Dumitru Copăceanu – inginer
Născut la data de 27 martie 1920, în Ineu de Criş, judeţul Bihor
Tatăl – Dumitru, mama – Paraschiva
Perioada de detenţie: 26 iunie 1948 – 28 ianuarie 1953
Reţinut timp de 4 ani şi 7 luni, fără mandat de arestare, fără a fi judecat şi condamnat
Centre de detenţie: Oradea, Aiud, Ocnele Mari
CLIK pe poza
Dumitru Copăceanu a fost arestat la finele lunii iunie 1948, cu doar două săptămâni de data stabilită pentru propria căsătorie. Este „găzduit” timp de trei luni la Securitatea din Oradea, după care transferat la Penitenciarul Oradea, unde va sta până spre sfârşitul lui noiembrie 1948. Va fi transferat la Aiud, apoi la Ocnele Mari unde va petrece trei ani şi jumătate. În această perioadă, aici se aflau o seamă de personalităţi, dintre care Dumitru Copăceanu îi aminteşte pe Mihail Manoilescu, fost ministru de externe, filosoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu, fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail şi Dumitru Coroamă etc. Dintre bihoreni, la Ocnele Mari erau alături de el alţi nouă: loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean şi Vasile Tăbăcaru.
În celula întunecoasă de la Securitatea din Oradea, fără aer, de 2 mp, cu un pat de lemn, Dumitru Copăceanu povesteşte că mâncarea era „slabă, slabă de tot. Dimineaţa şi seara nimic. La masă un sfert de kilograme de pâine sau mălai, un polonic de ciorbă, pe care o sorbeam direct din gamelă, gamelă, care în cel mai scurt timp, trebuia pasată spre celula vecină”.
Inginerul Dumitru Copăceanu povesteşte că, la Penitenciarul Oradea, îşi petrecea timpul, alături de colegii de celulă, scriind pe geamul din cameră, formule matematice, declinări, conjugări etc. La un moment dat, un gardian a observat aceste scrieri şi considerând că a descoperit un plan de evadare, a scos această partea de fereastră şi a trimis-o direct la Securitate, pentru verificare. „După consultarea unor experţi, Securitatea a constat că nu era vorba de evadare. Ci de nişte lecţii. Fereastra a fost restituită. Gardianul s-a ales cu satisfacţia că noi am rămas în plină iarnă, în frig, timp de trei săptămâni”, mărturiseşte Dumitru Copăceanu.
DUMITRU V. BONTA, TREI SATE, TREI SURORI: SĂCĂDAT, BORŞA, SĂBOLCIU,
EDITURA IMPRIMERIA DE VEST, ORADEA, 2002, PP. 264-271
ing. Dumitru Copăceanu
Mesajul său adresat în special tinerei generaţii, este să înveţe din lecţiile istoriei, pentru ca asemenea monstruozităţi să nu mai se repete. O frază, devenită celebră, ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri: “Cei care nu vor sâ-şi amintească de trecut, sunt condamnaţi să-l retrăiască încă o dată. “
S-a născut la 27 martie 1920 în comuna Ineu de Criş, jud. Bihor, din părinţi ţărani. Tatăl -Dumitru, a decedat când avea 2 ani, iar mama – Paraschiva când avea 4 ani. Orfan fiind, a fosi crescut de unchiul Pavel Matei şi mătuşa Ana Matei din Săcadat, care au fost adevăraţii părinţi.
Şcoala primară a facut-o în Săcadat. Excelentul învăţător Ioan Mascaş, de numele căruia se leagă formarea unor personalităţi între fiii satului, devenit ulterior licenţiat în drept, l-a încurajat să continue studiile, dar părinţii adoptivi, conform mentalităţilor vremii, au dorit însă să rămână pentru a se ocupa de cultivarea pământului. Aşa că a continuat în Săcadat încă doi ani. Cu lacrimi în ochi a reuşit să-şi convingă părinţii adoptivi să continue studiile.
A urmat un an la gimnaziul “Alexandru Roman” din Oradea, urmând apoi liceul “Emanoil Gojdu din Oradea, iar după cedarea Ardealului de Nord, a absolvit liceul Samuil Vulcan din Beiuş, unde a studiat un an.
