Publicaţii:
Aurel Brazdă, Arestări, Anchete, Procese, Condamnări, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998
Aurel Brazdă, Istorie trăită, 1000 de zile în uniforma gulagului comunist, vol II, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005
Aurel Brazdă, Organizaţii anticomuniste din judeţul Bihor. Reeducarea – Instrument al terorii în penitenciare, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005
Informaţii suplimentare:
Experienţe carcerale în România comunistă, Coordonator Cosmin Budeancă, vol. III, Iaşi, Editura Polirom, 2009, volum apărut sub îngrijirea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului
Era o noapte senină, Oradea, 21 Martie 1949. În liniștea noptii, oamenii după o zi de muncă, au mers la culcare. După miezul nopții, la adresa str. Parhon 54 se aude un zgomot infernal, se bătea în poartă cu putere de credeai că se dărâmă casa, câinii lătrau. În dormitor se aflau Brazdă V. Ioan, tatăl, Brazdă Iuliana, mama şi Brazdă Liviu, fiul cel mai mic al familiei, iar în camera alăturată fiul cel mai mare al familiei, Brazdă I. Ioan. Brazda Aurel fiul mijlociu al familiei era plecat din localitate.
Auzind infernalul zgomot, tatăl meu merge la geamul dinspre stradă să vadă ce se întâmplă. Deodată apare la geam Mihuț Dumitru, cunoscut de al nostru alături de un necunoscut care era îmbrăcat cu palton din piele și cu o căciulă pe cap, aceștia spunând că vor să-l caute pe Brazdă Ioan, fiul lui Brazda V. Ioan. În acel moment tatăl meu vine la mine în cameră și îmi relatează cele de mai sus amintite. După aceia m-am îmbrăcat cu repeziciune și am mers cu tatăl la geamul unde erau cei amintiți mai sus. Tata deschide geamul să discute cu ei, dar în acel moment o persoană necunoscută urcă și sare pe geam să intre în casă. Tata îi spune: vino că iţi deschid ușa, nu trebe să intri pe geam.
Eu, Brazdă Ioan văzând această întâmplare am fugit în spatele curți, am sărit peste gard în curtea vecină de unde am mers mai departe, spre o sinagogă părăsita ce se afla în vecinătatea noastră unde am intrat şi m-am urcat sus de unde puteam vedea tot ce se întâmpla pe stradă. Am văzut cum se apropie o mașină de teren în fața casei noastre, unde se oprește. Era mașina securității. Atunci au arestat pe tata, Brazda V. Ioan şi pe fratele meu, Brazdă Liviu. Mama, Brazdă Iuliana a rămas acasă, ținută ostatic, lângă care au pus un planton dintre organe securitații.
Aceștia făceau planton lângă mama zi și noapte cu schimbul. După cele întâmplate mai sus menționate, spre dimineață am mers la un coleg cu numele Vida Ioan care locuia în apropiere, la care i-am relatat toate cele întâmplate. Mama acestuia a zis că merge la mine acasă să vadă dacă securitatea se mai află acolo. Astfel, mama colegului meu doamna Vida a mers la mine acasă unde a găsit pe securistul planton. Acesta a interogat-o, dorind să afle scopul prezenței ei acolo. Doamna Vida a relatat că face o vizită obișnuită între vecini, ne știind de cele întamplate. În acel moment eu mă aflam la Vida Ioan acasă, fapt despre care mama lui nu a amintit nimic la securist. După întoarcerea doamnei Vida acasă la ea unde eram și eu, ne-a comunicat despre cele găsite la mine acasă. Nu mult după aceasta, doamna Vida a fost dusă și ea la securitate.
Arestarea mea
La data de 23 Martie 1949, după trei zile de la apariția securității la casa noastră, unde știam că lângă mama acasă se află în permanență un securist, știind că dacă mă duc acasă voi fi arestat, de către acel planton, totuși în data de 23 martie 1949 seara m-am dus acasă. Ajuns acasă am găsit-o pe mama plângând și pe securistul planton. Intrând în casă securistul a fost surprins pe neașteptate, parcă nu știa ce să facă, stătea și se uita la mine, la un moment dat se ridică de pe scaun, mă întreabă cine sunt, mai stă câteva clipe pe gânduri, apoi scoate pistolul şi-l îndreaptă spre mine, făcea o mutra interesantă ridicându-și o sprânceană a ochiului mai sus, apoi mi-a zis că trebe să-mi pună catușe la mâini. Zis și făcut.
