Autor: Cristina PUŞCAŞ

Reproducerea, chiar şi parţială, prin orice mijloace, inclusiv prin fotocopiere sau prin introducerea în sisteme electronice de procesare a datelor, necesită în prealabil aprobarea scrisă a autorului.

Biserica a reprezentat pentru autorităţile comuniste ultimul obstacol în subjugarea întregii naţiuni române. De-a lungul existenţei lor, instituţiile bisericeşti au dobândit în faţa maselor o puternică autoritate morală, greu de dinamitat. Cu toate acestea comuniştii nu au precedat să se aventureze într-o bătălie acerbă, fără precedent, apelând la cele mai mârşave mijloace pentru a-şi atinge scopul: încarcerarea preoţilor, dărâmarea bisericilor, încurajarea delaţiunii etc. Printre metodele diabolice folosite se numără învrăjbirea celor două biserici naţionale, ortodoxă şi greco-catolică. Astfel, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române (BOR) şi-au prezervat fotoliile, acceptând colaborarea cu regimul ateist, „un fapt unic în istoria bimilenară a bisericii creştine” , sacrificându-şi, în schimb, proprii subalterni.Cercetătorul Cristian Vasile notează, că prin-o politica duplicitară, „ierarhia BOR a fost cruţată, dar cel mai mare tezaur de suferinţă este deţinut de către ortodoxie , din moment ce peste 1.700 de clerici ortodocşi închişi . După ce clericii ortodocşi s-au bucurat de „binefacerile”, „revenirii la Biserica strămoşească” , slujbaşii săi au fost înregimentaţi în rândul informatorilor de Securitate. Victime vor cădea şi prelaţi ortodocşi, episcopul ortodox orădean Nicolae Popovici fiind în permanenţă supravegheat şi „turnat” la Securitate de apropiaţii săi, cum ar fi protopopul Roman Nemeş (nume de cod Nero).
În lucrarea „Cultele din România, între prigoană şi colaborare”, autoarea Carmen Chivu Duţă, aminteşte un interviu publicat în Evenimentul Zilei din data de 14.06.1999 cu fostul ofiţer de Securitate din Timişoara, Roland Vasilievici, care a lucrat timp de zece ani pe problema de Culte. Acesta relatează un episod cu unul dintre foştii directori ai Direcţiei I care i-a ordonat: „Să nu mai aud că a rămas vreun popă ortodox nerecrutat ca informator. Am băgat în ei atâţea bani, i-am şcolarizat, i-am pregătit … şi nu fac nimic”, „aşa s-a ajuns ca 80% dintre preoţii ortodocşi, după aprecierea personală a colonelului Traian Sima (fost şef al Securităţii Timiş până în 1989) şi peste 90% după aprecierea mea, să fie trecuţi în reţeaua informativă a securităţii” . Aşa se explică, amendamentele depuse de reprezentanţii BOR la Legea lustraţiei care prevede accesul cetăţenilor la dosarele Securităţii. PF Teoctist afirma că „legea aduce grave atingere caracterului sacramental şi de taină al preoţiei” , iar ca argumente se aminteşte porunca întărită şi de Sfinţii Părinţi în Sfintele Canoane de a interzice judecarea preoţilor „Acela care ar ocoli, ar bârfi, ar necinsti sau ar bate pe vreun preot, chiar dacă ar fi preotul vinovat, unul ca acela va fi dat anatemii şi lepădat de la Biserică. Pe mai marele poporului tău să nu-l vorbeşti de rău” .
Biserica a fost „dezonorată de comunişti” prin Legea cultelor din 1948, însă, aşa cum remarcă şi Marius Oprea primii preoţi vor fi arestaţi încă de la finele anului 1944, fiind acuzaţi de legionarism. Astfel, la 8 noiembrie 1944 Inspectoratul de Jandarmi Oradea deţine un tabel cu 45 de legionari internaţi în Lagărul de la Tinca Bihor printre care şi următorii preoţi bihoreni: Dan Ioan – Batar, Anca Petru – Ceica, Ivănescu Gh. –Ceica, Roşu Octavian – Dobreşti, Şendruţiu Traian – Feneriş, Buda Aurel – Gurbeghiu, Ciuhandru Adrian – Roşia, Cioara Gh – Tăut, Porumb Ioan – Tulca, Sârbu Anania –Ucuriş . De asemenea, pe adresa Prefecturii Judeţului Bihor se înregistrează cu numărul 16420/1944 din 9 ianuarie 1945 un „Tabel despre cererile legionarilor, înaintate Prefecturei şi trimise Legiunei de jandarmi în competinţă” unde sunt amintiţi, printre alţii, Mihele Ilie – preot Beiuş, David Dănilă – preot Beiuş . Dintr-o notă informativă din 8 februarie 1945, rezultă că Comandantul Sovietic din Oradea, a reţinut în Oradea pe preotul Stan Gavril, directorul internatului greco-catolic de băieţi şi membru al PNŢ, respectiv pe preotul Boroş administratorul Episcopiei Greco-Catolice din Oradea, şi el membru al PNŢ Oradea . Preotul greco-catolic Anca Petru, născut în comuna Sântandrei Bihor, la data de 24 iulie 1917, intră în atenţia autorităţilor statului pentru activitate legionară. În rechizitoriul său se reţine faptul că s-a încadrat în mişcarea legionară încă din anul 1935 şi datorită activităţii depuse în 1940 a fost numit şef al FDC în judeţul Bihor, în care calitate a luat parte activă şi la rebeliunea legionară din ianuarie 1941. După 23 august 1944 va continua activitatea legionară. În octombrie 1944 este arestat şi internat în lagăr timp de 3 luni, apoi în iulie 1945 este din nou arestat şi internat în lagăr pentru activitate legionară, unde a stat până în 3 septembrie 1945. El a continuat să ţină legătura cu membrii mişcării legionare, discutând problema reorganizării legionarilor . Pentru aderarea la Mişcarea Legionară, va fi închis, mai întâi în Lagărul de la Tărcaia, apoi de la Caracal şi preotul Ioan Bărdaş, născut pe data de 16 decembrie 1913, în localitatea Inand .