După absolvirea studiilor liceale în 1941 intră primul la admiterea de la secţia de construcţii, proaspăt înfiiţată la Politehnica din Timişoara, pe care o termină în poziţie fruntaşă în anul 1947, fiind declarat inginer cu diploma “cum laude”.
In urma unui exigent concurs, dat în anul 1948 la Bucureşti reuşeşte să se angajaze la CFR. Secţia L4 Oradea, unde activează timp de 4 luni. Dorea să se căsătorească cu actuala soţie, dar într-o dimineaţă de la sfârşitul lunii iunie a anului 1948, un ofiţer de securitate, 1-a rugat să-l însoţească la secţie pentru “nişte formalităţi de cinci minute”. Nu a avut o activitate propriu-zis anticomunistă dar, intelectualii nu aveau încredere în “binefacerile” comunismului. Ei constituiau permanent un potenţial pericol…
Calvarul din închisori
A urmat o perioadă cumplită. A fost arestat, fără mandat de arestare, la vârsta de 28 de ani, fără să i se comunice nici un motiv. Condiţiile de la Siguranţa din Oradea erau foarte aspre: celula la subsol în care stăteau doi deţinuţi cu o suprafaţă de cca. 2 mp., cu un pat de lemn, beznă tot timpul aer insuficient pentru respiraţie, mâncare proastă – o singură dată pe zi (la prânz).
După o anchetare de trei luni a fost transferat la Penitenciarul din Oradea. Alte condiţii grele dar ceva mai suportabile: celulă mai mare (se putea respira!), lumină ziua, dar dormitul era jos pe beton. In cele 5 luni nu văzuse soarele. Plimbare, pachete cu mâncare, legături cu familia, scrisori ni s-au permis de loc. Intr-o zi de noiembrie 1948, i s-a spus să-şi ia bagajele. Spera să fie eliberat deoarece era convins că nu s-a găsit nimic incriminator. O parte dintre deţinuţi au fost trimişi în judecată şi au primit condamnări la mulţi ani de închisoare, pentru “crime de înaltă trădare”, iai alţii, mai puţini au fost propuşi pentru lagăr, fără nici un proces. A fost dus la închisoarea din Aiud unde a stat nouă zile.
La Aiud s-au format loturi de câte 100 de deţinuţi, care au fost îmbarcaţi în tren fără să li se spună nimic; unii se speriau să nu-i ducă în Siberia. Marea uşurare a fost când au aflat de la ceferist că se găseau în Copşa Mică şi urmau să fie ataşaţi unui tren care se îndrepta spre sud, nu spre est. A ajuns în final la închisoarea din Ocnele Mari.
La Ocnele Mari, existau camere tip şcoală, priciuri pentru dormit, câte 8 persoane sus şi 8 persoane jos, tinete în camere în care se făceau necesităţile. Ceea ce se câştiga în principal aici, era cele două plimbări de câte o jumătate de oră pe zi, adică din 24 de ore de detenţie, să ai 23 în celulă şi o oră de plimbare, să vezi soarele(!), să ai aer (!), asta era un mare succes. In incinta Penitenciarului se afla o încăpere, un fel de capelă pentru închinăciune, care a fost distrusă la l5 august 1949, din ordinul celor „de sus”. La aceasta închisoare toţi deţinuţii politici cu care a fost nu au avut vreo condamnare. Detenţia de la Ocnele Mari a durat trei ani şi jumătate.
In perioada detenţiei, prin acest lagăr s-au perindat o seamă de personalităţi, dintre care aminteşte: Mihail Manoilescu – fost ministru de externe, profesor de economie politică la Institutul Politehnic Bucureşti, Mihai Popovici – fost ministru de externe, filozoful Petre Ţuţea, Savel Rădulescu – fost secretar al lui Nicolae Titulescu, Petre Pandrea – avocat şi scriitor, generalii Gheorghe Mihail, Dumitru Coroamă, Zaharia (invalid de război), apropiat colaborator al mareşalului Antonescu, profesori, preoţi, militari, avocaţi, din toate părţile ţării, mulţi pentru aşa zisa “vină” că au aparţinut unor partide politice, alţii fără măcar să fi aparţinut. Şi-a amintit cu plăcere de profesorul de matematică Virgil Ghiţescu de la Braşov, de la care a învăţat multă geometrie. Figurile geometrice erau desenate cu piciorul, pe pământ şi unii gardieni le considerau planuri de evadare. Profesorul de muzică şi dirijorul Rică Constantinescu, le-a creat colegilor de celulă momente de înălţare spirituală, povestind conţinutul unor opere, interpretând arii din opere, muzică populară, sau colinzi.