În acest timp apare și mama din dormitor, care îl roagă să mă lase să mănânc ceva dar acesta nu a vrut.
Ieșind în curte să plecăm spre securitate, câinii lătrau, după ce m-am oprit puțin unul din câini m-a lins pe dosul mâini, în semn de rămas bun.
Ajuns în stradă a apărut mașina de teren a securității care patrula permanent prin fața casei. Văzându-ne în stradă mașina s-a oprit și m-a preluat să mă ducă la securitate. În mașină, pe banca din spate eram încadrat de două persoane ce vorbeau între ei limba maghiară despre mine, constatând că nu îi mint deoarece chiar de la acea persoană am venit, care a afirmat că ne-am întâlnit chiar în acea zi. Menționez că ei nu știau că eu înțeleg limba maghiară.
Ajuns la securitate am fost dus într-un birou unde am fost înjurat imediat de trei persoane, unul care s-a numit Fodor a început să mă strângă de gât și mi-a zis că nu vrea să mă maltrateze numai să-i spun unde este fratele meu Brazda Aurel, fratele meu mijlociu. Nu știam exact unde este, știam doar atât că merge prin zonele industriale pe care le cunoștea din jud. Hunedoara, Brad, Deva, Hunedoara.
Cele trei persoane care s-au așezat în jurul meu, fiecare punea câte o întrebare la care când începeai să răspunzi, celălalt punea o altă întrebare și pretindea să te uiți la el când îi răspunzi, și așa fiecare mă lua în primire ca să ma uit la el când vorbesc cu el. Astfel am fost înjurat de lovituri de la fiecare.
După mai multe întrebări încrucișate urmate de lovituri, am fost dus la subsol unde erau celulele întunecate care nu aveau lumină deloc.
Celula avea o lungime de cc 2,5m și o lățime de cc 1,5m. Această celulă era dotată cu o platformă de scânduri așezate pe niște capre din lemn. Acesta era așa zisul pat. În celulă eram două persoane care trebuia să ne culcăm pe asest pat îmbrăcați cum eram, și nu ni sa dat nimic cu ce să ne acoperim și era frig.
Seara în jurul orei șapte după închidere nu ni se mai deschidea ușa să mergem afară pentru necesități pâna dimineața. Era un chin ca toată noaptea să nu poți ieși pentru necesități. Toată noaptea nu puteam dormi din acest motiv și ne era și frig.
Era un chin care nu se poate descrie în cuvinte. Unii din celulele vecine care nu se puteau abține se urinau în celulă pe pereți și pe jos.
Dimineața nu primeam nimic de mâncare, la amiază ne introducea prin viziera ușii o gamelă cu mâncare care avea conținut de cc 400g. Așteptam să ne dea și câte o lingură. Se deschide din nou viziera ușii și ne-a mai dat încă 250g pâine care era pentru toată ziua. Gardianul care ne-a dat de mâncare după scurt timp s-a întors, și țipa la noi și ne cerea gamela goală, totodată lovind ușa cu piciorul pentru a ne înfricoșa și a spus că trebe să mâncăm repede și fără lingură. Seara la cină primeam la fel câte o gamela cu cc 400g de ciorbă și urma culcarea. În timpul nopți la diferite intervale de timp, pătrundea peste noi prin viziera ușii razele unui reflector care era ținut așa până când nu ne mișcam. Ziua eram duși periodic la birou pentru interogatoriu și declarații.
Într-una din zile sunt dus la birou pentru declarație. Am fost dus la masa biroului unde mi se pune o hârtie pe care să scriu o declarație. Vis-a-vis în fața mea era deschisă ușa ce comunica cu biroul alăturat. În scurt timp este adus în biroul din fața mea, tatăl meu care a fost înconjutat de vreo patru securiști, călăi care îcep o interogare încrucișată, după care îl trântește pe tatăl meu la pământ și încep să-l bată în fața mea. Atât am auzit pe tatăl meu spunând: Dumnezeu. Securistul care era cu mine a închis ușa să nu mai văd scena.
După o perioadă de timp fiind în acea situație când mă scotea afară din celulă, abia puteam să-mi țin echilibrul, umblam ca beat, fiind atât de slăbit și de traumatizat.