A urmat anul 1947, când o serie de feţe bisericeşti au fost încarcerate, fără a fi judecaţi, în legătură cu apartenenţa la PNŢ – Maniu. Anul 1948 debutează sub cele mai rele auspicii, alungarea Regelui Mihai I, respectiv proclamarea Republicii Populare Române, lăsând cale liberă spre schimbările preconizate de comunişti pentru îngenunchierea tuturor cultelor din România. Biserica Ortodoxă va suferi o importantă predare de ştafetă, odată cu moartea suspectă, la 27 februarie 1948, a Patriarhului Nicodim Munteanu. Înscăunarea Patriarhului Justin Marina, la 24 mai 1948, va avea loc cu sprijinul autorităţilor comuniste. Ascensiunea lui se datorează legăturii cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Preotul de mir, Marina din Vâlcea îl va adăposti pe liderul comunist, după evadarea de la Târgu-Jiu .
La 30 august 1948 ia fiinţă Direcţia Generală a Securităţii Poporului, organismul de care regimul comunist se va folosi pentru a anihila orice opoziţie. Având acest instrument al represiunii la îndemână, autorităţile statului au trecut la ultimul asediu: bisericile. Lupta cea mai grea a fost dată împotriva celor două culte, greco-catolici şi romano-catolice, care prin structura lor erau subordonate Papei. Cutia pandorei a fost deschisă de Decretul nr. 175 pentru reforma învăţământului publicat în 3 august 1948, prin care învăţământul este unificat şi laicizat, potrivit modelului sovietic . Urmează, la 4 august 1948 , Decretul nr. 176 pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, fiind desfiinţate 1.582 instituţii particulare de învăţământ .
Asaltul final se dă asupra Bisericii Române Unite şi se încheie prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 prin care acest cult este desfiinţat, pe „motiv că toţi credincioşii au trecut la religia ortodoxă”. Patriarul Justinian îi informa în acest sens, în data de 14 decembrie, pe cei şaşe episcopi greco-catolici aflaţi la Mănăstirea Dragoslavele, după ce au fost arestaţi începând cu noaptea de 29-28 octombrie 1948. Până să se ajungă la acest punct final, autorităţile comuniste au desfăşurat o amplă campanie de intimidare a preoţilor şi credincioşilor greco-catolici pentru a trece la ortodoxie. Preotul din Ceica, Vasile Andercău povesteşte cum, pe data de 2 octombrie 1948, a fost invitat la sediul jandarmeriei din localitate, fiind supus la o serie de presiuni pentrul a „iscăli un act de trecere la religia ortodoxă”, după care s-a trecut la ameninţări, iar în final i s-a pus în vedere că nu va mai avea voie să oficieze nicio slujbă. Al doilea incident se petrece la sediul Prefecturii Bihor, acolo unde, fostul prefect, Riţiu, şi-a asumat rolul de a coordona activitatea de convertire. „La data de 13 octombrie 1948 am fost convocaţi toţi preoţii greco-catolici la Prefectura Bihor, unde, fiind introduşi unul câte unul în cabinetul prefectului, acelaşi fost prefect Riţiu a încercat să exercite presiuni asupra fiecăruia în parte strigând şi ameninţând, aşa încât noi cei ce aşteptam, în anticameră auzeam glasul înalt folosit de cele două persoane, fără a înţelege cuvintele. Cel asupra căruia se exercita această presiune era scos printr-o altă ieşire din sediul prefecturi. Ca noi să nu ştim ce s-a întâmplat cu el” , mărturiseşte Vasile Andercău. Un nou pas spre desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice se înregistrează la 1 octombrie 1948, la Cluj-Napoca, acolo unde 38 de delegaţi uniţi vor semna un actul de trecere la ortodoxism. Ierarhii greco-catolici vor reacţiona, excomunicându-i pe aceştia. „Actul de la 1948, făcut de cei 38 de preoţi greco-catolici, în felul în care a fost făcut, a fost o inducere în eroare a autorităţii de Stat” , notează într-o autobiografie Iuliu Hirţe, care va fi hirotonit episcop în clandestinitate. A urmat, în noaptea de 28-29 octombrie 1948, arestarea celor 6 episcopi greco-catolici, Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan şi Vasile Aftenie . Reuniţi la Ministerul de Interne, ei vor fi transportaţi la