Un caz cu totul aparte a fost al avocatului Mircea Opriş din Blaj, care de mic copil a avut un accident, amputându-i-se ambele braţe şi spre uimirea tuturor, scria şi desena cu ajutorul gurii şi a picioarelor. El le confecţiona din pâine piese de şah foarte reuşite, care, dacă nu erau atenţi, se confiscau de către gardieni. O figură proeminentă, care a dat dovadă de mult curaj, dârzenie şi dispreţ faţă de regimul comunist, a fost Petre Pandrea, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu (ulterior arestat şi împuşcat în detenţie din ordinul lui Gheorghiu-Dej). Ca avocat Petre Pandrea, a apărat şi ajutat înainte de 23 August 1944 mulţi comunişti. Cu ocazia inspecţiilor care se făceau de la Ministerul de Interne a avut curajul să compare regimul de detenţie al comuniştilor dinainte de 1944, cu cel practicat pentru deţinuţii politici, de către autorităţile comuniste. Pentru că “nu şi-a pus lacăt pe gură” a fost pedepsit cu sute de zile, în cel mai cumplit regim de detenţie, “la neagra”. Au existat şi deţinuţi ai minorităţilor naţionale, mai puţini, câţiva maghiari şi evrei, cu care s-au înţeles bine, a existat un respect reciproc.
La Ocnei Mari erau 10 bihoreni; loan Creţu, Constantin Măruşca, Ioan Hera, decedat în închisoare la 30 de ani, Nicolae Făt, Virgil Cozma, Mihai Deac, Ioan Tărău, Teiuşean, Vasile Tăbăcaru şi Dumitru Copăceanu.
Cu excepţia ofiţerului politic şi a unui gardian, personalul închisorii a avut un comportament civilizat. Au existat câţiva gardieni inimoşi, care au înţeles că deţinuţii sunt practic nevinovaţi. In anul 1949, de Sfintele Paşti, prim-gardianul închisorii Vişan, a deschis uşa celulei, li s-a adresat deţinuţilor cu “Hristos a înviat!” şi a adus de la Biserica din localitate Pască pentru toţi deţinuţii. Alt gardian Lup Nicolae, îi scotea la anumite munci uşoare pe câmp, numai pe deţinuţii de încredere, unde deţinuţii se bucurau că pot mânca fructe necoapte, adevărate vitamine (!), unde localnicii mai aruncau pagini din ziarele vremii şi deţinuţii aflau ce se mai întâmplă. Mâncarea primită era foarte proastă. La un moment dat, un proprietar de restautant din Cluj, de origine maghiară, a sugerat să i se pună la dispoziţie întreaga cantitate de alimente şi se va ocupa de prepararea mâncării pentru toţi deţinuţii. Ideea a fost acceptată, s-au făcut trei feluri de mâncare, dar când au venit în inspecţie şefi de securitate de fa Bucureşti, s-a interzis totul, spunându-se că acolo este închisoare şi nu restaurant.
Cea mai grea perioadă a fost prin anul 1950, când au venit echipele de reeducare de Ia Piteşti. Li s-a pus la dispoziţie o aripă, cu camere mari, pentru tortură. Cine trecea pe acolo avea doar câteva şanse: să accepte colaborarea cu ei, să înnebunească, sau să moară. Criteriile după care recrutau persoanele, nu le cunoştea nimeni. Persoanele care-şi auzeau numele, trebuiau să-şi facă bagajele şi erau duse la camerele de tortură. După puţin timp se auzeau strigăte disperate. Din fericire, nici un bihorean nu a fost recrutat pentru tortură. Se credea că în urma unei intervenţii de la Bucureşti, au fost luaţi şi duşi în altă parte. O parte dintre ei au rămas însă, pentru a mai face şicane. Au fost puşi ca şefi, la atelierul de confecţionat scaune, unde se lucra în două schimburi. Cel mai greu era în schimbul de noapte. Ei stabileau normele, care erau mărite continuu.