Declarația definitivă am scris-o dictată cuvânt cu cuvânt de comandantul plut. major șef Rosman Adalert și căpitanul de securitate Retezan Ioan.
După mai mult de o lună de stat în beciul securității ne scoate din celulă pe amândoi, adică eu Brazda Ioan care eram împreuna cu minorul Ambrozie și ne duce într-o celulă din curte, unde era fratele meu Brazdă Aurel. Așa acum eram trei într-o celulă. Această celulă era într-o clădire din curte la etaj și era luminată având o fereastră.
După cc 45 de zile de stat la securiate într-o zi se golesc toate celulele și toți deținuții politici, eram duși în curte puși cu fața la zid, nu aveam voie să vorbim nimic între noi, apoi am fost toți îmbarcați într-o mașina și duși la penitenciarul Oradea în sectorul Deținuți Politici.
Ajunși la penitenciar am fost introduși într-o încăpere care era prevăzută cu priciuri, adică niște platforme din scânduri ce erau amplasate pe toată lungimea încăperii de o parte și de alta. Pe aceste erau așezate saltele vechi. Astfel, pe noi ne-a pus să scoatem și să aducem toate saltele afară rămânând scândurile goale, apoi ne-a dat la fiecare câte o pătură veche ruptă. Astfel a fost creiat culcușul.
Datorită numărului mare de deținuți introduși într-o încăpere eram atât de înghesuiți că nu avem spațiu să stăm culcați pe spate. Astfel, puteam sta culcați doar într-o parte toți fiind în aceiași direcție. Dacă unul se întorcea pe cealaltă parte toți trebuiau să se întoarcă deodată.
Mâncarea la penitenciar era aceiași ca la securitate. Două mese pe zi câte 400g de mâncare de ciorbă la amiază și alta seara.
Pâinea era de 250g pe zi, iar două zile din săptămână în loc de pâine primeam mălai sau mămăligă. Eram flămânzi.
Prima lună august 1949 după fuga în occident a ofițerului de securitate Elekes, medicul Elekes, acesta mi-a povestit că din cauza plecării în occident a fratelui său i-au arestat toată familia.
De la penitenciarul Oradea abia la 20 octombrie 1949 am fost duși la penitenciarul din Cluj, unde apoi la Tribunalul Militar Cluj secția I-Dosar nr. 1623 din 25 noiembrie 1949 am fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională, 1000 lei amendă corecţională și confiscarea averii, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale etc.
În baza art. 304 C.J.M. îi obligă pe fiecare să plătească statului câte 1000 lei cheltuieli de judecată.
Sentința ne-a fost citită la data de 1 decembrie 1949. De la Cluj ne-a transferat la penitenciarul Văcărești apoi la Jilava, unde eram foarte înghesuiți, fiinde peste 100 de oameni într-o încăpere. De la penitenciarul Jilava pe data de 30 decembrie 1949 foștii elevi am fost transferați la penitenciarul Târgșor unde am stat până la finele anului 1950.
La penitenciarul Târgșor existatu ateliere de țesut pânză. Aceste ateliere erau dotate cu războaie de țesut cu acționare manuală și cu războaie de țesut mecanice acționate de un motor electric. Astfel, o mare parte din foștii elevi lucrau la aceste ateliere în doua schimburi, unde se producea realizând cc 1000 de metri pânză pe zi.
Eu lucram la intreținerea și repararea războaielor de țesut mecanice, deoarece absolvisem liceul industrial și aveam cunoștințele necesare în domeniul mecanicii.
La penitenciarul Târgșor în data de 7 noiembrie 1950 era o noapte furtunoasă, ploia cu vijelie. Cu aceasta ocazie unul dintre deținuți a reușit să evadeze.
Noi nu știam nimic de cele întâmplate dar am văzut dimineața că în fața ușii de o parte și de alta s-au încolonat gardienii înarmați cu ciomege. La ieșirea din dormitor traversam prin tunelul format de ciomege care ne loveau din ambele părți. Aceasta se repeta cât și la ieșirea din dormitor cât și la intrare în dormitor.
La finele anului 1950 am fost transferat de la penitenciarul Târgșor la penitenciarul Gherla unde am stat până la data de 11 mai 1951 eliberat conform ord. D.G.P Nr. 11 190/5.