Mănăstirea Dragoslavele, unde vor petrece timp de patru luni, după care vor fi încarceraţi la Căldăruşani, alături de numeroşi preoţi şi canonici. Pe data de 25 mai 1950 , vor păşi pragul Închisorii Sighet, pe care, parte din cele 55 de feţe bisericeşti , o vor părăsi doar între scândurile unei cutii, ce se dorea a fi un sicriu. Aici, elitele bisericeşti şi politice au fost supuse unui regim dur de detenţie, constând în înfometare, igienă precară, condiţii grele de muncă, bătăi, umilinţe, toate aplicate cu scopul de a-i lichida. Planul gândit de comunişti a avut succesul scontat: primul episcop decedat în temniţele regimului comunist a fost Vasile Aftenie, ucis în închisoarea Ministerului de Interne, la începutul lunii mai 1950. Apoi, rând pe rând au decedat în Închisoarea Sighet: Valeriu Traian Frenţiu, la 11 iunie 1952, Ioan Suciu, pe data de 27 iunie 1953, Tit Liviu Chinezu – 15 ianuarie 1955. Ultimul episcop decedat a fost Ioan Bălan, la data de 4 august 1959 .
Prigoana comunistă nu a ocolit nici Biserica Romano-catolică, elita sa fiind decapitată tot prin claustrarea în sistemul carcerar românesc. Legea cultelor din 4 august 1948, prevedea şi reducerea numărului cultelor recunoscute, de la 60, cum se stipula într-o lege din 1928, la 14 , printre acestea şi 4 confesiuni neoprotestante: baptist, adventist de ziua a 7-a, penticostal şi creştin după Evanghelie . În schimb, martorii lui Iehova, nazarinenii, Oastea Domnului au fost privite ca secte, iar activitatea lor a fost interzisă, membrii înfundând în număr mare puşcăriile.
Întreaga perioadă comunistă, cultele s-au bucurat de atenţia sporită a organelor poliţieneşti. Astfel, Pretura Tinca informa, în ziua de 30 martie 1949, Prefectura judeţului Bihor că a „cercetat situaţia nazarinanilor din comuna Cheşa şi am constat că această sectă este în dauna regimului nostru de democraţie populară prin activitatea subversivă. Această sectă nu recunoaşte „Jurământul” de credinţă faţă de stat, afirmând că religia lor interzice jurământul” . Prigoana şi persecuţiile s-au desfăşurat până la căderea comunismului, unii preoţi ridicaţi în 46-47-48, urmând să fie rearestaţi în deceniul 50, sorbind până la fund paharul suferinţei lor. Părintelui Stan Gavril, la Securitatea Oradea, i-au ars mâinile la gaz, mărturiseşte sătmăreanul Puşcaşu Ioan care l-a întâlnit pe părinte în Penitenciarul Oradea, unde Puşcaşu s-a aflat începând cu sfârşitul lunii august 1947 şi până în 15 aprilie 1948 . Pentru arestarea Cardinalului Alexandu Todea, care timp de trei ani şi trei luni a fost ascuns de credincioşi, Securitatea din Reghin i-a torturat, în ianuarie 1951, pe părinţii Ioan Roşca şi George Guţiu, pentru a mărturisi unde este ascuns. „Primului, securitatea i-a smuls, rând pe rând, unghiile de la mâini şi de la picioare, pe celălalt, l-au dezbrăcat şi l-au înfăşurat în cearceafuri unde, l-au întins pe o masă şi l-au bătut la cap până la picioare. Nu a mai rezistat când l-au bătut la tălpi şi a spus unde este ascuns Todea” , scrie episcopul de Oradea, Virgil Bercea în volumul omagial dedicat unchiului său. „Trădarea” l-a salvat pe Cardinal de la o asfixie sigură, fiindcă se adăpostise la venirea securiştilor într-o ascunzătoarea pregătită dinainte, în cea de-a doua cameră a casei, sub podeaua, pe care a fost aşezată apoi un mic stelaj şi o carpetă.
Culmea ironiei, întorşi din detenţie, calvarul lor va spori. Consistoriul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române Oradea emite în şedinţa de 26 ianuarie 1965 o sentinţă prin care Ioan Bărdaş(u), alături de alţi trei preoţi (Bogdan Traian condamnat la 25 de ani muncă silnică, Ivănescu Gheorghe – 8 ani închisoare, respectiv Porumb Ioan – 6 ani), va fi oprit de la săvârşirea lucrărilor sfinte pe un timp egal cu timpul de detenţiune specificat în sentinţele de condamnare. Se reţine în sarcina lor faptul „de a părăsi parohia fără aprobarea Episcopului” şi că „au încălcat dispoziţiile care prevăd că parohul trebuie să locuiască în parohie” .

