea, Cluj, Aiud, Piteşti, Văcăreşti, Târgşor, Peninsula, Poarta Albă şi Constanţa . Arestat ulterior din nou, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinii sociale“, fiind închis în perioada 11.04.1958-29.07.1964 la Oradea, Jilava, Galaţi şi Stoieneşti . Domocoş Ştefan, care la arestare avea doar 17 ani, a executat 3 ani, cunoscând inumanele condiţii din peniteciarele Oradea, Târgşor, Aiud, Gherla. În cei trei ani de detenţie nu a avut voie să ia legătura cu niciun membru al familiei şi a fost martorul, la Gherla, a celui mai cumplit experiment, intitulat „Fenomenul Piteşti”, în care a avut „onoarea” de a-l cunoaşte ca reeducator pe Popa Ţanu, un apropiat al lui Ţurcanu. Dincolo de coastele dislocate, unghiile de la picioare smulse, privaţiunile alimentare, dormitul pe dalele reci şi umede ale celulelor, salvarea lui Ştefan Domocoş a venit din credinţă .
Târgşor
După pronunţarea sentinţei, elevii din ORI au fost transferaţi la Târgşor, unde s-au întâlnit cu elevii din Organizaţia „G4”, ei urmând să se integreze celor 700-800 de elevi şi tineri legionari aduşi din toată ţara. Brazdă Aurel îşi aminteşte că erau „liberi prin curte … un regim de pensiune” . Penitenciarul era prevăzut cu un atelier de ţesut, „dotate cu războaie de țesut cu acționare manuală și cu războaie de țesut mecanice acționate de un motor electric. Astfel o mare parte din foștii elevi lucrau la aceste ateliere în două schimburi, unde se producea 1.000 de metri pânză pe zi” . Fraţii Brazdă s-au integrat în acest ritm de lucru, având dreptul la un pachet de 5 kilograme, deşi doar 3 kg intrau în posesia tinerilor. Un alt orădean, Sarca Eugen vorbeşte de acelaşi regim lejer: „toată ziua puteai sta afară, lucram 8 ore, mâncare bună şi n-a fost rău” .
Tentativele reeducării încep şi aici timid, încă din prima parte a anului 1948, când conducerea organiza „şedinţe formale”, timp în care elevilor li se citeau capitole din cărţile lui Marx şi Engels , fără prea mari rezultate pe linia îndoctrinării. Lucrurile se vor schimba începând cu luna august a anului 1949, când de la Suceava a fost transferat un grup de reeducaţi, în frunte cu Ioan Stoian care va fi ulterior executat în procesul de reeducare desfăşurat la Gherla, dovedindu-se a fi un mare torţionar. Procesul de reeducare se va limita la „reeducarea ideologică”, la citirea „Poemului pedagogic” a lui Makarenco şi cântarea „Internaţionalei” comuniste. Însă elevii de la Trâgşor nu vor scăpa definitiv din ghearele „morţii sufletului”, ei urmând să treacă prin autodemascare fie la Gherla.
Gherla
Unicitatea abominabilă” a fenomenului Piteşti, aşa cum se exprimă Ruxandra Cesereanu, a depăşit zidurile Piteştiului şi a ajus şi la Gherla. Aici, în 1951 îi vom regăsi pe „elevii” bihoreni ai celor două organizaţii subversive „G4” şi Organizaţia România Independentă, transferaţi de la Târgşor.
Bihoreanul Brazdă Ioan, din lotul „G4”, îşi aminteşte că a fost introdus în Camera 99, denumită şi „Camera morţii”, unde dormeau pe jos, 130 de persoane . Mărturia sa este completată de cea a lui Rusu Vasile, un al bihorean, condamnat pentru apartenenţa la organizaţia subversivă OIR: „Am fost introdus în celula 99, o încăpere mare în care intrau 120-130 de oameni, în celulă era un butoi unde eram nevoiți să ne facem trebuinţele. Nu au existat paturi, dormeam pe jos îmbrăcați cu hainele noastre fără să avem cu ce să ne acoperim, nu am avut nici pătură de învelit și nici cearceaf și nici pernă în toți cei trei ani de detenție” . Fără prea multe tatonări, noii veniţi sunt informaţi că ei sunt nişte „bandiţi” care trebuie reeducaţi, adică „fiecare să-și faca autodemascarea, adică să declare tot ce a făcut în viață, tot ce știu despre cunoscuți sau rude etc. Orice se declara, spuneau că tot mai ascunde ceva. Astfel, toți deținuți eram torturați fiecare pe rând. Am suferit o teroare de nedescris”, menţionează Brazdă Ioan. Sarca Eugen îşi aminteşte că la început, li s-a interzis să vorbească între ei, apoi au fost ţintuiţi pe prici, fără să se poată mişca. O altă metodă de tortură a fost să-i oblige pe elevi să stea culcaţi pe jos, lângă ei un planton, fiind ţinuţi în acestă chinuitoare până ce aveau impresia că le „intră un cui în cap”. Un alt coleg de cameră a fost ţinut 4 zile şi 4 patru nopţi, în picioare, nedormit. „Eram puși să ne pălmuim după „principiul” – rândul 1 pălmuiește rândul 2, eram puși să sărim broasca până la epuizare, eram puși să ne mâncăm fecalele, să ne bem urina proprie, cât și unii de la alții și multe astfel de umilințe și torturi”, mărturiseşte Rusu Vasile. Sarca Eugen a fost atât de crunt bătut, că a fost dus la infirmerie, iar pentru a-i acoperi pe torţionari a trebuit să spună că a avut un accident cu o grămadă de lemne care s-a răsturnat peste el. „Îi lega de mâini şi de picioare şi îi trăgea sus, îi bătea la tălpi, la fund cu bate până nu mai suportau, dar mult de tot. Şi când mi-o venit rândul şi mie, m-o dus şi pe mine să ma lege şi să mă tragă în sus. Eu am spus că aşa ceva nu accept. Eram solid la 20 de ani. Au venit patru să mă lege şi nu au reuşit să mă lege. Au venit 4-5 cu bâte şi m-o bătut … până am leşinat. Am picat jos şi am leşinat. Dacă aveam şi eu bătă, nu leşinam eu, ci altul. Am leşinat şi acolo am rămas jos, unde am picat pănă a doua zi dimineţa. După ce am leşinat, am simţit cu acul cum mă împungeau dacă sunt leşinat. Cănd o venit număratoarea, zice unul „Îi bolnav”. Şi-o trecut. A doua zi, m-o dus la spital”, relatează Sarca Eugen . Imaginaţia călăilor nu are, însă, limite. Bihoreanul Sarca relatează un episod în care un coleg de suferinţă este pus să o sune pe soţia lui la telefon. Cum ar putea să facă aşa ceva într-o celulă? Soluţia este oferită de torţionari:”să bage un deget în gură şi unul în fund şi pe urmă, tot aşa”. Ultima probă de foc pentru a dovedi că sunt cu adevărat reeducaţi a fost pentru Brazdă Aurel, cea mai grea. Acesta va trebui să-şi aleagă o victimă şi o face în persoana unui băieţaş din Galaţi. „Mi-am zis că mai bine mă duc eu lângă el, decât altul. … L-am avertizat că atunci când vine şeful de cameră de afară (şi va stinge lumina), să nu se sperie că voi da în el. Să strige cât poate mai tare!” , relatează Brazdă Aurel.