Ajuns la penitenciarul Gherla am fost introdus împreună cu ceilalți deținuți politici foști elevi, făcând parte din același transport în celulă 99 (zisa camera morți). Aici dormeam pe jos nu aveam paturi sau cearceafuri. Eram înghesuiți unde la un moment erau până la un număr de 130 de deținuți.
A doua zi intră în celulă Livinschi Mihai, Popa Ţanu și alți foști deținuți veniți de la penitenciarul Pitești cere ne vorbeau de reeducare.
Bine spuneau că noi suntem bandiți și că trebuie să ne reeducăm. Acești foști studeți făceau de serviciu pe coridoarele din fața celulelor și cu concursul gardienilor puteau scoate din celulă pe câte un deținut pe care să-l ducă în altă celulă unde vroiau ei. Astfel în celula 99 am format un grup de vreo șașe persoane în frunte cu Stoian Ion care să se ocupe de reeducare prin tortură a deținuților.
La nivelul conducerii penitenciarului așa zisă reeducare era condusă de însuși directorul penitenciarului Gheorghiu Constantin și de cei doi politruci locotinenții Avadanei C. și Ciumașu.
Reeducarea însemna ca fiecare să-și faca autodemascarea, adică să declare tot ce a facut în viață, tot ce știu despre cunoscuți sau rude, etc. Orice se declara spuneau că tot mai ascunde ceva. Astfel toți deținuți eram torturați fiecare pe rând. Am suferit o teroare de nedescris. Eram supus unei torturi fizice, bătăi si psihică văzând torturarea celorlalți, ce dura zi și noapte fiindcă nu știam când și cui îi vine rândul.
Ne mai rezistând acestor torturi unii deținuți au încercat să se sinucidă dar au fost descoperiți la timp.
După un timp în celula 99 conducerea închisorii Gherla prin prezența directorului Gheorghiu Constanti, locotenenți politici Avadanei şi Ciumașu împreună cu câțiva gardieni facându-ne o vizită ne-a ținut un discurs după care directorul ne avertizează spunând că aici lozinca este „Ordine, curățenie și disciplină” și cine nu se supune va ajunge în cimitirul alăturat închisorii cu numele: „Roja Șandor”.
Cu această ocazie unul dintre deținuți a afirmat că în această celula 99 se practică bătaia. Directorul îi răspunde: „ noi nu putem sta pază între voi ca să nu vă bateți!”.
Torturile în camera 99 făcute de Stoian Ion continuau și cu mai mare amploare. După o perioada mai mulți deținuți foști elevi am fost mutați din camera 99 în alte camere mai mici unde eram câte cc 20 de persoane de unde eram scoși în fiecare zi la lucru în diferite ateliere.
Eu am nimerit într-o celulă în care erau 10 foști studeți sosiți de la penitenciarul Pitești iar restul era transferați de la penitenciarul Târgșor. Aici șeful celulei era fostul student cu nume Zbranga de care știam ce este un mare torționar. Celula era dotată pe o parte și pe alta pe toată lungimea cu priciuri din lemn care serveau ca pat. Astfel pe o parte s-au așezat studenții si vizavi pe cealaltă parte elevii veniți din camera 99, adică elevi care eram scoși la muncă.
Șeful celulei Zbranga ne-a așezat în fața lui cu scopul de a urmării studiind stare noastră de rezistență psihică deoarece tot timpul ne amenința și spunea că noi toți ascundem câte ceva ce nu vrem să demascăm
Amintesc cu această ocazie că un elev venit din camera 99 care își făcuse demascarea, a fost anunțat în lipsă primind încă trei ani de închisoare, datorită demascărilor făcute în închisoare.
De fiecare dată când mă întorceam seara după o zi de muncă, mergeam la dormitor tremurând de frică ne știind ce va urma. La cină primeam o mâncare foarte rea, o ciorbă de varză acră pe care abia o puteam mânca. Seara se auzeau zgomote ce veneau din celula alăturată astfel frica era și mai mare. Zbranga șeful celulei amenința, va veni ocazia că va scoate un picior de la prici cu care să poată bate.
Prima luna mai 1951 am fost scos din celula de unde era șeful celulei Zbranga la solicitarea lui și dus din nou in celula 99 ne mai având drept de lucru. Se pregătea ca din nou să fiu luat în primire de torsionarul Stoian Ion.