Credinţa de subteran

Una dintre cele mai vânate categorii sociale de către autorităţile comuniste au fost preoţii. Din cele 26 de persoane, din ale căror acte înregistrate la AFDP Oradea rezultă că au fost preoţi, 10 au primit pedepse cuprinse între 6 ani şi 16,6 ani. La data arestării, mulţi dintre ei aveau vârste înaintate.
Tauszik Alosiu, născut în anul 1904, va fi încarcerat la vârsta de 64 de ani pentru propagandă împotriva ordinii sociale. Astfel, el va executa o pedeapsă privativă de libertate în perioada 29 mai 1970 – 13 aprilie 1974.
Vâscan Andrei, care la data arestării avea domiciliul în localitatea Bulz, va fi arestat la o lună de la împlinirea vârstei de 52 de ani. Născut la 18 august 1907, în localitatea Marzoci din Rusia, va fi condamnat la 4 ani şi 10 luni pentru uneltire contra ordinii sociale. În perioada 2 septembrie 1959 – 22 iunie 1964 va fi deţinut în penitenciarele din Oradea, Aiud, Hârşova, Salcia. După eliberare îi va fi impus domiciliul obligatoriu în comuna Lugaşu de Jos.
Tot în anul 1907, în comuna Bucium va vedea lumina zilei Cmeciu Ştefan. Acesta va executa 6 ani şi 2 luni închisoare, în perioada 6 iunie 1958 – 3 august 1964.
Cea mai lungă detenţie a fost îndurată de către preotul greco-catolic Anca Petru. Născut în comuna Sântandrei, la data de 24 iulie 1917, acesta intră în atenţia autorităţilor statului încă din octombrie 1944, pentru activitate legionară. După un periplu de aproape zece ani prin beciurile caselor, fostul preot va fi prins şi condamnat de către Tribunalul Militar Cluj, în anul 1958, la 10 ani închisoare corecţională. Ulterior Tribunalul Militar Timişoara i-a comutat pedeapsa la 25 de ani muncă silnică, urmând să beneficieze de efectele graţierilor din 1964 .
Preotul Bărdaş Ioan, născut pe data de 16 decembrie 1913, în localitatea Inand, va executa 12 ani şi 10 luni pedeapsă privativă de libertate pentru fapta de „uneltire” împotriva statului democrat-liberal . Arestat pe data de 14 septembrie 1951 va fi eliberat pe data de 31 iulie 1964 prin efectele Decretului de graţiere nr. 114 din 1964 . Preotului i se impută ca ar fi fost „în trecut” legionar şi că ar fi făcut parte din „mişcarea naţională de eliberare”. Absolvent al Academiei Teologice din Oradea îşi va exercita profesia, la început, în parohia Groşeni de Beliu, judeţul Arad, iar începând din 1946 se va transfera la Sâc, azi Sălişte de Beliu. Cu fraţii Stănescu, de la Bucureşti, unul avocat şi celălalt ofiţer aviator, parohul din Sâc va avea primele discuţii despre înfiinţarea unei „organizaţii de rezistenţă secretă, al cărei fir să meargă pe valea Crişului Alb”. Organizaţia funcţionează începând cu 1947, numele ei fiind „Horea, Cloşca şi Crişan”, iar printre membri se număra un inspector şcolar (Ioan Blăgăilă), învăţătorul din Beliu (Aurel Leucuţa), dar şi 30 de ţărani din zonă. În cursul lunii mai a anului 1948, Ioan Bărdaş este înştiinţat că se află pe lista de arestaţi, moment în care ia drumul Munţilor Codrului. „Din ziua aceea n-am mai dormit acasă, ci prin sat, pe la vecini, şi aşa am rămas fugar pe la poalele munţilor”, povesteşte în cartea sa de memorii preotul Bărdaşu. După trei ani de pribegie, pe data de 14 septembrie 1951 va fi arestat în urma unui denunţ . „Eram la Simion Valea, din Groşeni, sălăşluind în podul grajdului. …M-au dibuit pentru că un pădurar m-a urmărit şi m-a denunţat. Îl cheamă Moise Poleacu”, îşi aminteşte Ioan Bărdaşu. Va fi condamnat la 20 de ani muncă silnică, şi va cunoaşte „calvarul” închisorilor de la Arad, Timişoara, Jilava, Gherla, Capul Midia şi Aiud, unde va petrece zece ani. Primul său popas a fost la Securitatea din Arad, unde a „stat singur în celulă de la 14 septembrie 1951 până în luna august 1952, deci aproape un an de zile” . A cunoscut celule de pedeapsă, pline cu apă. La Penitenciarul „Popa Şapcă” din Timişoara camerele erau de cinci metri pe şapte, pentru patruzeci de oameni, astfel că dormitul necesita o oarecare organizare: „pe la miezul nopţii, unul dintre noi comanda „fraţilor, întoarcerea” şi patruzeci de oameni se întorceau pe partea cealaltă. Comanda se repeta tot la două-trei ore din noapte” . Regimul de exterminare la care a fost supus presupune neapărat înfometarea, frigul şi muncile cele mai grele. Culmea ironiei, întors din detenţie, Consistoriul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române Oradea emite în şedinţa de 26 ianuarie 1965 o sentinţă prin care Ioan Bărdaş(u), alături de alţi trei preoţi (Bogdan Traian condamnat la 25 de ani muncă silnică, Ivănescu Gheorghe – 8 ani închisoare, respectiv Porumb Ioan – 6 ani), va fi oprit de la săvârşirea lucrărilor sfinte pe un timp egal cu timpul de detenţiune specificat în sentinţele de condamnare. Se reţine în sarcina lor faptul „de a părăsi parohia fără aprobarea Episcopului” şi că „au încălcat dispoziţiile care prevăd că parohul trebuie să locuiască în parohie” .