Din februarie 1952 a urmat o nouă perioadă de cercetări, la Oradea. Securitatea era şi acum plină de deţinuţi. Sezonul arestărilor şi al trimiterilor la canal era în toi.
Rezistenţa în detenţie s-a datorat credinţei în Dumnezeu (spera permanent că Dumnezeu îl va ajuta, deoarece nu se ştia vinovat cu nimic), vârstei (era tânăr, cu moralul bun) şi activităţii intelectuale, care a făcut mai suportabilă trecerea timpului..
A fost eliberat în 28 ianuarie 1953. “Formalităţile de cinci minute” s-au transformat într-o detenţie de 4 ani şi aproape 7 luni. Calvarul suferinţelor nu s-a terminat odată cu eliberarea. Sistemul comunist a continuat tortura psihică. Pentru stabilirea domiciliului în Oradea, unde avea serviciul şi familia, au trebuit doi ani; pentru o schimbare în cadrul aceluiaşi raion.
In anul 1953 s-a căsătorit cu Minerva Baciu, din care uniune a rezultat doi băieţi, Dan şi Călin, ambii actualmente ingineri constructori în Oradea.
La angajare a întâmpinat mari greutăţi din cauză că a fost deţinut politic. La secţia de Drumuri naţionale a fost angajat în aprilie 1953, după ce şeful de cadre 1-a chestionat ca la securitate. Securitatea se interesa în permanenţă dacă nu sabotează. In anul 1958, toţi foştii deţinuţi politici, sau alte persoane care nu au avut “dosar curat” li s-a desfăcut contractul de muncă, deoarece nu prezentau suficientă încredere. Au urmat alte suferinţe. După ce a fost, înlăturat din serviciu, fără un preaviz de 14 zile (articol care făcea foarte dificilă reangajarea), la toate încercările de angajare se răspundea negativ. Astfel, la uzina Sinteza Oradea, a fost refuzat, pe motiv că lucrările au caracter secret, la Serviciul apelor – proiectare, de asemenea pe acelaşi motiv, iar la TRCL Oradea, când s-a dus pentru angajare, inginerul şef, după ce i-a văzut autobiografia, i-a spus în mod ironic că îi oferă postul său.
După trei luni de încercări, a fost angajat la început în 1959 pe post de maistru IATS Oradea. După câţiva ani a ajuns inginer şef de serviciu.
Vocaţia pentru învăţământ a avut-o din anii de şcoală. Timp de 16 ani, de la sfârşitul anului 1965, până la pensionarea din anul 1982, lucrează în învăţământ, la Şcoala tehnică pentru personal tehnic, devenită apoi Liceul industrial Nr. 3, iar actualmente Colegiul Naţional Constantin Brâncuşi din Oradea.
In învăţământul liceal şi postliceal tehnic, a desfăşurat o activitate plină de abnegaţie, de educaţie şi instruire a numeroase generaţii de elevi, unii deveniţi apoi absolvenţi de facultăţi. A predat discipline de bază pentru formarea tehnică precum Rezistenţa Materialelor, Statica Construcţiilor, Beton armat, Poduri, Drumuri, Hidraulică, Topografie, etc.
La stabilirea pensiei, în anul 1982, nu i s-a recunoscut perioada de detenţie, deşi anii erau trecuţi în cartea de muncă. I s-a cerut un act de la securitate, prin care să demonstreze nevinovăţia sa. Actul primit confirma numai perioada de detenţie, nu şi nevinovăţia, cu toate că nu fusese condamnat. A fost în permanenţă supravegheat, diverse persoane trebuind să raporteze comportarea sa. In anul 1975 a fost chemat la securitate, pentru a da referinţă despre unii colegi cu care a fost închis. După ce le-a predat, a fost chemat pentru a i se reproşa că nu erau destul de critice. Le-a răspuns “vă rog să nu mă confundaţi cu lucrătorii dumneavoastră “. După aceea a fost lăsat în pace.
O mare parte dintre intelectualii ţării, care ar fi putut contribui în mod substanţial la progresul ţării, au stat în închisori şi au avut de suferit. E bine ca tineretul, acei care vor construi societatea de mâine, să cunoască adevărurile trecutului, pentru a nu se repeta ceea ce a fost.
INREGISTRARE AUDIO REALIZATA PENTRU MUZEUL MEMORIAL SIGHET / Dumitru Copaceanu / (clik)