Procedurea era ca cc. o săptămână să fie un fel de cunoaștere și discuții libere ce se purtau între mebri celulei, iar apoi să înceapă torura fizică in ordinea directă de Stoian Ion.Stoian Ion practica tot felul de torturi fizice incredibile și greu de imaginat.
A durat această teroare pâna la 10 mai 1951, când am fost scoși din camera 99 și dus împreună cu alți elevi într-o cameră pentru a fi eliberați.
Toți cei cc. 10 persoane propuși pentru eliberare pe data de 10 mai 1951 am fost duși în fața directorului penitenciarului Gherla, unde directorul Gheorghiu Constantin ne-a ținut un discurs după care ne-a spus ca nu avem voie să spunem că am fost închiși. Spunea că dacă suntem întrebați cum este în închisoare și spunem că este bine, atunci vor vrea prea mulți să intre în închisoare sau dacă spunem că este rău iar nu e bine, așa ca să nu spune-ți nimic despre închisoare.
Pentru a fi eliberați pe data de 10 mai 1951 cum era prevăzut oficial, trebuia să se prezinte la penitenciar și un delegat ofițer de securitate în acest scop.
Cum delegatul securității nu a vrut să se prezinte la penitenciar pe data de 10 mai 1951 ca să ne elibereze s-a prezentat pe data de 11 mai 1951 care ne-a ținut și el un discurs și ne-a mai spus că la ieșire să nu formăm grupuri mai mari de două persoane spunând că el va fi în parc și ne va urmarii. Așa și a fost. Mergănd spre gară pentru a mă întoarce de la Gherla la Oradea, eram impreună cu un coleg și l-am văzut pe șeful securității șezând pe o bancă din parc care ne urmărea cu priviri. Ajunși la gara Gherla și acolo eram întâmpinați de securiști în civil care căutau să intre în dialog cu noi. Abea am scăpat de ei.
Coșmar în libertate
Ieșind din detenție la data de 11 mai 1951 nici în libertate nu am fost lasați în pace. A trebuit să mă prezint săptămânal la miliție și la biroul populației. La biroul populației am primit buletin de identitate pe care s-a aplicat o ștampilă cu inițialele „DO” ce însemnau domiciliu obligatoriu. Acest domiciliu obligatoriu a durat trei ani, în care perioadă a trebuit să mă prezint săptămânal la biroul populației și la biroul de miniție.
Pe toată durata de trei ani în care am avut domiciliul obligatoriu, nu am avut voie să mă duc nici până în satul natal sau chiar nici până la Băile
Felix. Am fost avertizat că dacă nu respect această interdicție voi fi pedepsit.
Pentru a mă angaja să lucrez undeva peste tot am fost respins datorită trecutului meu unde mi se cerea autobiografia. Unde pe data de 27 august 1951 am fost angajat să lucrez la coop. Minszki Lajos, la atelierul de reparații auto ca ajutor de meseriaș primind un salariu foarte mic. Am fost nevoit să accept acest loc de muncă deoarece nu aveam altă variantă pentru existență.
Datorită trecutului meu politic nu am putut să urmez studii superioare la facultate.
În permanență eram urmărit de securitate, totuși m-am înscris la școala populară de artă, unde am urmat pictura cu profesorul Macalik Alfred și cu profesorul Pop Aurel timp de patru ani și apoi sculptura cu profesorul Fekete Josif cu care am colaborat până la moartea sa.
Școala populară de artă am urmat-o după orele de serviciu. Fiind în câmpul munci la școală nu a trebuit să prezint nici o autobiografie.
După trecerea celor trei ani de domiciliu obligatoriu am fost transferat tot în cadrul cooperativei pe post de desenator tehnic cu un salariu foarte mic.
Am fost ani de zile privat de funcția de tehnician pentru care aveam pregătirea necesară și datorită acestui fapt față de ceilalți colegi cu aceiași pregătire profesională eu aveam salariul mult mai mic.
Desigur colegii mei de serviciu erau membri PCR iar eu eram anticomunist.