E greu de crezut că preotul Munteanu Nicolae ar fi putut, în calitatea sa, să săvârşească următoarele infracţiuni care îi sunt imputate: „divulgare secret profesional, injurii rasiale, luare de mită”, la care se adaugă şi agitaţie publică. Cu toate acestea, va fi condamnat la 5 ani închisoare, pedeapsă săvârşită în perioada 13 aprilie 1950 – 12 aprilie 1955 .
Preotul, Stoica Iosif va fi condamnat pentru instigare la vârsta de 42 de ani. Va executa o pedeapsă de 3 luni, în perioada 30 octombrie 1951 – 28 ianuarie 1952. În dosarul personal de la ADFP Oradea se păstrează următoarea declaraţie: „Subsemnatul, preot pensionar, Stoica Iosif, domiciliat în Oradea, Aleea Zidarilor nr. 6, blocul Z2, ap. 8, cartierul Nufărul … în calitate de fost condamnat politic, dau prezenta declaraţie:
Sunt născut la 10 ianuarie 1909 în satul Minişu de Sus, jud. Arad, fiul lui Zaharia şi al Dominicăi; am funcţionat 21 de ani (1938-1959) în comuna Gurba, jud. Arad şi am fost condamnat pentru instigare la închisoare cu 3 luni şi una zi de Tribunalul Militar din Timişoara, în ziua de 30 octombrie 1951, condamnare pe care am şi executat-o la închisoarea aceluiaşi Tribunal, de la 30 octombrie 1951 până la 28 ianuarie 1952, drept pentru care dau prezenta declaraţie. Oradea, 27 septembrie 1993” .
Pentru a fi privat de drepturile tale nu se impune în mod necesar constatarea vinovăţiei, atribut care revine în orice stat de drept unei instanţe judecătoreşti. Dovadă este cazul preotului greco-catolic Buzaş Gavril , născut în localitatea Sălard la data de 12 octombrie 1912. Acesta, refuzând unificarea cu Biserica Ortodoxă Română, va fi încadrat într-o colonie de muncă, la data de 20 octombrie 1952, prin Decizia MAI nr. 512 din anul 1953! Potrivit fişei sale matricole împotriva lui Buzaş Gavril s-ar fi luat această măsură cu caracter administrativ deoarece “nu ar fi fost de acord cu legile RPR şi ar fi făcut instigare în rândul ţărănimii” . A fost eliberat la 23 aprilie 1954.
Arhidiaconul Teodor Savu, doctor în Teologie, născut la 20 februarie 1916 în localitatea Sânnicolau Român, va fi condamnat la 4 ani închisoare pentru uneltire. Astfel, potrivit documentelor de la dosarul înregistrat în Arhiva AFDP Filiala Bihor, preotul Teodor Savu „de la data de 23 decembrie 1948 până la data de 29 iulie 1953, a executat o pedeapsă privativă de libertate, în baza sentinţei penale nr.487/1950 a Tribunalului Militar Bucureşti” .
Părintele Ioan Porumb are trecut, în fişa matricolă penală, ca ultim loc de muncă Parohia Velenţa-Oradea . I se impută faptul că ar fi avut în trecut simpatii legionare, astfel că, la data de 30 septembrie 1959 este arestat. Va fi condamnat prin Sentinţa 194 din 27 mai 1950 a Tribunalului Militar Timişoara la şase ani închisoare corecţională pentru „uneltire” . Potrivit Fişei matricole penale în august 1960 este transferat la Aiud, apoi peste două luni la Ostrov, în mai 1961 ajunge la Giurgeni, iar la începutul lunii decembrie 1963 este transferat din nou la Ostrov.
O condamnare impresionantă va fi pronunţată pe numele preotului greco-catolic Teodor Dărăban. Tribunalul Militar Timişoara îl va condamna prin Sentinţa 316/1959 , alături de un grup mare de preoţi, la 25 de ani muncă silnică pe viaţă, din care va executa şase ani (5 august 1958-3 august 1964) . „După hirotonire, am fost trimis în parohia Pişcolţ, pentru a-l ajuta pe preotul Alexandru Terdic, care era bolnav. După refacerea sănătăţii părintelui Terdic, am fost numit administrator parohial în protopopiatul Beiuş, parohia Petrani, pe care am preluat-o efectiv în prima Sâmbătă din prima săptămână a Postului Paştelui, anul 1947. Am servit această parohie până la data de 26 octombrie 1948, dată când am fost scos din biserică de către primarul şi notarul comunei Pocola, de care aparţinea satul Petrani” , mărturiseşte fostul deţinut politici. A executat mai multe activităţi, printre care şi cea de învăţător. „În anul 1956, preoţii ortodocşi care erau în parohiile greco-catolice, trebuiau să completeze nişte formulare, arătând situaţia în aceste parohii, în urma memoriului episcopilor noştri, care se găseau la Curtea de Argeş cu domiciliu obligatoriu: I.P.S.S. Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi dr. Ioan Bălan. În ziua de 5 august 1958, am fost arestat de la serviciu. Am fost dus la Securitatea Oradea, unde am fost anchetat zi şi noapte de către locotenentul major Ciurcovici Radomir şi lt. maj. Tincău Anghel, care m-au ţinut aici până la 25 iunie 1959. Am fost ţinut în tot acest timp într-o celulă care avea salteaua putredă şi pereţii uzi. Şapte luni, zi şi noapte, m-au ţinut cu becul aprins în celulă. Am fost băgat în timp de iarnă sub duş cu apă rece; m-am îmbolnăvit, dar nu mi s-a dat îngrijire. Am fost judecat într-un lot de 13 persoane, toţi greco-catolici, preoţi şi credincioşi, între care: preotul Coriolan Tămâian, care mai făcuse şapte ani de închisoare la Sighet cu episcopii noştri; a primit 25 de ani; preotul Virgil Maxim care şi el mai făcuse trei ani – condamnat la 20 de ani; preotul Eugen Foişor, fost secretar al Episcopiei Oradea şi el făcuse doi ani; preotul Dumitru Mureşan, care a primit 20 de ani; preotul Ioan Tăutu, condamnat la 18 ani; Ioan Mangra, care a primit 14 ani; subsemnatul a primit 25 de ani de muncă silnică. Cei şase credincioşi din Pişcolţ care au adunat semnăturile pentru memoriu: Ioan Cosma, Iosif Cearnău, Ioan Hosu, Iosif Varga, Andrei Naghi şi Gheorghe Ciolinschi, au primit de la opt la doisprezece ani de închisoare. Au fost acuzaţi de crimă de înaltă trădare, art. 209 CP. După ce am fost judecaţi, am fost duşi la Penitenciarul din Oradea, unde am rămas până în ziua de 4 decembrie 1959; aici am răbdat cel mai mare frig din viaţa mea. În ziua de 4 decembrie 1959, m-au scos din celulă şi mi-au nituit lanţuri la picioare. Noaptea, la orele 2, am fost îmbarcaţi într-un camion descoperit şi duşi la gară. Menţionez că am fost în lanţuri opt inşi, între care oameni de 70 de ani, dar preot eram numai eu. Am fost îmbarcaţi în tren şi duşi la Gherla” , îşi aminteşte părintele Dărăban. În mai 1960 este transferat la Periprava, iar peste patru ani ajunge la Giurgeni, unde va sta doar două luni, după care este dus la Ostrov .
Arhiva AFDP Filiala Bihor reuneşte numele unui număr limitat dintre clericii care au îndurat ororile Gulagului Românesc. Faţă de aceste nume mai avem la dispoziţie spre studiu, pentru a ne forma dimensiunea represiunii comuniste împotriva cultelor şi alte surse. Vasile Manea a editat un „dicţionar” al preoţilor ortodocşi în închisorile comuniste, unde am identificat un număr de 33 de preoţi bihoreni care au suferit pentru credinţa lor. Printre ei se numără şi Liviu Brânzaş care la acea dată era student. Acesta s-a născut în comuna Sâniob la data de 16 decembrie 1930. După ce execută 13 ani în închisorile comuniste de la Oradea, Jilava, mina de plumb Cavnic, Gherla şi Aiud , în anul 1968 va intra pe primul loc la Institutul Teologic din Sibiu. Vreme de 22 de ani a fost paroh în localităţile Iacobeni, Tureni şi Sugeagu . Va fi judecat într-un răsunător proces al cunoscutului „lot de la Beiuş”, în sarcina sa reţinându-se că „a făcut poliţie legionară din 1946 până în 1951” .