Publicaţii:
Aurel Brazdă, Arestări, Anchete, Procese, Condamnări, în Analele Sighet 6, Anul 1948 – Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998
Aurel Brazdă, Istorie trăită, 1000 de zile în uniforma gulagului comunist, vol II, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005
Aurel Brazdă, Organizaţii anticomuniste din judeţul Bihor. Reeducarea – Instrument al terorii în penitenciare, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 2005
Informaţii suplimentare:
Experienţe carcerale în România comunistă, Coordonator Cosmin Budeancă, vol. III, Iaşi, Editura Polirom, 2009, volum apărut sub îngrijirea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului
Adrian Criş, „Statuie pentru un erou” accesibil on-line pe siteul eBihoreanul
Reproducerea, chiar şi parţială, prin orice mijloace, inclusiv prin fotocopiere sau prin introducerea în sisteme electronice de procesare a datelor, necesită în prealabil aprobarea scrisă a autorului.
Organizaţia România Independentă i-a avut ca principali actori pe elevii Liceului „Alexandru Roman” din Oradea. Modelul interbelic al unei societăţi civile active, organizate în mii de asociaţii şi reuniuni culturale, i-a împins pe liceenii de numai 16-17 ani ai renumitei instituţii de învăţământ să se reunească într-o organizaţie care a reprezentat în ochii autorităţilor comuniste un pericol public la adresa noii ordini sociale. E greu de crezut cât de periculoşi puteau fi nişte adolescenţi pentru noua putere şi ce măsuri ar fi putut ei întreprinde pentru răsturnarea noului regim democrat–popular. Reacţia autorităţilor comuniste a fost vădit disproporţionată faţă de activitatea pe care aceşti tineri o desfăşurau. „Această Organizaţie nu a avut nicio activitate. Se ştia că totul a fost o joacă. Nu am vorbit cu nimeni din Organizaţie. Nici nu ne cunoşteam între noi. Trebuia date nişte exemple”, mărturiseşte Ştefan Domocoş, unul dintre membrii OIR. Continuare
Despre reeducarea de la GHERLA
Interviu Sarca Eugen, realizat la 15 iunie 2011 de către Cristina PUŞCAŞ
„Unicitatea abominabilă” a fenomenului Piteşti, aşa cum se exprimă Ruxandra Cesereanu („Tortură şi oroare: fenomenul Piteşti (1949-1952)”, în Comunism şi represiune …, p. 168), a depăşit zidurile Piteştiului şi a ajus şi la Gherla. Aici, în 1951 îi vom regăsi pe „elevii” bihoreni ai Organizaţiei România Independentă, transferaţi de la Târgşor.
Sarca Eugen, unul dintre membri, îşi aminteşte că la început, li s-a interzis să vorbească între ei, apoi au fost ţintuiţi pe prici, fără să se poată mişca. O altă metodă de tortură a fost să-i oblige pe elevi să stea culcaţi pe jos, lângă ei un planton, fiind ţinuţi în acestă chinuitoare până ce aveau impresia că le „intră un cui în cap”. Un alt coleg de cameră a fost ţinut 4 zile şi 4 patru nopţi, în picioare, nedormit. Sarca Eugen a fost atât de crunt bătut, că a fost dus la infirmerie, iar pentru a-i acoperi pe torţionari a trebuit să spună că a avut un accident cu o grămadă de lemne care s-a răsturnat peste el. „Îi lega de mâini şi de picioare şi îi trăgea sus, îi bătea la tălpi, la fund cu bate până nu mai suportau, dar mult de tot. Şi când mi-o venit rândul şi mie, m-o dus şi pe mine să ma lege şi să mă tragă în sus. Eu am spus că aşa ceva nu accept. Eram solid la 20 de ani. Au venit patru să mă lege şi nu au reuşit să mă lege. Au venit 4-5 cu bâte şi m-o bătut … până am leşinat. Am picat jos şi am leşinat. Dacă aveam şi eu bătă, nu leşinam eu, ci altul. Am leşinat şi acolo am rămas jos, unde am picat pănă a doua zi dimineţa. După ce am leşinat, am simţit cu acul cum mă împungeau dacă sunt leşinat. Cănd o venit număratoarea, zice unul „Îi bolnav”. Şi-o trecut. A doua zi, m-o dus la spital”, relatează Sarca Eugen.
Imaginaţia călăilor nu are, însă, limite. Bihoreanul Sarca relatează un episod în care un coleg de suferinţă este pus să o sune pe soţia lui la telefon. Cum ar putea să facă aşa ceva într-o celulă? Soluţia este oferită de torţionari:”să bage un deget în gură şi unul în fund şi pe urmă, tot aşa”.