Numele preoţilor greco-catolici din Bihor se regăsesc, într-un alt “dicţionar” apărut sub titlul de “Martiri şi mărturisitori ai bisericii din România (1948-1989). Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Biserica Romano-Catolică” coordonat de preotul Ioan Bota şi Cicerone Ioniţoiu. Printre cei 26 de slujitori ai Biserici Unite care pentru convingerile lor religioase au fost nevoiţi să înfrunte carcera, mulţi dându-şi aici viaţa, trei sunt episcopi: Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Hossu şi Iuliu Hirţe.
Eugen Foişor secretar episcopal, a fost arestat de trei ori: în 1946, apoi în perioada 28 martie – 27 mai 1950 se află în evidenţele Penitenciarului Oradea, după care în ianuarie 1959 este din nou arestat şi condamnat la 18 ani muncă silnică . Potrivit fişei matricole de încarcerare de la Penitenciarul Oradea Foişor Eugen s-a născut la data de 27 noiembrie 1909. Ocupa funcţia de protopop, este absolvent al Academiei Teologice şi al Facultăţii de Filozofie, era necăsătorit şi la rubrica religie era trecut “greco-catolic” . De asemenea, fişa matricolă a deţinutului consemnează şi următoarele semnalmente: talia 1,70 cm, fruntea înaltă, nasul , gura potrivită bărbia ovală, faţa ovală, ochii căprui, părul şi sprâncenele castanii, barba rade şi mustăţile rade, urechile potrivite” . Ultima arestare a survenit pe data de 16 ianuarie 1959, pentru „activitate clandestină catolică” . Va fi depus la Penitenciarul Oradea pe 25 iunie 1959, fiind condamnat în baza articolului 209 din Codul penal la 18 ani închisoare. Va părăsi recluziunea de pe malul Crişului Repede pe data de 20 decembrie 1959, cu destinaţia Galaţi .
Frenţiu Vasile, preot în comuna Cociuba, judeţul Bihor, fost şef de plasă în organizaţia legionară, va fi arestat pe 27 decembrie 1958 . Va fi depus în carceralul din Oradea pe data de 16 mai 1959, fiind ulterior transferat la Aiud în ziua de 20 octombrie 1959 .
Părintele canonic Tămâian Coriolan va fi arestat pentru prima dată în anul 1947. Prezenţa lui la Penitenciarul Oradea este consemnată într-un “Opis de preveniţi pe anul 1945-1949”. Numărul fişei sub care este încarcerat este 944. Numele său apare ca Tamaian Coroblan. Totodată, se consemnează data intrării: 19 august 1947, iar autoritatea care l-a depus este Inspectoratul Regional de Siguranţă, numărul mandatului menţionat fiind 4974/1947 . În toamna anului 1948 a fost arestat din nou, torturat în chip bestial: i-au fost vârâte mâinile în foc, a fost bătut fără milă etc . Ulterior pe data de 29 octombrie 1948 este arestat împreună cu episcopul Valeriu Traian Frenţiu . Canonicul Coriolan Tămâian , rectorul Academiei Greco-Catolice din Oradea , petrecuse, în prealabil, câteva săptămâni în închisoarea de la Cetatea Oradea . Va fi eliberat pe data de 25 august 1947 .
Cel de-al doilea preot arestat în ziua de 19 august 1947 este protopopul ortodox de Vaşcău Terebenţiu Aurel , preşedintele organizaţiei PNŢ Maniu din plasa Vaşcău , care a ieşit din Penitenciarul Oradea Mare abia pe data de 4 februarie 1948 . El se afla încă din anul 1946 în atenţia organelor de poliţie, după cum confirmă o notă informativă transmisă de Sectorul Jandarmi Vaşcău: „Protopopul Terebenţiu Aurel din comuna Vaşcău care face parte din organizaţia politică Naţional Ţărănistă Maniu în ziua de 19 august 1946 nu s-au prezentat la biserică, iar pentru a nu lua parte la serbarea de 23 August 1946 a plecat din localitate motivând că este bolnav” . După eliberare, a continuat să afişeze o politică de rezistenţă, dovadă stând şi faptul că familia sa a fost în continuare urmărită. Într-o dare de seamă săptămânală întocmită pe perioada 7 – 14 martie 1949 de către Direcţia Regională de Securitate Oradea se arată că „soţia protopopului Terebenţiu Aurel, fost şef de plasă P.N.Ţ., domiciliată în comuna Vaşcău-Bihor a predat postului de miliţie un plic expediat pe numele soţului său în care au fost expediate 3 poezii manifeste, toate semnate „Munte de cremene” . Într-o altă sinteză a Raionului Securităţii Beiuş pentru perioada 24 februarie – 24 martie 1952, preotul este amintit că pe data de 2 martie, la înmormântarea înaintaşului PNŢ Borz Terente, a ţinut o predică care a atras atenţia informatorilor. Pe data de 16 august 1952 a fost internat administrativ pe o perioadă de 60 de luni la Cap Midia, fiind eliberat pe data de 25 aprilie 1953 .

Preotul greco-catolic Stan Gavrilă se alătură lotului o lună mai târziu, pe 20 octombrie 1947 . Ca membru marcant al P.N.Ţ., preotul Stan s-a confruntat încă din 3 februarie 1945 cu organele de anchetă, când în baza unui ordin al Comandamentului Sovietic din Oradea a fost arestat, la acea dată fiind directorul Internatului Greco-Catolic de Băieţi din Oradea, devenit preşedinte al organizaţiei din Oradea a P.N.Ţ.- Maniu .
Protopopul ortodox şi şeful organizaţiei PNŢ – Maniu de Tinca, Catone Ioan a fost reţinut şi el pe data de 19 august 1946, urmând să fie eliberat din acelaşi penitenciar orădean pe 25 august 1947. Însă într-o Sinteză privind cultul „Ortodox” pe perioada de 1 septembrie – 30 septembrie 1952 numele său apare printre numeroşii prelaţi ortodocşi arestaţi şi în lunile august şi septembrie 1952 . Potrivit fişelor matricole penale Catone Ioan, preot, s-a născut 31 mai 1894 în comuna Pomezeu, domiciliat în Tinca, a fost internat pe o durată de 60 de luni, începând cu 16 august 1952 pe motiv de „PNŢ Maniu” . Tot pe data de 19 august 1947, Inspectoratul Regional de Siguranţă Oradea i-a depus la carceralul orădean pe următorii bihoreni: Bărdaşu Zaharia (eliberat pe data de 4 februarie 1948), Crişan Gavrilă (4 februarile 1948), Cioban Petru (25 august 1947), Dehelean Livia, Havinveanu Nicolae (4 februarie 1947), Jarca Traian, Lencuţu Aurel, Roman Vasile şi Sorean Vasile, ultimii doi eliberaţi pe 25 august 1949 şi Stan Mihai. Pop Gheorghe predat de Inspectoratul Regional de Securitate Oradea pe data de 24 septembrie a decedat la 13 noiembrie a aceluiaşi an . Tot în cursul lunii septembrie, pe data de 10, profesorul Vartolomeu(i) Vasile va ajunge şi el în arestul instituţiei orădene. Acesta, alături de Gavril Stan şi Coriolan Tămâian, a fost ales pe data de 23 martie 1946 în forurile de conducere a PNŢ – Maniu . Deţinutul Furtoş Alexandru, încarcerat în lotul de pe 19 august, este arestat încă de la începutul lunii, în baza dispoziţiunilor Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 1.027 din 29 iulie. La percheziţia sa organele se văd nevoite să recunoască că „nu s-a găsit nimic compromiţător”, chiar dacă este privit ca un „cunoscut instigator cu sentimente antidemocratice, cerut şi de organele centrale” .
În registrele care se mai găsesc în arhiva instituţiei nu au putut fi identificate însă o serie de personalităţi ale lumii politice sau ecleziastice care au fost încarcerate aici. În Fişa Personală a viitorului Episcop Greco-Catolic Iuliu Hirţe se indică faptul că acesta „la data de 24 octombrie 1947 a fost arestat în cadrul ordinului 50.000/1946 şi depus la Penitenciarul Oradea” . Acesta recunoaşte într-o declaraţie datată 23-24 decembrie 1952 că „am ieşit din închisoare la 12 februarie 1949, unde fusesem reţinut din octombrie 1947, fără să-mi fie intentat vreun proces sau să fi fost condamnat” . Doar eliberarea sa va fi consemnată într-un alt registru din Arhiva închisorii orădene. Tot pe data de 12 februarie, era eliberat şi preotul Virgil Maxim, care are de asemenea statutul de deţinut politic . În anul eliberării, pe data de 28 iulie 1949, Iuliu Hirţe a fost hirotonit episcop în clandestinitate , urmând să desfăşoare o activitate intensă pentru susţinerea bisericii greco-catolice, fiind considerat „element de vârf în rezistenţa greco-catolică”. Este rearestat pe data de 9 decembrie 1952, fiind condamnat prin Sentinţa nr. 429 din 6 iulie 1953 la 12 ani muncă silnică pentru înaltă trădare, urmând să fie eliberat în 28 iulie 1964, după ce a cunoscut temniţele Penitenciarului Oradea, Văcăreşti, Jilava, Târgu Ocna, Piteşti, Satu Mare şi Gherla .

Anul 1960, reuneşte la Oradea alţi preoţi. Virgil Maxim născut în 14 septembrie în 1915, în zona Cehul Silvaniei, a abandonat în anul 1935 Facultatea de Matematică din Cluj şi s-a înscris la Seminarul Teologic. Va fi arestat iniţial în anul 1947, iar apoi în 1958 va fi judecat în lotul episopului Iuliu Hirţea. Va fi condamnat la 20 de ani pentru uneltire. El va fi transferat pe data de 17 iulie 1960 de la Oradea la Penitenciarul Galaţi . Preotul ortodox Porum Ioan, la fel şi Văşcan Andrei se vor afla şi ei în anul 60 la Oradea, primul fiind transferat la Aiud pe dat de 20 august 1960 , iar al doilea pe 20 decembrie 1960, tot la Aiud .